Scris, după declaraţia făcută undeva de autorul său, pentru a readuce în discuţie un gen de literatură intrat sensibil în conul de umbră al interesului şi, în primul rând, al existenţei, Jurnal parizian. Timpul trăirii, timpul mărturisirii (1977) al lui Eugen Simion atrage preponderent atenţia prin aceea că dezvăluie o latură a criticului care, având în vedere stilul existent în cărţile sale anterioare abia dacă putea să fie bănuită vag; tonul de o ironie degajată din postfaţa la ediţia a II-a din Scriitori români de azi, I (1978) cu o funcţie de apărare faţă de criticile care, prevede, îi vor fi aduse, preîntâmpinându-le astfel, nu mai surprinde, după ce Jurnal parizian. Timpul trăirii, timpul mărturisirii, apărut cu un an înainte, îi făcuse posibilă o manifestare pe cât de plenară, pe atât de reuşită. De-a lungul sutelor de pagini avem ocazia să ne convingem că ironia (şi, fireşte, autoironia) poate constitui un mijloc de apărare ca şi de atac în situaţii neplăcute, de ordin practic sau intelectual, concretizându-se în mici episoade savuroase, greu de uitat. În sfârşit, umorul, ca formă a libertăţii interioare şi a forţei psihice, se dovedeşte a fi un excelent instrument în procesul, deloc facil, de adaptare la o realitate dintre cele mai complexe şi inedite. Imediat după sosirea în marele şi străinul oraş, contactul cu aspecte nu prea comode şi care, din acest motiv, putea deveni traumatizant este tratat, salvator şi eficient, cu o indolenţă care face posibilă depăşirea eventualului impas: constatând că ceea ce ştia despre Paris se dovedeşte a nu corespunde cu realitatea, criticul sancţionează mitul, lasându-1 să rămână „ruşinat“ „la porţile oraşului“ şi hotărăște implicit să ia pe cont propriu explorarea necunoscutului, refuzând să se lase intimidat de nou. Lovindu-se de „aparatul birocratic al Universităţii“, el refuză să se lase pradă descurajării şi, ulterior, nu acceptă agresiunea complexelor atunci când, nevoit să îşi deschidă un cont la bancă, nu poate depune deocamdată decât „suma importantă de 5 franci“. Acceptând, în acelaşi stil, că, dacă în ceea ce îl priveşte, a descoperit „relativ uşor Sorbona“, „Sorbona nu este pregătită să mă descopere pe mine“, noul-sosit, aflat la începutul complicatului proces de adaptare, hotărăşte, cu un curaj abrupt, „să vadă ce este cu Parisul“. Succesul temerarei acţiuni este evident, astfel încât criticul şi-1 poate exprima, nu după multă vreme, printr-o maximă, afirmând că „omul este un animal acomodabil“.
Încă din aceste pagini luăm cunoştinţă cu un portret indirect (şi de o discreţie extremă) al criticului până acum impersonal, manifestându-se exclusiv prin intermediul profesiei sale, însă, în pofida acestei caracteristici, viu şi colorat, în realizarea căruia predomină sugestia – pornind de la gest sau afirmaţie – unor trăsături ce vin să îl completeze în mod sistematic şi fericit. (Umorul criticului nu va omite, de altfel, să învăluie şi această trăsătură deosebită a sa: făcând un comentariu despre limitele introspecţiei din paginile jurnalului ca gen, respectiv a sincerităţii celui ce se confesează scriind, Eugen Simion conchide, reluând un citat: „Am ajuns deja la cămaşă şi mă opresc speriat. (…) am viciul discreţiei (…) Îmi vine să fug din pagină“). Ironia apare în cele mai concrete cu putinţă situaţii, care ar putea pune în pericol, mai mult sau mai puțin, echilibrul interior şi se manifestă atât la adresa altora, cât şi a persoanei proprii. Oferind un cadou total neadecvat portăresei imobilului în care locuia şi declanşând astfel o reacţie violentă, criticul afectează disperarea şi tonul mustrător la adresa propriei gafe – respectiv, a „lipsei de dibăcie“ de care a dat dovadă – şi se (ne) întreabă consternat: „Cum de nu m-am gândit?!“ Aceeaşi afectare a disperării, în realitate o resemnare plină de umor – sau poate, mai exact, datorată umorului – o adoptă Eugen Simion în situaţia creată de „ceasul cu cuc“ al unui vecin, care îl face „să sară din somn“ în fiecare noapte. „E acolo, întăreşte el îndârjit, îl imaginez prins de perete…“, făcând apoi speculaţii amuzante asupra trăirilor onirice ale respectivilor vecini, care, visând probabil „cai, cai în galop“, nu mai pot fi deranjaţi de inofensivele sunete… O ironie răutăcioasă se manifestă în timpul discuţiei cu reprezentantul unui comitet de rezidenţă care urma să fie ales la conducerea Fundaţiei Belgiene (în care a domiciliat o perioadă autorul): descoperind că cel care îi solicita sprijinul este acelaşi cu vecinul de la etajul imediat superior, care îşi muta mobilele în fiecare noapte, tulburându-i astfel somnul, criticul consideră că interlocutorul său a făcut „o gafă fatală“, „o imensă eroare“ mărturisindu-i adresa şi, rezistând comportării şi aspectului său plăcut, hotărăşte, vindicativ: „Inutil, nu-i voi da votul !“ Acceptarea fără complexe a unor „deficienţe“ îşi face apariţia încă o dată în cadrul unei retrageri precipitate, în lipsa unei alte soluţii, din faţa atacului verbal, prelungit insuportabil sub forma unei conversaţii interminabile, din partea unei scriitoare canadiene, al cărei ultim interlocutor a rămas; cuprins de o spaimă amuza(n)tă, criticul, ajuns la limita rezistenţei, „dezertează“ (cum s-ar spune): „mă predau, mă predau şi fug“; „Nimic, nu mai vreau să ştiu nimic“, exclamă el îngrozit în faţa tentativelor scriitoarei – numită „la femme géante“ – de-a continua conversaţia. Rezistenţa (de data aceasta !) în faţa unui atac similar, verbal, însă ameninţând să se transforme într-unul de o natură cu totul diferită, este redată cu o ironie adresată propriei sale comportări brave: „Eu iau aminte şi nu clipesc. Nu vreau să încurajez demonstraţia.“ Ironia nu cruţă – deși avem de-a face constant cu o ironie indulgentă, nu destructivă – nici personalităţile intelectuale franceze: invitat fiind la un cocteil dat de o mare editură, Eugen Simion constată că „gloriile spiritului francez actual s-au lipit de bufet şi nu-l părăsesc decât târziu, când totul s-a consumat“; propriile sale tentative de a se servi eşuează net, lovindu-se de „zidul de maeştri“, care „este de netrecut“. Întâlnindu-l într-o altă ocazie pe cel ce prezida adunarea grupului Tel Quel – critic şi romancier cunoscut – autorul constată că respectivul are „o figură simpatică de terorist de salon“ (s. n.), comentând apoi că „poartă (…) în loc de pistol, un jurnal parizian în mână“. Ideile acestuia însă (sau cel puţin o parte dintre ele) nu îi displac: ironia este bine ţinută în echilibru de inteligenţă şi de puterea de discernământ. De altfel, nu fără rost întâlnim un pasaj în Jurnal parizian în care, comentând afirmaţiile unui interlocutor, autorul notează: „…are inteligenţa să spună toate acestea cu ironie…“ şi, în alt loc, găsim o repetare a ideii sugerate: „Omul inteligent râde, se eliberează (…). Ironia este o formă a libertăţii interioare“. Și încă: „Ironia, spunea Barrès, este garanţia libertăţii.“ Definiţii reluate, sub o formă abia modificată, în Jurnal german, printr-un citat: „Ironia şi inteligenţa sunt surori de sânge“ şi ridicate astfel la nivelul unor principii de viață.
Ironia, ca formă a libertăţii interioare (şi a inteligenţei, deci, de care este indisolubil legată) îi permite criticului sosit la Paris să treacă peste vicisitudinile primelor contacte, ca şi, mai târziu, să expedieze cu o „ridicare din umeri“ afirmaţia tranşantă a lui Dali, care stabilea o relaţie netă între ratare şi utilizarea în continuare a metroului după vârsta de 40 de ani; „acceptând“ că este un „ratat“, autorul refuză alternativa gestului disperat, singurul capabil să îl scoată, după opinia lui, din starea „lamentabilă“ şi, continuând să folosească metroul ca şi până atunci, declanşează o contrademonstraţie, bazată pe statistici, a bizarei afirmaţii, menită să desăvârşească ceea ce umorul a iniţiat. Revenind la caracterul îngăduitor al ironiei – relevat şi în aprecierile asupra „d-rei Germaine“, femeie aflată la limita ridicolului, fără a purta însă vreo vină, ca şi în acela, în care devine de-a dreptul afectuos, al suitei de întâmplări care au caracterizat vizita lui Marin Preda la Paris, printre care se detaşează episodul, devenit celebru, al cumpărării faimoasei pălării – trebuie precizat că este de găsit, totuşi, un caz de ironie tăioasă: aceea manifestată în finalul comentariului despre un film în mare vogă pe atunci în capitala franceză, aparținând categoriei „de consum“ şi unui gen, rezultă din Jurnal…, deloc apreciat de autor.
Umorul lui Eugen Simion vizează, pe cât se pare, două grupe de situații: aceea care include anumite fenomene aşa-zis culturale (şi efectele concrete ale acestora) şi cea care include situaţii practice din viaţa de toate zilele – ambele urmărind, încă o dată, refuzul oricăror complexe şi, respectiv, păstrarea libertăţii interioare. Tendinţa aceasta, aparţinând primei categorii, de a-şi păstra spiritul liber în confruntările pe care le are cu manifestările moderne şocante ale Occidentului, se ilustrează în episodul vizitării expoziţiei unui pictor conceptualist, când criticul îşi activează (cu plăcere, am zice) arma secretă pe care o posedă: în faţa invitaţiei la sinucidere (moartea fiind singura operă de artă în concepţia pictorului) afişată în loc de tablou, precedată de aceea de-a „privi în altă parte“, Eugen Simion comentează: „Privesc în altă parte, dar nu mă omor“; respingând în continuare îndemnurile pictorului (de a atinge obiectele, de a participa la creaţie prin intermediul „dulapului de idei“ etc.) şi ajungând să fie privit cu scepticism de către pictor, autorul acceptă, cu o resemnare de tipul celei deja întâlnite, să nu fie „decât un primitiv“ şi exclamă: „Fie !“ În cadrul unei discuţii purtate cu un reprezentant cultural, venind vorba de sociologia literaturii, criticul se pomeneşte la un moment dat într-o situaţie care ar fi putut părea delicată cuiva înzestrat cu stimă de sine și cu o capacitate de apreciere a propriei valori mai redusă. Suferind un lapsus, criticul comentează: „Dar ce spune în acest sens Robert Escarpit? Nu ne amintim pentru moment ce spune Robert Escarpit, aşa încât continuăm discuţia cu argumentele proprii“, episodul constituind totodată un exemplu al libertăţii interioare pe plan intelectual. Alt episod din aceeaşi grupă este acela al întâlnirii tinerilor Punk, în Berlinul Occidental, cu prilejul căreia are loc o minuţioasă şi neaşteptată „analiză critică“ a veridicităţii mitului în chestiune, care are ca principiu de bază neglijenţa generalizată: „disecând“ coafura acestora, de aceeaşi neglijenţă universal-acceptată, Eugen Simion comentează, prefăcându-se nesigur: „creasta de cocoş cere timp, după aceea, vopselele, cleiul care trebuie să ţină părul ţeapăn…“ şi ezitările sale jucate provoacă un efect remarcabil, atingându-şi parcă de două ori scopul… (Tot în Jurnal german dăm de o „luare peste picior“ uluitoare a unei afirmaţii cu care criticul este totuşi de acord; amintindu-şi „la timp“ că „spiritul german nu trebuie căutat numai în muzee“ – un loc în care tocmai se afla –, criticul se grăbeşte să coboare în stradă…).
Stilul acestui eseist de o rară distincţie intelectuală a devenit, s-a remarcat, din ce în ce mai „literar“, a suferit, altfel spus, o puternică degajare dintre limitele rigide ale celui ştiinţific, oferind o vioiciune şi o culoare accentuate analizei critice şi făcând-o să devină mai atrăgătoare. Citind îndeosebi volumul III din Scriitori români de azi, ai senzaţia că parcurgi un roman a1 literaturii române contemporane, în care portretele autorilor impresionează şi completează inspirat analiza operelor. Aceeaşi senzaţie se face simţită şi în paginile din Sfidarea retoricii (1985) în care, de exemplu, o întrevedere cu Eugène Ionesco – colorată, şi ea, de un umor discret şi de bună calitate – face corp comun cu dizertaţiile asupra cărţilor sale, şi exemplul este departe de a rămâne izolat. Umorul, pentru a reveni o ultimă oară asupra lui, nu se limitează, cum remarcam în treacăt mai sus, la cuprinsul Jurnalelor: întrevederea amintită cu dramaturgul stabilit la Paris, caracterizată prin deschiderea ei stilistică, constituie un alt prilej de exercitare a acestuia: „Lumea merge înainte şi, odată cu ea, cântecele de lume evoluează“, susţine Eugen Simion, redând un subiect al dialogului său cu Ionesco. O altă schimbare a subiectului conversaţiei savuros de variate aduce încă un eşantion de umor remarcabil: „Schimbăm subiectul şi ajungem la evenimentele zilei. Eugène Ionesco tocmai a citit presa de dimineaţă şi mă pune la curent în stilul său (stilul ironiei tragice) cu ceea ce se întâmplă în lume. Sunt mai atent la felul în care comunică dramaturgul aceste veşti rele (căci sunt numai veşti rele), decât la veştile ca atare. Ascultându-le, ai impresia că apocalipsul a început, a ajuns deja pe Boulevard Raspail… O tresărire a vocii, o nuanţă jucăuşă lasă însă să se înţeleagă că, totuşi, există o şansă, nu-i încă totul pierdut“ (s. n.), după cum nu pregetă să se infiltreze şi să îşi câştige un loc, chiar dacă redus, în paginile profundului studiu de referinţă Întoarcerea autorului (1981), a cărui seriozitate teoretică nu se însoţeşte cu o solemnitate (cum se întâmplă de regulă în asemenea cazuri) a tonului, cu o severitate a stilului… Vorbind despre moartea autorului, al cărui statut în critica şi teoria literară contemporană a devenit nul, Eugen Simion exclamă: „Cât despre autor, să nu mai vorbim ! A fost trimis de mult în concediu“, iar atunci când, aducând în discuţie noii termeni care î1 înlocuiesc pe cel consacrat, însă acum abolit, de autor, printre care se numără, cu predilecţie, cel de „producător de texte“, face greşeala să îl folosească, în continuare, pe cel „vechi“, se grăbeşte să o îndrepte: „Și, mai întâi, această noţiune de autor nu este, încă o dată, fructul unei iluzii retrospective? întreabă autorul (mă corectez: producătorul de text Jean Ricardou)“. (s. n.) Ironia nu iartă, ceva mai încolo în cuprinsul aceluiaşi volum, excesul de importanţă acordat metodei în critica contemporană: „Biletul la control: ai metodă ? Te poţi urca în trenul criticii. N-ai o metodă bine fixată, nu aparţii unei confrerii metodologice? Adio ! Rămâi mult şi bine pe peronul criticii tradiţionale, hotărâta, posomorâta critică biografică, pozitivistă, psihologică, impresionistă…“ Se constată o deschidere, deci, a stilului literar şi, în acelaşi timp, a modului de a trata un autor, a perspectivelor de cuprindere a subiectului, a metodei critice chiar, îndrăznim să spunem… Jurnal parizian a constituit, am spune, exerciţiul de transpunere a libertăţii interioare (cu elementele constituente și modurile ei de a se manifesta) într-o libertate a exprimării, sau, altfel spus, într-o „sfidare a retoricii“ critice tradiţionale.
Eugen Simion, Jurnal parizian.
Timpul trăirii, timpul mărturisirii,
Cartea Românească, 1977
Eugen Simion, Sfidarea retoricii.
Jurnal german, Cartea Românească, 1985