Anul şcolar una mie nouă sute nouăzeci şi unu, am predat ca profesor suplinitor limba şi literatura română la o şcoală generală din oraş. Se schimbase orînduirea. În locul comuniştilor, au venit alţi comunişti mai mărunţi. Am pornit ziarul din Mittelstadt, reluând o tradiţie din perioada imperiului austro-ungar. Cum se muncea din entuziasm, cum renunţasem la o slujbă bine plătită la aerajul de la mina oraşului, mi-am luat slujba de profesor. Aveam relaţii la Inspectoratul Şcolar al Judeţului, unde inspector general adjunct venise profesorul de filosofie din Desiştea.
Ca profesor, am primit o clasă de-a opta la care am fost diriginte. Cum era normal, clasa-problemă a şcolii o aveam exact eu în subordine. Elevii erau foarte isteţi, aveau personalitate şi, de aceea, erau numiţi de profesorii din cancelarie „marea problemă a şcolii”. Am căzut cu ei la pace. I-am folosit prin Mittelstadt la împărţit ziarul. Se numea Gazeta oraşului Mittelstadt. În timp, a ajuns doar Gazeta, cu un Mittelstadt mic, desenat de un grafician. Numele oraşului era roşu ţipător. Aşa a rămas de nouăsprezece ani. Acuma i se spune „gazeta roşie”. A avut succes. Am ajuns directorul gazetei care funcţionează la primărie.
În luna mai a anului una mie nouă sute nouăzeci şi unu, inspectorul şcolar general adjunct m-a căutat la şcoală. Era însoţit de doi specialişti în etnologie, unul lector la Universitatea din Bergamo, altul conferenţiar la Roma. Doreau să meargă în Desiştea să o cunoască pe Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea din comună. Auziseră că, o dată pe an, lângă băile de păcură ale Desiştei, ateriza elicopterul lui Nicolae Ceauşescu. Cobora Elena, nevasta dictatorului. Mergea la coliba Babei Ioana a Necului. Stătea două ceasuri de poveşti. Apoi, elicopterul o ducea înapoi la Bucureşti.
„Poate aflăm ce-i spunea Elena Ceauşescu babei”, mi-a spus inspectorul şcolar general adjunct.
Ne-am dus cu maşina inspectoratului până la primărie, până-n centrul Desiştei. De acolo, pe jos, pe cărare, până la băile de la păcură. Italienii au rămas să ne aştepte acolo. Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea Desiştei, lucra pe lângă colibă. Bărbatu-său, Vasalie, era cu oile, caprele şi vacile la stâna din apropiere.
„Staţi departe de colibă, măi”, o strigat baba.
„Mătuşă Ioană, am venit să întrebăm de Elena Ceauşescu”, am zis eu.
„Şi de vrăjitorii, mătuşă Ioană”, a şoptit inspectorul şcolar general adjunct.
„Tu n-ai de ce să te apropii, profesore”, s-a răstit baba Ioana către inspector. „Hai, Valerian, să-mi spui tu. Despre muierea lui Ceauşescu n-am ce zice, în fiecare an i-am spus ce-o să fie cu ei. Din o mie nouă sute optzeci până-n o mie nouă sute optzeci şi nouă. „Acuma te văd pentru ultima oară”, aşa i-am spus în luna mai. În decembrie nu mai era. N-o ascultat. Atuncea n-o ascultat. O urcat în elicopter şi dusă o fo. Altceva n-am ce să spun, Valerian Văleanu. În ăla care-i cu tine, n-am încredere. În italienii ăia doi, nici atâta. O să vină încoace, ascultă ce-ţi spune baba. Să rămână la două sute de metri de voi doi. Şi să nu mă mai închipuie. Să nu-mi facă fotochipuri, că nu le-a fi bine. Ai grijă, Valerian. Aşa să le spui”, mi-a şoptit Baba Ioană a Necului din Desiştea. Era o vrăjitoare temută în comună. La fel de puternică în vrăjuri ca Baba din Rozavlea.
Italienii s-au apropiat la două sute de metri de colibă. Au făcut poze. Au întrebat despre ritualuri de legat ori de dezlegat. Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea Desiştei, le-a spus răspicat şi inspectorul şcolar general adjunct le-a tradus: „Să nu plece de aici cu fotochipurile, să le şteargă, altfel o să păţească lucruri rele”.
În anul o mie nouă sute nouăzeci şi doi, lectorul de la Universitatea din Bergamo a murit. Mergea la cursuri cu trenul. L-au găsit fără suflare, aşezat pe o banchetă de la fereastra vagonului. Conferenţiarul de la Roma a murit în patul lui, la o săptămână după ce s-au întors în Italia.
Asta-i povestea pe care am aflat-o de la inspectorul şcolar general adjunct din judeţ. De atunci, au trecut nouăsprezece ani. Am uitat povestea. În Desiştea am fost doar cu treburi. Am uitat şi de Baba Ioană a Necului de la băile de păcură.
***
Era sărbătoarea morţilor din anul două mii douăzeci. În Desiştea, ne aminteam de morţii comunei. Cei plecaţi aveau praznice. Nu era ca pe vremuri, când praznicul era ca şi cina azi, cu prânzul mâine, cu pomenele poimâine, când se umpleau casele cu miros de pancove. Eram în cimitirul din Deal. De acolo, se vedeau băile de păcură.
Stăteam lângă morminte, de poveşti cu Dumitru Bocrită.
„Acuma, a rămas doar praznicul din seara asta şi gata, domnule Valerian”, mi-a spus acela. „Înainte bărbaţii stăteau separat, nu împreună cu muierile. Ţuica fiartă, răchia făcută în casă se punea în căni din lut ars şi se bea cu linguroiu’, nu cu păhăruţul. Bunicu’ de demult zicea: „Măi, băiatule, să nu uiţi că ţuica se poate „mânca” cu linguroiu’, auzitu-m-ai? Ţine minte şi că se tăiau în gospodării două ori trei oi grase şi sterpe, şi babele făceau zamă de mălai. Că pă vremea ta, când îi fi mare, n-ăţi mai găsi babe din astea pricepute la zama de mălai cea bună”. Şi dădea din cap, mai zicea dezaprobator: „măi, măi” şi ştoptea pe pământu’ din curte”, mi-am amintit vorbele bunicului, Grigore a Văleanului, i-am auzit vocea. „Azi, nu mai sunt babe care să ştie face zamă de mălai. Azi nu mai e nici bunicu’ de demult, să-i spun că o avut dreptate”, i-am spus lui Dumitru Bocrită.
„Azi mai îi o babă din susu’ satului care ştie, măi”, mi-a spus Dumitru Bocrită. Ca un răspuns pă suflare de vânt cald a fost răspunsul Dumitrului la gându’ meu.
Dinspre Padeş, se aude vânt care duce frunzele. Ca o doină, ca o durere, ca o bucurie, ca o tristeţe.
Era bună zama aia de mălai. Pă fosta cărăruie către băile de păcură ale Desiştei, merge baba aia care ştie. Are opinci în picioare. Calcă pe drumul cu asfalt care a astupat cărarea bună, pământul molcuţ sub călcătura opincilor.
Vântul face ramurile să danseze. Parcă Baba Ioană a Necului, care ştie face zamă de mălai, nu-şi lasă citiţi anii, gândurile nici atâta. Umblă cocoşată de straiţa ţesută dusă-n spate.
„Baba parcă-i un apostol într-o pustietate de asfalt”, zicea Dumitru. „Are în straiţă greutăţile pe care le cară cu grijă, să nu le trezească”, zice Dumitru Bocrită.
„Asta-i Baba Ioană a Necului, vrăjitoarea de demult, o trăit toată viaţa la sălaşu’ de lângă băile de păcură cu omu-so, la colibă. Baba Ioană a Necului nu ştie ce-i casa ei. Îşi cunoaşte coliba, sălaşu’, oile, caprele şi vacile multe pă care le are. Omu’ şi-a aflat sfârşitu’ la colibă. De atunci, baba Ioană vrăjitoarea-i singură. Să închină nopţile la lumina lămpaşului. În ziua morţilor, să închină la lumina lumânărilor în colibă şi zice rugăciuni de liniştire pântru omu’ ei”, mai zice Dumitru Bocrită. „Apoi taie trei oi grase şi sterpe. Face zama de mălai. Pune olul de lut cu răchia şi linguroiu’. Cine trece p-acolo, mănâncă răchia. Cu linguroiu’ ăla să mănâncă. Om merge şi noi la ie să mâncăm şi zamă de mălai”, mai zice Dumitru Bocrită. „Noaptea asta primeşte pe toată lumea”, încheie acela.
Acolo, în cimitirul din Deal, lângă Dumitru Bocrită, am auzit vocea Babei Ioană a Necului, vrăjitoarea. Numai eu am auzit-o.
„Măi, Dumitre, zice gândul babei Ioană a Necului vrăjitoarea, eşti gata pregătit să ieşi din tinereţea vieţii? Nu-i uşor lucru. Ieşi din tinereţă, nu din a ta, Dumitre, din tinereţa tinereţă, care rămâne. Că aşa-i viaţa, are şi tinereţe şi tăte celelalte. Da’ nu-i mai videa-o veci. După mine, după Baba Ioană vrăjitoarea, care am fost fără iertare la greşeli, la făcut şi desfăcut, că am avut şi mai am puterea asta, o apărut multe alte muieri care or crezut că şi iele pot. Uită-te, Dumitre a lui Bocrită, casa de păste drum să vinde, îi a profesorului de filosofie din sat. Da’ n-a cumpăra-o nimeni. Nu-i sortită să să vândă. O să rămână ca un muzeu. Că mai încolo a fi bună de muzeu, Dumitre, pântru ăia care intră în tinereţă amu când tu ieşi.
Io fac şi desfac. Am putere încă. Amu luaţi şi din zamă, şi din tăiţeii de post, şi din varza de post scăldată în oloi. Apoi, Dumitre a lui Bocrită, ti duce la alte ţări străine. Într-un oraş la care-i zice Bruges, unde este o muiere de la noi, Anuca, care-i cu psihologia şi bărbatu-so un fost teolog, tăt de la noi, Văsălie. Păste un an, fix acolo îi mânca zamă de mălai, tăiţei de post şi zamă de varză scăldată în oloi. Îi mânca şi răchie cu un linguroi ca ăsta a meu. Şi acolo-i rămâne şi tu, Dumitre a lui Bocrită, că-i greu de trăit în Desiştea în primii cinci ani după ieşirea din tinereţă. Aia care ţi-a da masa cu zama de mălai, care ţi-a pune să mănânci răchiu cu linguroiu’, cum îţi dau astăzi io, Baba Ioană a Necului, acolo îi rămâne la ie. Da’ tu, Dumitre, îi vini înapoi. Cinci ai trec ca nimica. Aici n-a mai fi sălaşu’, coliba, oile, nici baba. Atunci, a fi treaba ta ce-i face, Dumitre”, zice gându’ Babii. Mai vin la sălaş să mănânce zamă de mălai şi răchie cu linguroiu’ alţi desişteni. „În noaptea aiasta, care-i poate ultima pântru Baba Ioană, ori poate nu! Ăia viniţi, mărg tăţi hrăniţi de zamă de mălai şi de răchie. C-aşa-i obiceiu’”, aud vocea bunicului şi simt că mi-e bine. Mai bine n-o fost veci!
Dumitru Bocrită stă surd printre mormintele din cimitir. Am plecat singur înspre băile de păcură ale Desiştei. Am ajuns singur în noapte la sălaş. Am mâncat zamă de mălai şi răchie cu linguroiu’.
„Poate-i ultima noapte a Babei Ioană a Necului – vrăjitoarea din Desiştea, Valerian Văleanu. Ori poate nu!”, am auzit vocea puternică a bunicului. De parcă s-au deschis cerurile cătră Desiştea.
„Dacă ai vinit, Valerian, de aici îi merge hrănit. C-aşa-i obiceiu’ de demult în Desiştea”, aud în urechea dreaptă gândul Babei Ioană a Necului. „Şi ţine minte că ce ţi-am spus atuncea când ai mai fost, s-o-mplinit”, mai aud alt gând al vrăjitoarei din Desiştea. „Amu mănâncă de sufletu’ lor şi de a meu, Valerian. Că de praznicu’ ăsta nu se întâmplă nimic rău. Mănâncă cu linişte şi du-te-n ale tale care le ai de plinit pă unde umbli”, zice ultimul gând al vrăjitoarei.
În colibă, se sting lumânările una câte una, se lasă liniştea. Se aud departe, până către Desiştea, doar sorbiturile directorului Gazetei din Mittelstadt, care mănâncă răchia cu linguroiu’. Până se face dimineaţă.