Schiță după trei decenii (I)
Ideologia/ ideologiile postmodernităţii, identităţi şi diversităţi, corectitudinea politică ş.a.m.d.
Cu o oarecare aproximaţie, anul 1980 e considerat în literatura şi-n cultura română „borna” dintre neomodernism şi postmodernism1.
S-a lansat atunci şi de-a lungul deceniului care-a urmat o nouă generaţie de tineri scriitori care s-au delimitat net de atitudinile şi de retoricile predecesorilor, adoptând de la un punct încolo, cam de prin 1985-1986, conceptul „post-”, similar cu cel internaţional, dar construit intern, în logica locală de evoluţie a domeniului. S-au raliat treptat noii artişti vizuali şi alte branşe creative.
Critica literară şi omoloagele au preluat termenul şi l-au impus rapid. La începutul lui 1987 apărea numărul special despre Postmodernism al Caietelor critice (numerotat 1-2/ 1986), supliment al vechii şi prestigioasei reviste Viaţa Românească. Colegii emigraţi peste ocean aveau să povestească mai târziu ce „senzaţie” a făcut volumul cu pricina în universităţile americane în care predau. După primele tatonări, de la sfârşitul anilor 1960 şi din deceniul următor, ale unor John Barth, Jean-François Lyotard sau Ihab Hassan, „moda” postmodernismului nu era încă generalizată în teoria culturală americană. După utilizări sporadice ale termenului, Hassan îşi sistematizase ideile abia în 1982, în postfaţa la ediţia a 2-a a Dezmembrării lui Orpheu (The Dismemberment of Orpheus) şi nici Condiţia postmodernă (La condition postmoderne) a lui Lyotard, din 1979, nu apăruse de mult. În acelaşi an 1987, în care se publica la Bucureşti numărul special al Caietelor critice, Hassan îşi strângea textele reprezentative în The Postmodern Turn, cea mai importantă carte a sa. Opuri-fanion în materie, precum A Poetics of Postmodernism şi The Politics of Postmodernism ale canadiencei Linda Hutcheon sau Postmodernism or The Cultural Logic of Late Capitalism al americanului Fredric Jameson, aveau să apară în 1988, 1989, 1991. Asumarea toretică a termenului şi a conceptului în România, în special în orizontul literaturii, a avut o „precocitate” remarcabilă şi – deci – remarcată.
Recunoscut şi acceptat fără dificultăţi de mare parte a mediului cultural, postmodernismul şi-a avut – firesc, inevitabil – şi contestatarii.
Cei dintâi: ultraconservatorii din „aparatul” propagandistic al sistemului comunist sau (pseudo)intelectualii care li s-au alăturat, imorali, conformişti, demagogi, ahtiaţi după parvenire, bani şi alte privilegii. Concentraţi în jurul anumitor publicaţii care făceau pe faţă jocul regimului, ei au atacat şi orientările neomoderniste, şi pe cea postmodernă, pe toţi autorii valoroşi şi principalele reviste literare, care, după „liberalizarea limitată” de la mijlocul anilor 1960, adoptaseră politici redacţionale independente, aparent neutre ideologic, totuşi implicit-critice prin chiar „nealinierea” lor.
Alţi contestatari ai postmodernismului de dinaintea prăbuşirii, în 1989, a regimului au fost ultraconservatorii din interiorul acestei „contraculturi” cu concepţii – de fapt – foarte diverse. Pe de-o parte anticomunistă, subcategoria nu accepta nici ideologiile și formulele artistice „de avangardă”. Reacţiile de ostilitate de acest fel au avut şi motivaţii egoiste, orgolioase: anumiţi scriitori şi artişti, de obicei din generaţiile deja-impuse, fixaţi în „vârstele” retorice la care aderaseră, au simţit că noua „modă” (cum i-am spus) le este străină, că faţă de ea ar fi „depăşiţi”, că nu i se pot ralia şi deci, cu intenţie sau involuntar, noii postmoderni îi „neagă” (o imposibilitate: valorile adevărate rămân, indiferent cărei etape de evoluţie istorică îi aparţin).
Variante mai teoretizante ale rejectării au furnizat câţiva critici care-au argumentat că nu poate exista un „postmodernism fără postmodernitate”, societatea românească având altă structură decât cele occidentale, iar literatura română – alt profil decât cele Vest-europene şi Nord-Sud-americane. Li s-a răspuns cu contra-argumentul că epuizarea retoricilor moderniste a generat o reacţie postmodernă specifică, în interiorul literaturii române, dar compatibilă sau – practic – „omoloagă” cu ceea ce începuse să se-ntâmple în culturile democraţiilor liberale.
Oricum, „partida” era deja ca şi câştigată, termenul se impusese fulgerător, dovadă atât răspândirea lui din ce în ce mai extinsă în revistele culturale din ultimii ani ’80, cât şi expansiunea de după căderea regimului, când, în democraţia postcomunistă, postmodernismul s-a putut „instituţionaliza”, a fost predat în universităţi şi i s-au consacrat numeroase studii, pătrunzând şi în programele şcolare de liceu2.
Nu înseamnă că nu s-au făcut auzite şi contestaţii post-1989. Libertatea de exprimare a făcut să dispară instantaneu mefienţa anti-postmodernă autoritaristă, „de stat” sau colaboraţionistă cu vechiul regim, făcând – însă – posibile respingerile cu motivaţii ideologice necomuniste mai limpede asumate. S-au estompat respingerile agresive ale conceptului, între timp prea evident consolidat, prinzând în schimb aripi diatribele la adresa anumitor trăsături, faţete, implicaţii ale postmodernităţii.
Într-o ţară şi într-o cultură ieşite dintr-o dictatură de extremă stângă, nu puţini intelectuali au avut tendinţa de a evalua pauşal gândirea şi creativitatea „de stânga”, respinse din principiu. Complementar, a fost blamată şi „stânga occidentală”, percepută uniform şi ştampilată abuziv drept „complice” cu fostele regimuri comuniste din Europa Centrală şi din Uniunea Sovietică. Or, nu variantele moderate sau tangente la centrul axei ideologice au simpatizat cu totalitarismul „roşu”, ci cele radicale şi extreme, chiar şi ele mai degrabă idealiste în contextul societăţilor democratice din Vest (când n-a fost vorba despre înţelegeri de culise şi de finanţări sovietice directe). Despre „moda” postmodernismului s-a spus şi în România de după 1990 că e „de stânga”.
Mult mai virulentă a fost şi continuă pe-alocuri să fie respingerea „corectitudinii politice” ca gândire „neo-marxistă”, ca „dictatură a minorităţilor” şi ca „nou comunism” occidental, mai ales american.
În paralel, după intrarea în Uniunea Europeană, şi-n România, ca-n toate statele Central-europene foste comuniste, ultraconservatorii de toate soiurile, xenofobi primitivi sau naționaliști sofisticați, au început să vorbească despre asocierea multinaţională de pe Vechiul Continent ca despre o nouă „Uniune Sovietică”, despre Bruxelles ca despre o altă „Moscovă” şi despre „comisarii” de acolo ca despre echivalenţii actuali ai celor bolşevici care au supervizat instalarea comunismului în ţările ocupate ideologic de către ruşi după al doilea război mondial (speculată fiind coincidenţa titulaturilor, deşi derivate diferit: termenul sovietic de „comisari” avea nuanţe semantice de duritate politică milităroasă, poliţienească, în timp ce „comisarii” bruxellezi nu sunt decât membri ai Comisiei Europene, numele pe care l-a primit în structura Uniunii executivul comunitar).
Transformările României democratice postcomuniste au fost însoţite în anumite momente de aprinse dezbateri publice pe problematicile diversităţii sociale, intens-ideologice, percepute sau nu ca atare. Mai degrabă nu: au fost tratate de obicei emoţional, cu opinii vehemente, susţinute mai rar de argumente raţionale şi sistematice şi mai adeseori de istorie, de tradiţii şi cutume ori prin invocarea unor factualităţi variabile (deşi – se ştie – cu exemple concrete, strategic alese, se poate demonstra orice, chiar şi alegaţii perfect contradictorii). Teme din această categorie: identitatea naţională, diversitatea etnică, locul şi drepturile minorităţilor în societatea românească, feminismul teoretic şi formele sale practice, de acţiune socială, astfel încât femeilor să li se recunoască drepturile fireşti şi să li se acorde aşa-numita „egalitate de şanse”, diversitatea identităţilor sexuale şi drepturile celor minoritare, încât să înceteze discriminările. Ca societate, ca legislaţie şi la nivelul mentalităţilor, România a făcut în cele trei decenii de istorie post-’89 mari progrese şi-n ansamblu, şi la aceste capitole, însă s-au exprimat şi continuă să se exprime strident şi opiniile ultraconservatoare, naţionaliste, xenofobe, misogine, homofobe. Ca-n toate democraţiile, inclusiv în cele mai avansate, cu – aici – particularităţi postcomuniste regionale, Central-europene şi cu altele ţinând de specificităţi locale, naţionale.
Literatura, mai ales proza, dar şi poezia, fireşte că şi scriiturile eseistice începuseră încă din anii ’80 să cultive toleranţa faţă de policromiile sociale şi faţă de diversităţile comunitare, din perspective relativizante, ironice şi autoironice, susţinute de retorici multistilistice.
După 1990 respectivele problematici ideologice au fost asumate şi mai limpede-programatic, iar noile „valuri” scriitoriceşti ale anilor 2000 şi 2010 au adăugat piese impetuoase, cultivând teme precum identitatea naţională, tabu-urile istorice şi cosmopolitismul lumii în curs de globalizare, migraţia economică postcomunistă a românilor, discriminările şi ghetto-urile, alienarea şi derivele individuale în noua societate de consum, refugiul în dependenţa de droguri, feminitatea, sexualitatea şi diversităţile sexuale, impactul noilor tehnologii şi forme de comunicare informatică şi „internetizată” etc. În contrapartidă, problematizările literare ale acestor teme, ca şi explorările lor cu mijloacele celorlalte arte au fost întâmpinate şi cu contestaţii, au fost respinse pe argumente ideologice, nu estetice, „ştampilate” uneori drept „neo-marxiste”, „neo-comuniste” ş.a.m.d.
O formă ciudată, paradoxală de contestare a postmodernismului şi de ignorare a caracterului postmodern al acestor contribuţii recente le aparţine chiar autorilor lor. Cu două motivaţii principale. Prima: „gelozia” faţă de înaintaşii imediaţi, faţă de generaţia astăzi matură a „fondatorilor” din anii ’80, pe care mai-tinerii tind să-i respingă în obişnuitele confruntări din lumea literară şi artistică. Sociologii culturii şi psiho-sociologii au explicat de mult că atari forme de concurenţă între etajele de vârstă disimulează – adeseori precar – confruntările pentru puterea simbolică, pentru obţinerea accesului prioritar la public şi la resurse. Şi a doua motivaţie: scăderea nivelului mediu al culturii profesionale şi a calităţii estetice a textelor. Formaţi intelectual şi literar într-o societate care le oferă atracţii multiple, nemaipermiţându-le focalizarea asupra performanţei intelectuale şi scriitoriceşti, asemeni tinerilor din anii ’80, urmaşii au înţeles sau au intuit că se află în poziţii de inferioritate faţă de predecesori şi au ales să-i conteste de plano: postmodernismul n-ar mai fi valabil azi, ei, mai-tinerii, n-ar mai fi postmoderni, generaţia anterioară ar fi, la rândul ei, „depăşită”, prea marcată de realităţile ultimului deceniu de istorie şi de istorie literară comunistă. Realitatea textelor spune altceva: cărţile scriitorilor din „valul” sau „valurile” de mijloc, afirmaţi în anii ’80-’90, sunt în continuare de o mare actualitate, inclusiv cele mai noi, căci e vorba despre mulţi autori în continuare activi, iar ale mai-tinerilor sunt cât-se-poate de postmoderne ca orientare, ca atitudine şi prin opţiunile lor retorice, poate doar simplificate, în nici un caz metamorfozate tipologic. O constatare în subsidiar, privitoare la lexicul predilect: noii poeţi şi prozatori tineri folosesc rar termenul de „postmodern” şi derivatele, deşi congenerii critici, eseişti, cercetători, universitari scriu frecvent despre autori postmoderni, despre literatura postmodernă recentă şi actuală, despre modelul/ modelele teoretic/e postmodern/e.
Toate acestea – aprecieri generale, care nu ignoră exemplele de excelenţă din toate eşaloanele.
____
1 Termenii au semnificaţii speciale în contextul românesc. Cel de „neomodernism”, lansat de autorul acestui foarte concentrat rezumat istoric, se referă la modernitatea reluată după perioada proletcultistă, de propagandă de tip stalinist, impusă de regimul comunist în prima sa etapă, imediat după instalarea de la sfârşitul anului 1947, când evoluţia normală a artelor, prin metabolism cultural liber, a fost întreruptă şi interzisă. La mijlocul deceniului al 7-lea al secolului XX, în jurul lui 1965, cu unele antecedente şi în primii ani ’60, a avut loc o „relaxare” ideologică şi la nivelul limbajului politic oficial, care şi-a păstrat „crezul” comunist şi caracteristicile paradigmatice, dar a renunţat la o parte dintre dogmatismele inflexibile de până atunci (păstrând restul!) şi a permis din nou exprimarea liberă în societate, cu condiţia ca regimul însuşi să nu fie contestat. Pentru mediile intelectuale a fost o implicită invitaţie la independenţă, iar artiştii au revenit instinctiv la retoricile moderniste, fără – însă – să fie posibilă simpla reînnodare a firului şi continuarea exact din punctul în care el fusese rupt cu brutalitate. Aşa a apărut un „nou modernism”, care a reparcurs rapid traseul abandonat forţat, „reînvăţînd” limbajele metaforice şi simbolice simple şi trecând abia apoi la rafinamentele fazelor târzii, întârziate astfel faţă de literaturile occidentale. Acestui „nou” modernism, reluat, „secund”, i-am spus „neomodernism”. Vocabula e folosită astăzi în mod curent de critici şi teoreticieni şi a fost preluată în istoriile literare şi în manualele şcolare.
Despre nuanţele semantice specifice ale „postmodernismului” românesc – deîndată, în text.
2 Vezi Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, 1999, cu ediţii ulterioare, şi cărţile mele Recapitularea modernităţii, 2000, cu un epilog despre neomodernism la ediţia a II-a, 2012, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, 2000, 2002, 2012, şi Despre identitate. Temele postmodernităţii, 2004, 2012.