Pe durata unui an și jumătate (nov. 2005 – apr. 2007), un intelectual (Octavian Paler) – conștiință vie a prezentului – a răspuns suitei de întrebări („tranșelor tematice”) concepute de un tânăr critic cu cv consistent (Daniel Cristea-Enache), unanim apreciat, rezultând un volum substanțial (Convorbiri cu Octavian Paler), dens în idei, revelații, de o expresivitate voluntară, mai mult decât agreabilă, cu inopinate viraje spre filozofie, literatura universală, teologie… Cele 29 de întrebări primesc răspunsuri generoase într-o scriitură nu de „gradul zero”, însemnările diaristice ale prozatorului-gazetar conferind dialogului reflexe eseistice. Este și meritul inițiatorului convorbirilor cu diferite personalități de azi, documentat peste marginile previzibilului. În construirea acestei cărți, ce ar fi meritat, zicem noi, mai mult ecou, vigilentul Daniel Cristea-Enache a renunțat la „picanteriile biografice, dezvăluirile de un senzaționalism ieftin, intimitatea văzută pe gaura cheii.” (p. 8), ca efigie a sobrietății, nu a succesului facil, în plus a modificat titlul convenit cu distinsul interlocutor/partener, Convorbiri cu un bătrân reacționar din motive lesne de înțeles – octogenarul nu își apropriase cele două atribute deja enunțate („reacționar”, „bătrân”).
Octavian Paler, brașovean din Lisa, a fost un copil ambițios, iubitor de școală, rămas orfan de tată încă de la 8 ani, ce a luptat cu propriile limite și obstacole externe, spre a se intelectualiza. Dacă mama l-a dorit preot în sat, în schimb, tatăl – primul reper în copilărie – l-a călăuzit pe drumul studiului, al cărții, al frecventării unei facultăți. Primul învățător i-a fost, așadar, propriul părinte, nu la școală, ci acasă, el a fost omul calm ce l-a deprins cu cititul, socotitul, așa că, rapid, școlarul premiant a trecut din clasa a doua direct într-a cincea (p.76 ș.a.), îndrituindu-l pe acesta a-și face planuri grandioase cu băiatul cel sârguincios, inteligent, asimilator prompt de cunoștințe.”Mi-am venerat părinții”(p.78) – va exclama Octavian Paler, în amurgul existenței sale. Dar mărturisitorul admite că mama a reprezentat o ființă bună, blândă, împăciutoare… Într-adevăr, modestul băiat de provincie constrâns de circumstanțe a presta fel de fel de munci dificile, a frecventat atât Literele și filozofia, cât și Dreptul, impresionând ca student, aidoma altui scriitor, dar din perioada interbelică – Camil Petrescu. Căsătorit, cu o famile normală, cu un fecior pe care își reproșează sieși că nu l-a ajutat suficient. Aici funcționează emoțional conștiința că nu s-a situat la înălțimea regretatului său tată, că un soi de glacialitate, ca să nu zicem egocentrism, s-a interpus în relația familială. Confesivul Paler, aflat la senectute, admite greșeala, neexplicitarea sentimentelor, o anume introvertire… Bătrânețea l-a prins cam singur, neputincios, reumatic, sceptic, preocupat doar de scris, de dubla carieră, literară și jurnalistică.
Tema ratării dezvăluie nefructificarea, din demnitate sau din ezitare, (a) unor posibilități. De pildă, profesorul Tudor Vianu și-a desemnat asistenții (Edgar Papu, Dinu Pillat, printre alții), dar timidul Paler a făcut un pas înapoi, neoptând pentru mediul universitar. O a doua înfrângere a constat în neacceptarea fotoliului de academician la secția Filozofie, susținut de influentul critic literar Eugen Simion, pe considerentul că nu se considera îndrituit a fi un gânditor cu sistem, un ins realmente sapiențial, ca Blaga sau Noica. Iarăși, o autoevaluare severă, un prag foarte înalt, stabilit de sine. În fine, nu înțelege de ce corespondența cu un academician luminat și altruist precum Eugen Simion, s-a curmat, după ani buni de empatie și epistole febrile, bineintenționate. Nici tentativa jobului de corector de editură sau de ziar nu l-a mulțumit, darmite euforizat?!
Față de politică, nu a făcut compromisuri, nici în calitate de director la România liberă ori la Televiziunea Română, și-a păstrat crezul de om de dreapta, liberal, cu propensiuni democratice, catalogat drept „reacționar”. După Revoluția din 1989, Silviu Brucan l-a ofertat în van superavantajos, căci independența gândului, a condeiului nu se cumpără, iar viața de tip high life nu îl preocupa. Comparativ cu Dorin Tudoran, Mircea Dinescu, disidenți adevărați, care au riscat enorm, el, neapologetul regimului de final de secol, el, europeanul cu nenumărate deziderate progresiste, își asumă și la acest palier o anume tăcere, neaservită securității, chit că resentimentele, disprețul, culpabilizarea așa-numitei epoci de aur forau în cuget.
Nu ascunde divergența de opinii cu cei de la revistele Săptămâna și Luceafărul și nici conflictele cu Eugen Barbu – prețuit, totuși, ca scenarist, romancier – și cu emulul lui C.V.Tudor. La sfârșitul vieții, a lăsat armele în teacă, s-a resemnat în fața răului, a admis eticheta de „bătrân reacționar” (p. 217) și s-a recuzat ca polemist (p.178). Într-adevăr, se consideră un om (totalmente) liber, patriot subînțeles/implicit, necarierist, cu respirații/aspirații vestice, neaderând la ideologii răsăritene… După 2000 s-a schimbat paradigma socială, fluturându-se „era imbecilizărilor”, a distanțării de cultura autentică, a politizărilor ieftine, cu miza pe partinic și sloganele fericirii condiționate de acordarea de voturi.
Octavian Paler recunoaște a nu fi fost un tip religios, ceea ce nu se echivalează cu ateismul, cu faptele prejudiciatoare, cu asocierea, aderarea la deciziile, ispitele Antihristului. (pp. 73-80). Din contră, el, umilul, l-a căutat în van pe Cel de Sus – după modelul adolescentului Ion. N. Teodorescu, convertit în Tudor Arghezi – dar nu l-a găsit. Nu mică i-a fost mirarea când cineva de peste mări și țări i-ar fi citit pe internet un material emoționant, artistic, un interviu fictiv cu divinitatea. Dacă atâtea personaje biblice, în frunte cu Saul ori tâlharul de pe cruce s-au mântuit prin lepădarea de eul cel păcătos și autoculpabilizare, rezultă/înseamnă că salvarea nu este exclusă. Accentele etice devin vizibile când îi critică pe cei ce blasfemiază Biblia (p. 93 ș.u.). Rivalitatea Est-Vest are un intuibil și just biruitor, cu o parabolă în incipit despre asaltarea Romei (civilizate) de către barbarii cei necreștinați.
Cu calm, Octavian Paler lămurește sintagma „a fi reacționar”, o golește de sensul primar, îi găsește sinonimul, acela de a fi un ins învechit, vetust, cu opinii revolute, perimate. În plus, a fi reacționar – a fi moderat (p.118). Sincerul Octavian Paler nu prea înțelege lumea actuală, robotizată, mercantilă, epicureică nu cu rare vicii, cu fuga după bani, corupție, neadevăr… Oricum, scena politică trebuie curățată (p. 206), idee întâlnită la mulți analiști independenți (Răzvan Voncu, Pieton prin tranziție), căci progresul nu a fost cel scontat, promis în campanie. De fiecare dată, se știe clișeul : „De vină a fost greaua moștenire.”
Homo viator în Grecia, Italia, India, Mexic. Emoție, amărăciune, trăiri. Călătoria în Europa, Asia, America nu l-a euforizat întratât încât să omită aspectele imperfecte, minusurile, așa că demască kitschul din minunatul oraș Las Vegas. De trei ori a călătorit în SUA. Apropo de impresiile de voiaj ale lui Octavian Paler, acestea – opina N. Manolescu – „sunt împănate de citate și referințe celebre”( Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc, p. 278). Deopotrivă, gazetar („cu păreri pătimașe”, ibidem) și reporter. Plus analist politic și observator obiectiv până la ceasul fatal. Nicio vendetă, nicio mustrare nu răzbat dinspre venerabilul om media și creator, ci numai respect, amenitate, prețuire. Informația că octogenarul Geo Bogza aproape orbise îl mișcă, îi declanșează compasiunea…
Cei care l-au cunoscut îl califică drept un tip corect, drept, cumsecade, echidistant. Aidoma nu puținor artiști, dramele, tragediile îl marchează lăuntric, îi reaprind gândul că într-o zi neștiută sfârșitul își revendică făptura umană. Mai mult decât atât, se cutremură când aude cuvântul „sinucidere”. Ca în cazul lui Pavese, amintirile îl poartă și spre Camus, un reflexiv asupra expierii. Traversând alt culoar sentimental și gnoseologic, poposește la noțiunea de „trădare”, deloc aberantă la români, doar socotind soarta unor Tudor Vladimirescu, Brâncoveanu sau fabricarea de dosare anticomuniste, legionare, antisocialiste, cu finalizarea în închisoare (Steinhardt, Noica, Marino, Paleologu). Practic, detenția multor intelectuali din generația 1927. Fiecare își poartă crucea mai grea, mai ușoară, cu bune, cu suferință. Unii chiar dezinvolți la o vârstă înaintată. (Picasso, 90 de ani, în pantaloni scurți).
Originalul și nesofisticatul gânditor mai întreprinde câte un raid în cultura universală, mai dezamorsează vreo legendă (cea despre Novalis…- p. 235), pe urmă lansează câte o interogație percutantă: Câte persoane vorbesc la început de veac nou românește și care ar mai fi sinonimul pentru „lichelele” de ieri? Din glosările acestui ins temperamental – cu înclinație spre „subiectivism și exces” ( ibidem) țâșnește din când în când câte un adaugiu : „Dezamăgirile de azi-mai prețioase decât amăgirile de ieri”, p. 206.
Daniel Cristea-Enache,
Convorbiri cu Octavian Paler, Editura Corint, 2007