Încă de la Cincisprezece poeți (1968), bibliografie de bază la seminariile de literatură din anul trei de facultate, Mircea Tomuș era pentru noi criticul și istoricul literar în cărțile căruia – despre Gheorghe Şincai, I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu, dar și, mai târziu, în Romanul romanului românesc –, puteai găsi bune sugestii de interpretare. Romanul Întoarcerea (1983) nu tulbura portretul criticului, chiar dacă imaginea satului ardelean era bine desenată acolo. Mircea Zaciu remarca încă de la început în cărţile criticului reîntoarcerea fermă la text, adică grija de a nu se lăsa în voia unor instrumente la modă care să descopere „intenţionalităţi imaginare”. Scrutarea din interior a marilor cărţi e în măsură să furnizeze surprize, să dezvăluie taine, să reveleze desenul ascuns în covor. O dovedesc, în anii din urmă, cărţile miniaturale cu care Mircea Tomuș revine periodic în librării: Pentru un alt Caragiale, Secretul crailor de Curtea-Veche, Un text ascuns în romanul Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei sau amurgul unei lumi fără taţi, O mitologie a unor atrizi moderni în romanele Hortensiei Papadat-Bengescu, Creangă romancier?, Pe urmele unui fabulos roman iniţiatic etc., etc.
Pe acest fundal, apare în 2007 primul volum al excelentei fresce romaneşti Aripile demonului. Cornel Ungureanu are dreptate: „în locul istoriei literaturii, Mircea Tomuş propune o istorie a Transilvaniei”. Cartea, excepțională, ar fi trebuit să facă vâlvă, să atragă toate premiile. Din motive multiple, unele obscure, nu s-a întâmplat așa. Filiala Cluj i-a acordat Premiul Opera omnia. D. R. Popescu socotește romanul fără ezitare „o capodoperă”. La lansarea primului volum, la Biblioteca Astra din Sibiu, cartea a fost salutată cu superlative. Românii din Ardeal aveau și ei acum romanul lor, așa cum sașii îl aveau în Cocoşul decapitat al lui Eginald Schlattner. Dar „tema transilvană” nu face, din păcate, rating în afara arcului Carpaților.
Prozatorul se întoarce la textul Istoriei, al tradiţiei, îl dezbracă de interpretările ideologizate şi caută sensul ascuns al evenimentelor. Personaje reale, altele imaginare, date extrase din documente, verificabile, şi altele avansate ca variante valabile ale realului sunt fixate sub lupa măritoare a descrierii. Toate semnele memorative ale propriei biografii, amintirile copilăriei şi cunoaşterea de mai târziu a oamenilor din mai toate zonele Ardealului, la care, firesc, se adaugă biblioteca imensă, consultată cu un ochi în stare să vadă palpitul vieţii dincolo de documentul uscat şi neutru, concură într-o proză acaparatoare.
Cele cinci volume ale ciclului (Editura Limes, Florești/Cluj, 2007-2019) sunt construite simfonic şi cadenţate prin câteva vaste laitmotive: lumina, echilibrul, melodia. E atât de mărunţit fiecare detaliu al unor zile de răscruce, încât încape în pagină istoria unui neam, cu datini, obsesii, spaime, cu poveşti şi legende, cu un peisaj asumat cu toate culorile, miresmele şi formele sale. Fiecare scenă e secţionată ca la un tomograf scriptural, felie cu felie, gest cu gest, aromă cu aromă, sunet după sunet. Roman istoric şi politic, etnografic şi autobiografic, de dragoste şi de atmosferă, Aripile demonului are ambiţia să fie, dar şi toate şansele de a fi un roman modern al Ardealului. În Valea Imbuzului sunt reconstituite datele unui sat ardelean mitic, în care dascălii Şcolii Ardelene, dar și Coşbuc, Goga, Agârbiceanu, Rebreanu, Blaga sunt referinţe asumate.
Pentalogia e un exemplu original de ceea ce am numit altă dată paleo-plastică romanescă: romancierul se documentează pentru a-şi procura „tigva”, apoi adaugă pas cu pas, frază după frază, „carnea” detaliilor care fac povestea verosimilă şi îi conferă un puternic aer de autenticitate. Prozatorul reţine atmosfera, aroma şi culoarea de epocă – elemente secundare la prima vedere – pentru a decupa destine individuale, dar cu bătaie general-umană. Le înregistrează apelând la ceea ce Virgil Nemoianu numea soluţia privirii laterale: „o atitudine digresivă, o mişcare ocolită, o exprimare indirectă, recurgerea la blânde viclenii […] devieri temporare, tihnă manierată, oprire asupra detaliilor, absurditate capricioasă a artificiilor şi evazionismului, hoinăreală visătoare pe poteci lăturalnice”.
Primul volum reconstituie o secvenţă dramatică din istoria Ardealului: momentul, cu urmări tragice şi cu răni greu de vindecat, al Diktatului de la Viena. Ceea ce istoria consemnează sec drept Al doilea arbitraj de la Viena – în urma primului arbitraj (2 noiembrie 1938), Ungaria obţinuse o porţiune din Slovacia, iar în martie 1939 a ocupat Ucraina Subcarpatică – este un act internaţional încheiat la 30 august 1940, prin care România a fost silită să cedeze aproape jumătate (43.492 km²) din teritoriul Transilvaniei în favoarea Ungariei horthyste. Acest act a fost impus de Germania nazistă şi de Italia fascistă sub forma unui arbitraj acceptat de ambele părţi, în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Miniştrii de externe ai României (Mihail Manoilescu) şi Ungariei (Teleki Pál) au fost convocaţi la Viena, la 29 august, unde Hitler le-a impus pre-acceptarea necondiţionată a arbitrajului germano-italian. La fel de sec se stabileşte, printre altele, în textul arbitrajului că „Guvernul ungar se angajează solemn să asimileze în totul [s.m.] cu ceilalţi supuşi unguri pe persoanele de rasă română, care, pe baza arbitrajului de mai sus, vor dobândi naţionalitatea ungară. Pe de altă parte, guvernul român ia acelaşi angajament solemn în ceea ce priveşte pe supuşii de rasă ungară, care vor rămâne pe teritoriul român.” Documentul oficial conservă doar pojghiţa vieţii reale. Romanul îşi ia în sarcină, cronicăreşte, re-spunerea poveştii acelor zile dintr-o perspectivă aproape de oameni: „Poveştile nu încetează a dăinui atâta vreme cât nu încetează a fi spuse”.
Tăietura netă şi oarbă a evenimentului istoric este umanizată într-o proză de extraordinară ştiinţă a reconstituirii. Un autobuz poartă spre casă, din Cluj spre sate din apropiere, români şi maghiari, femei şi bărbaţi, ţărani şi reprezentanţi ai intelighenţiei. Viaţa pare să curgă firesc, să-şi vadă de măruntele sale izbânzi şi poticneli. Extrem de fin, se insinuează tensiunea, aşteptarea, spaima. Ca în cele mai bune filme de groază, aparatul de filmat înregistrează tihnit şi cu lentoarea vremurilor de pace toate detaliile vieţii protagoniştilor de ambe etnii, neştiutori de ameninţarea deja slobozită din arcul istoriei. Când şi când, neanunţat anume, cu o stranie irumpere cu impact subliminal, aş zice, de o discreţie înfricoşătoare, trece/adastă pe deasupra descrierilor demonul. Negru, sumbru, înfăşurat în aripi de piele, cu gheare, are atributele monştrilor din basmele populare, dar inserţia sa se petrece atât de într-o doară, de calm-neaşteptată, încât filele romanului se citesc cu o alertă tot mai acută, mai frisonantă, sub teroare. Tot aşa cum, ca să păstrez comparaţia, în filmele de groază aparatul de filmat înregistrează rapid, fără comentarii, înaintarea a ceva pe sub pământ, într-un huruit ameninţător abia auzit: „Fetele păşeau prin praful drumului, înlănţuite toate trele, de mijloc, în ora care se înclinase brusc şi decisiv către seară şi, din zdrenţele de nori vechi, care stăteau împrăştiate pe cerul boltit peste dealul din faţă şi din spulberările de praf care se ridicau suflate de-un vânt de nicăieri, de pe spinarea aspră şi cocoşată, începu să se înfiripe făptura de umbră şi nimic a demonului; a fost, mai întâi, o părere, o simplă asemănare, dar o asemănare cu golul zdrenţuit al nimicului… […] apoi se ridică şi se clătină, scârţâind prelung şi uscat ca o ţâţână neunsă: fâlfâind scurt din aripile de cârpă, demonul îşi găsi echilibrul precar şi rămase aşa, agăţat de legănare, îmbrobodit în propria sa singurătate ca-ntr-o pustietate seacă şi veche.” În contrapunct, traversează orele prelungi ale romanului cei doi bătrâni în alb, concentrând în falduri poematic-mitice adevărul celor ameninţaţi de demon, strânşi în jurul lor în foşnetul ca o părere al pădurii ori al întunericului: „Stăteau serioşi, aproape în nemişcare, oscilând la graniţa dintre a fi şi a nu fi”. Pe deasupra tuturor se iscă un înţeles: „aripi nevăzute ale unui cântec învăluitor, care venea de undeva din adânc şi le bântuia fiinţele pe dinăuntru, înmuindu-le ca de o suferinţă tăioasă, dar plăcută”, căci e, simplu, povestea apartenenţei.
Amănunţirea – câteodată băltind până la aruncarea în confuzie a cititorului, încă aproape-inocent şi derutat de avalanşa detaliilor ce par a nu duce nicăieri – acţionează cu o forţă sesizabilă abia după câteva zeci de pagini. Ca la un inventar al neamului, cu tot trecutul său, cu zestrea materială şi spirituală acumulată în secole prelungi de românii ardeleni, se enumeră fiinţa însăşi a Transilvaniei, cu toate feţele ei. Nu întâmplător, cuvântul fiinţă apare ca un refren chiar şi în cazuri mai puţin solemne, când utilizarea lui poate părea inabilă. Cititorul află ori rememorează, prin intermediul poveştii îngemănate cu istoria, despre toată averea şi toată firea puse în pericol de Diktatul de la Viena: „N-au dreptate cei care cred că poveştile adorm, când faptele reale se trezesc; dar nici cei care cred că numai istoria întreţine povestea. Povestea are istoria ei, câteodată atât de apropiată de traseul istoriei propriu-zise, încât cărările lor se lipesc una de alta, până ce se confundă; alteori, atât de depărtată este această istorie a poveştii, de parcă ar ţine de altă lume.”
Puncte de vedere disjuncte sunt introduse în pagină prin excepţionale secvenţe în care dialoguri ipotetice sintetizează, cu autorul-interpret alături, secole de confruntări dramatice. Aşa se întâmplă cu „convorbirea” dintre groful Wass şi popa Bujor, aflaţi în automobilul celui dintâi într-o călătorie, tăcută şi încărcată de gânduri, spre casă. „Oare ştie dumnealui – îşi spune, poate numai sieşi, preotul – grofu’ ăsta că pe moşia bunilor lui, ăla de-o avut trii copii, la Ţaga, o fost preceptor la copiii lui şi administrator la moşâie marele nostru învăţat şi istoric, directorul şi întemeietorul a două sute de şcoli româneşti, greco-catolice, în Ardeal…? Da’ oare cunoaşte el istoria morţii lui Gelu, aşa cum o redă marele nostru învăţat? Cum o ieşât el la luptă, cu arcaşii lui, să-şi apere ţara de hoardele lui Tuhutum, ş-o fost înfrânt…şî iar şi i-o adunat pe ai săi, şî iar i-o năpădit ai lui Tuhutum şî pe Gelu l-or străpuns şî dac-o pierdut pe voievodul lor ai noştri, cei de-atunci, or lepădat armele jos ş-or lepădat armele şi oştenii lui Tuhutum ş-or dat mâna, dexterram dederunt, spune cronicarul, unii cu alţii…”. Lumea maghiarilor din Ardeal creşte alături şi paralel. Prozatorul le dă drept la cuvânt şi înregistrează eresuri şi mituri fără moarte. Copilul român află, cu oarecare uimire, că ungurul e şi el om, întocmai ca românul, „numa’ că vorbeşte pe ungureşte…” Contele Wass Albert are partea lui de gând imaginat în călătoria cu automobilul: „Stabilise că era ziua de vineri, 30 August 1940. Vineri era o zi bună; zi de reculegere, de abstinenţă şi de fapte substanţiale, când se mai poate face, încă, ceea ce este de făcut, înainte de a expira termenul.[…] Bun este şi un 3 urmat de un 0! Şi nici August-ul nu e rău; e luna în care se coc fructele, toate ajung în pârg, cum zic valahii… Cum zic ei la luna asta? Parcă gustar”. Mai târziu, i se acordă şi şansa înţelepciunii întârziate. Refugiat în Germania, apoi în America, va nota în autoportretul său „testamentar”: „bătrân luptător ungur care, până la urmă, a aflat că patria veche aparţine trecutului şi că trecutul nu se reîntoarce niciodată.” Dar povestea nu are, nu poate avea încheiere definitivă. Singura soluţie e una întemeiată pe „principiul convieţuirii”.
Partea a doua a primului volum, „Poveştile de la Moara din Gădălin”, un soi de Han al Ancuţei în variantă ardelenească, e „gospodărită” de Constantin Pârâianu. Poveştile se înşiră una după cealaltă – nu simple vorbe în vânt, ci „fiinţe vii, care se născuseră cândva, nimeni n-ar fi putut spune când anume, duraseră şi crescuseră din adăugituri şi sucituri noi de vorbe” – cu aceeaşi artă a detaliului expresiv: despre Părintele Ilie care mută biserica într-o poiană, pentru a elibera pământul „crăiesc”; despre dragostea dintre grofiţa Kinga şi „Iuonu mamii”, care nu se poticneşte în necunoaşterea limbilor, şi aşa mai departe. Dar viaţa curge „în acest timp”, acumulând materia poveştilor viitoare: „În zilele în care istoria începuse să se zgâlţâie, ca o construcţie fragilă în bătaia vântului, poveştile îşi căutau, şi ele, cadenţa şi potecile proprii, în bătaia unui vânt al lor, propriu; sau, poate, în cel al istoriei”.
Primul volum se încheie cu atrocităţile horthyste din zonă. Epilogul înregistrează sec: „Cum scrie el [notarul] că au murit, la data de 23 septembrie 1940, un preot cu soţia lui şi cu cele două fete, şi cu băiatul, şi cu fata de ajutor şi o mamă bătrână cu fiica ei, învăţătoare, şi nepoata, de nici cinci ani, şi un tânăr căsătorit cu nevasta lui cu prunc în burtă, gata să-l nască, au murit toţi, în luptele care s-au dat atunci, în satul Imbuz…” Romanul are calitatea de a suspenda oarecum decizia Istoriei prin readucerea la suprafaţă a celor mai adânci şi mai durabile resorturi umane. De a coborî adevărul la nivelul omenescului, acolo unde cuvintele lui Avram Iancu, invocate de unul dintre personaje, au rezonanţă destinală: „între unguri şi români, niciodată, da’ niciodată!, auzi dumneata ce-o spus el?, niciodată, între unguri şi români, nu va putea hotărî sabia! Niciodată!”
Volumele următoare apelează la aceeași manieră a imbricării istoriei cu ficțiunea, umanizând epoci succesive din povestea Ardealului. Volumul al doilea (2011) focalizează viaţa celor „două Transilvanii”, cea de Nord, cedată temporar şi abuziv Ungariei, şi cea de Sud, loc de refugiu şi de continuare a existenţei în oglindă întoarsă, repliată, în aşteptarea/pregătirea revenirii la Ţară. Povestea se concentrează asupra familiei unui preot mutat la Avrig în iarna 1942-1943. Pe zbuciumatul fundal istoric, se reconstituie cu aceeași remarcabilă artă a descrierii, a detaliului viața și obiceiurile din zona Sibiului.
Cel de-al treilea (2011) ajunge în Clujul din anii de după al Doilea Război Mondial. Evenimentele nu ies degrabă din confuzie şi distorsionări, lucrurile nu intră de la sine în făgaşul firesc, confruntările politice şi sociale ale vremii sunt agravate de insistenta, obsesiva subversivitate cu resorturi iredentiste a „prietenilor” României (cartea lui Larry L. Watts, Fereşte-mă, Doamne, de prieteni. Războiul clandestin al Blocului sovietic cu România, ar putea fi citită ca document complementar al romanului-frescă semnat de Mircea Tomuș şi confirmare irefutabilă a prezenţei ameninţătoare a demonului deasupra tuturor gesturilor româneşti). E pus în pagină mai întâi Caietul pierdut al unei încercări de roman din anii 60, recuperat acum prin acumulări de detalii. Nu e vorba atât de o reconstituire, cât de o încercare de re-trăire în timp real. Mircea Tomuș re-compune, cu infinite detalii cinematografic-picturale, atmosfera. Primul volum are avantajul că e mai degrabă istoric decât autobiografic, dar metoda de situare in illo tempore e aceeaşi. Maniera este a memoriei care face efortul să scoată la suprafaţă lucruri uitate, latenţe. Insistenţa privirii e cu bătaie dublă – restaurează panorame ale trecutului mai întâi pentru ceilalţi, ca să nu se uite, să fie lămurite nişte circumstanţe care ar trebui să informeze firesc prezentul, dar evocă şi dintr-o plăcere strict personală de a descoperi că detalii infime ale devenirii personale (cartea e şi un bildungsroman ardelenesc) n-au fost uitate, că tezaurul aţipit al minţii poate fi provocat, stârnit, răscolit. S-a vorbit de proustianism şi balzacianism. Se pot găsi argumente destule pentru ambele atitudini, dar atenţia lui Mircea Tomuş pentru detalii nu ţine de rememorarea sentimentală ori programatică, nici de reconstituirea foarte obiectivă a unei epoci cu tot mobilierul său arhitectural, social, uman. Ambele feluri de rememorare şi re-construcţie a trecutului au, înainte de toate, o motivaţie şi o ţintă morale. E vorba, în cele din urmă, despre dreptatea care se cuvine făcută unor bulversate epoci istorice şi oamenilor aflaţi sub vremi.
Clujul anilor 50-60 este colindat la pas, de un topograf pedant-duios, gata să alunece şi în detalii inutile pentru cel nesituat în aceeaşi dispoziţie memorativă. Tenta autobiografică e acum mai accentuată, tot aşa ticurile povestirii ca ritual cu auditoriu. Străzi, localuri şi grădini de vară, biserici, şcoli, reviste, cenacluri, spectacole, personaje (nume sonore ale scrisului transilvan, într-un album virat abil din sepia în culori apăsate, cu valorări tari, iuţi, pitoreşti), cuprinsuri de numere de revistă, chiar o mică antologie de versuri şi texte teoretice apărute în Steaua, echipe de fotbal, documente din arhiva personală sunt toate revărsate în pagină, uneori abia digerat, cu o anume urgenţă a instrumentării dosarului.
Cumva în răspăr cu zvârcolirile demonului, Clujul e „o cetate luminoasă”, „cu străluciri scrise pe masivităţi de piatră şi zid, cu deschideri de perspective de străzi şi pieţe, cu dealurile împovărate de grădini şi vile”; „era ceva ca o întruchipare a unei dramaturgii a luminii, care-şi juca scenele ei mai mărunte ca şi pe cele mai mari, decisive, pentru mulţimea de spectatori cam indiferenţi ai vieţii”. Deşi „viaţa aceea veche şi bună, prietenoasă, moale şi caldă, ca o pâne gustoasă, începuse să «se strice»” şi „prindea un fel de mucegai amar, mai întâi pe margini şi apoi chiar în miezul ei”, „sufletul muzicii bântuie oraşul pe dedesubtul şi prin interiorul geografiei lui fizice, palpitând nestins ca un zvon neîntrerupt al tăcerii şi izbucnind, pe ici, pe colo, la interval de timp şi spaţii […] Este ceva ca o apă sonoră, un flux continuu, ca o împletire strânsă de fire nevăzute;” „Îmi place lumea aceasta de oameni vechi ai Clujului, în care cei noi au calităţile şi instinctul de se aşeza, cuminţi, cum le stă bine unor ardeleni adevăraţi, într-o suită care vine de departe şi cine ştie dacă duce undeva […] Este ceva, ca un suflet comun, care se manifestă în existenţa lor.” Mircea Tomuş adaugă Caietului pierdut Caietul de la Vadul Moţilor, o partitură colaterală, cu infuzii amoros-senzuale, şi Cadenţe finale, mic raport despre Primul Congres al scriitorilor, din 1956. Cele două par mai degrabă anexe ori caiete de lucru, introduse aici pentru a lărgi ambitusul vocilor deponente. Oricum, prozatorul e un martor profesionist, pe spusele căruia poţi conta.
Volumul patru, Timpuri și anotimpuri în Țara Moților (2013), se deschide cu o descriere menită să pregătească locul pentru intrarea în scenă a personajelor: „De pe cel mai înalt punct de altitudine unde ne aflăm, ni se pare că suntem exact în centrul unui cerc plin de coame muntoase, de jur-împrejur. Sunt împrăştiate într-o ordine liberă, în care lungi culmi paralele cu văi săpate adânc se împletesc fără vreo noimă aparentă cu masive pietroase, aşezate curmeziş, cât în zările înceţoşate nălucesc alte şi alte spinări de pământ şi piatră, umplând până la margini orizontul rotund. Frământarea formelor asemeni unui uriaş clocot împietrit sfidează orice ispită de rânduială şi refuză vreo încercare de confruntare cu orice fel de hartă, impresia fiind că liniile conturelor se nasc din ceva ca un fel de magmă primordială pentru a se împietri sau a se împământi pe loc, poate chiar înainte de a se naşte. Figurare statuară a principiului iniţial al genezei, împietrire a actului naşterii lumii înainte chiar ca actul ca atare să se producă. Sculptura unui tempo în avans de mecanica facerii.“ Întâmplările acoperă o perioadă începând cu Răscoala din 1784 condusă de Horea, Cloșca și Crișan, ajungând apoi la Revoluția de la 1848 din Transilvania și figura lui Avram Iancu, oprindu-se asupra conflictelor sângeroase dintre oamenii acestuia din urmă și trupele lui Kossuth. Li se adaugă povești colaterale, documente bogate, figuri ale vremii, povestea continuând prin 1893, 1947, ca apoi pseudo-jurnalul să avertizeze deschis: „Datele care au marcat textul până acum indică timpul în care s-a desfăşurat ori se presupune că s-ar fi desfăşurat acţiunea; cele de după data de mai sus aproximează timpul redactării lui“. Paginile care ajung până în 1960 sau până în 2013, anul apariției volumului, alătură amintiri, divagări, fișe de lectură, evocări în cele mai variate maniere, toate împreună completând re-spunerea romanesc-eseistică a Ardealului: „Acum eram pregătit şi totodată simţeam nevoia să mergem la Câmpeni, la Cartea Funduară, să căutăm actul prin care averea lui Mariţi a trecut la Gheorghe şi actul prin care casa părintească a familiei din Goieşti a fost vândută sau nu unui fierar cu numele sau porecla de Din. Nu pentru a revendica vreo proprietate. Dar pentru a ne cunoaşte trecutul şi pentru a ni-l revendica drept al nostru“.
Neașteptat, căci cititorul simțea tetralogia încheiată, rotundă, apare volumul 5 (2019). La insistențele editorului, se pare, prozatorul aduce romanul la zi. Retras, după moartea soției, Lia („am văzut cum suferă și se topește, în fiecare zi, cea care a fost marea iubire a vieții mele”), într-un sanatoriu nu departe de Avrig („la noi, la Avrig, unde locuiesc de o jumătate de secol și unde a locuit mama și toată ascendența mea pe linie maternă”), creează starea propice rememorării. Jurnalul de sanatoriu, în care se amestecă detalii reale cu unele fantasmate, o alege pe asistenta Gabi („pe o Gabi, construită de mine, nu poate să n-o intereseze Lia, care m-a construit pe mine, sau eu m-am construit prin ea”) drept relansator pentru reconstituirea minuțioasă a poveștii de dragoste: „Cartea noastră va fi o frumusețe! Ceva ca o combinație între Muntele vrăjit și Patul lui Procust”. Jurnalul va întrerupe periodic rememorarea, dar nu-i va tulbura fluența, căci Lia va fi însoțitoarea perfectă grație căreia se vor ivi de-o parte și de alta a poveștii nenumărate, savuroase secvențe afluente, cu întâmplări din Cluj, Sibiu, București, cu personaje celebre din lumea literară evocate nostalgic-sentimental ori anecdotic, în voia meandrelor amintirii și cu libertatea creatoare a memoriei. Un album cu fotografii mișcate de răsfoit cu delicii.
Pentalogia transilvană Aripile demonului e, poate, cum s-a spus, ultimul roman fluviu românesc. Dar, neîndoielnic, este, cum iarăși s-a spus, o capodoperă.