Revizitând povestea Edenului originar, cea dintâi manifestare a cuvântului este morală, patologică, şi nicidecum iluminatorie. Cuvântul este piatra de temelie a „imperiului binelui”, ca să îl parafrazez pe Philippe Murray, iar Adam este prima victimă a cuvântului, a moralei. Întâlnirea dintre morală şi cuvânt aduce pe lume judecata, negarea şi uciderea.
Judecata este cuvântul împotriva unui Adam îndrăgostit şi va fi până la sfârşit pledoaria morală împotriva tuturor celor care au refuzat să se arate vinovaţi de o vină fără de care morala nu ar putea judeca nimic şi pe nimeni.
Judecata morală cu titlu absolut, zisă „din urmă”, este răzbunarea definitivă şi ireversibilă a omului moral faţă de omul liber.
*
Dacă judecata morală şi-a creat un întreg arsenal de legi şi de coduri având drept finalitate („purificarea”) dezvăţarea omului de sine însuşi, atunci judecata zisă „din urmă”, sfârşitul care încoronează opera unei gândiri sinistrate în transa de a alege („grâul de neghină”), înlăturarea din existenţa ideală (viaţă veşnică) a omului (lăuntric) liber, ar avea drept ţel sublim instalarea progeniturii curate şi luminate în punctul discernământului absolut, fără îndoială în fericirile veşnice, care, „veşnice”, nu mai au nevoie de discernământ.
Tumoarea morală identifică gândirea cu moartea: din punctul acesta de vedere murim „prost” pentru că gândim liber… Fiindcă a muri „bine” înseamnă a muri „moral”, adică vinovat fără vină, precum Divinul, pe care mai întâi l-au ucis şi abia după aceea l-au slăvit, provocând condamnarea spirituală a omului la judecată, acuzând, cu alte cuvinte, gândirea de crimă împotriva moralei…
*
În registru laic, judecata, justiţia, dreptul (de a-l judeca pe celălalt) sunt, cum ar zice Pascal Quignard, „o maşinărie de distrugere a omului, care ne guvernează civilizaţia”. Cetăţeanul nu este un „zoon politikon”, este un „animal colectiv”, căruia politica îi cizelează pulsiunile prădătoare, instinctul (nereflectat) de a-i fi „bine”, credinţa în „dreptate”, care singură va metamorfoza mirajul cartierelor, al idilicelor sate în cetatea „fericirilor” răstălmăcite. „Cetatea viitorului va fi, aşadar, supradimensionarea solemnă a unei camere de tortură”, profeţea Pierre Mac Orlan în 1924.
Justiţia, dreptul, ne apără banii şi onoarea, ne dirijează răzbunarea, îi dau discursul necesar, nemilos, „drept”, ne-o civilizează… Ne antrenăm pentru judecata de apoi ca să nu ne trezim „dincolo” că nu ştim să vedem sufletele care nu sunt după chipul nostru conform şi asemănarea noastră morală.
„Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi”, la rândul vostru, de cei pe care îi judecaţi, i-aţi judecat, îi veţi judeca, la judecata tuturor împotriva tuturor, a cărei sentinţă va fi doar un hohot de râs enorm.
*
Vae soli. Cine refuză judecata rămâne singur, azvârlit din societate, din grup, din turmă, pentru că iubeşte mai mult libertatea decât grupul, decât „societatea”, unde libertatea se trăieşte în comun, pentru ca satisfacţia să fie colectivă, să fie muget indistinct.
Quoi fugit, damnat, zice proverbul latin. Cine fuge condamnă societatea, grupul, haita, oroarea, batjocura, oprimarea de care fuge. Cine rămâne singur va cunoaşte supliciul gândirii.
La judecata „de apoi” se vor judeca între ei în grup, după cum s-au adunat ca să le fie bine, ca să se apere de ceilalţi ca ei, judecata politică a animalului colectiv, lipsită de pledoarie, lângă leşul gândirii, adus ca un trofeu la picioarele tronului.
Rămâne singur cine îşi asumă riscul de a-şi pregăti în viaţă pledoaria pentru când „societatea” îndreptăţiţilor regulamentari, lacomi de binele veşnic, îl va acuza că nu a fost solidar, că nu s-a alăturat celor mulţi şi „necăjiţi” în revendicările lor, în furia lor, în violenţa lor democratică.
Speranţa că la judecata „de apoi” vor fi reabilitaţi, felicitaţi, răsplătiţi le însufleţeşte şi turbarea şi resemnarea, fără să ştie că Divinul nu ţine partea prostului decât dacă prostul se visează pe sine frumos.
*
Imaginea de sine, însă, cu cât e mai „frumoasă”, mai poleită, mai de lux (ecce!), dacă aşa ceva poate fi justificat de esenţa reală a vreunei necesităţi, face judecata şi mai acerbă, iar pe judecător l-ai putea confunda cu însuşi Demostene la TV, în pretoriu, în biserică sau în familie, dezlănţuit, în transă, cuprins de Adevăr ca de LSD, urâţindu-i pe ceilalţi cu apetitul profetului veterotestamentar.
„Cine crede că Dumnezeu e bun poate să spună cu seninătate că soarele e negru”, zice Meister Eckhart. Poate să creadă orbeşte că judecata de apoi e dreaptă, zic eu.
Dacă Divinul ar fi bun, ar însemna că e partinic şi că nu vede decât un anumit aspect al lucrurilor, care dovedesc că e bun pentru că doar o anumită stare de lucruri poartă aparenţa binelui – sau invers: pentru că anumite evenimente susţin o anumită aparenţă a lucrurilor, care ne confirmă, tragem concluzia entuziastă că Dumnezeu e bun, şi aşa mai departe…
Imaginea de sine „după chipul şi asemănarea…” a născut megalomania colectivă şi paranoia marii judecăţi postume, în care nimeni nu mai înseamnă nimic, iată dezvinovăţirea oximoronică a imaginii de sine, care în marea judecată îşi asumă stupid meritul de a aştepta, vinovată, sentinţa: nimeni nu a ştiut ce înseamnă să fii bun sau rău, toţi însă au crezut în morală, şi asta li se pare că va juca în favoarea lor…
Imaginea de sine este deja o judecată definitivă, chiar dacă după moarte s-ar lăsa întunericul, uitarea, neantul, pentru că cei ce vin după tine sunt condamnaţi să suporte consecinţele provocate de imaginea de sine şi frumosul pe care îl lasă în urmă sleit, compromis, bolnav.
Iată arta „iluminării” morale, prin care transcendem, veac după veac, gândirea către ce am vrea noi să fie gândirea, un rahat aurifer în paradis…
O ipotetică judecată de apoi ar reduce omul la contradictoriul lui, iar morala neantului ar triumfa.