„stele-s plânse ca apele în amurg”
La o altă vârstă a poeziei decât a romanticilor și cu o conștiință artistică diferită de a lor, Ioan Moldovan nu mai invocă golul și abisul, concentrându-și atenția asupra realității cotidiene lipsite de substanță și de profunde semnificații. Poetul percepe realul ca pe un mainimic,fapt ce impune atitudini și un discurs poetic pe măsură, nu lipsit însă de o evidentă profunzime. Încrezător în cuvânt și în limbaj în general, Ioan Moldovan se ține totuși departe de ideea că ceea ce rămâne întemeiază poeții. Cel puțin deocamdată, el nu se arată dornic să creeze universuri compensatorii și nu se substituie unui Demiurg, ceea ce nu înseamnă însă că nu se arată dispus să intre în dialog cu acesta. Cu mențiunea că opera demiurgică este acceptată ca mainimicul, ca ipostază degradată a realității. Acestei realități Ioan Moldovan îi opune limbajul, vorba, cuvântul, ce promit să devină o certitudine a propriei individualități în primul rând, după cum refuză programatic să cadă în orizontul lipsei de semnificație a lumii.
Dacă realitatea nu-i mai poate oferi bucuria revelației printr-o călătorie „inițiatică” și exemplară, cu atât mai puțin prilejul unei aventuri memorabile, pe cont propriu și pe risc propriu, poetul, cu orgoliu, își consemnează atent incursiunile în cotidian, ca și cum ar spune „vorbesc/scriu, deci exist”. În felul acesta, lirismul lui Ioan Moldovan se distanțează de ceea ce ar fi poezia cotidianului, pentru a-și rezerva o incontestabilă perspectivă de profunzime. Și o explicabilă notă elegiacă: „Tocmai această notare a stării de fapt și echivalarea ei cu mainimicul individualizează «noul sezon elegiac» al poeziei lui Ioan Moldovan: insignifiantul, precarul, derizoriul devin dominante pentru prima oară în scrisul poetului, expresie a radicalizării viziunii sale, a refuzului iluzionării.” (Ion Pop).
Tot ce a însemnat cândva călătorie ca eveniment existențial de referință, revelator pentru ființă, se reduce acum la „ieșire” ca sinonim al chiulului de la îndatoriri banal domestice: „Încă de dimineață îmi pui în vedere ca nu cumva să ies/să chiulesc//Totuși am ieșit cu învoire de sus//Am luat un singur cozonac cu stafide/Am cumpărat usturoi și gulii pentru o doamnă cu suprafețe aride/Mere, portocale, clementine pentru noi//Am mai cumpărat pâine/dar nu am stat la coadă lungită până mâine de joi/Și țigări Kent lung și legume/A fost un exod în lume” (viața proprie). Dorita ieșire ca o concretizare în registru minor a evadării se finalizează de fiecare dată printr-o mișcare circulară, previzibilă, ca reîntoarcere în spațiul ingrat și emblematic pentru lumea redusă la mainimic: „Apoi am ajuns în bucătărie//Și abia pe urmă am consultat ghidul tibetan să văd și eu/ce reiese din toate acestea//A reieșit că am o personalitate de slugă/că prietenul mi-e ipocrit/că dușmanii sunt șmecheri/că în privința sexului sunt pentru energie/și că în fine, viața proprie/e obositoare//Precum marea” (viața proprie). Ispita simbolului nu lipsește, dar poetul îi rezistă arborând o indiferență ce trădează, până la un punct, resemnarea în fața lumii demitizate (Gabriela Gheorghișor vorbea de o „poezie a litotizării” la Ioan Moldovan): „Dis-de-dimineață/am văzut trei lumânărele de ceară/abia pâlpâind./Și-am plecat//Dis-de dimineață/a venit cineva și mi-a dat vestea amară/că s-a-nserat(…)/Domnia ta, ploaie de decembrie,/ce omenoasă poți fi/când nici a dormi nu vrei, darmite să visezi//sunt și eu un măgar încărcat cu marmite/într-o turmă de iezi// Și deodată lumina zeloasă/ a cărei cenușă sunt”. (lumina zeloasă)
Alex. Cistelecan considera pe bună dreptate că Ioan Moldovan e „grefierul” evanescenței ființei, „dar unul care, apăsat de zădărnicie, taie avântul poemului, retezându-i orice pretenție de sens exorcizant”. Ceea ce nu exclude, din punctul de vedere al aceluiași critic, ideea sabotării insignifianței „de un imaginar care tresare adesea în flashuri expresioniste, pe care poetul se chinuie să le facă inoperante și irelevante”.
Limbajul temperează atitudinea gravă a poetului, el este uneori ușor teatral, mimând indiferența în fața desubstanțializării realului (Gheorghe Grigurcu identifica la Ioan Moldovan semnele unui „paradis în destrămare”). Poetul maschează în fond intenții de-a dreptul subversive, câtă vreme știe că are la dispoziție cuvintele și universul cultural ca indiscutabile instanțe. Trimiterile la texte poetice sunt explicabile în această situație. S-au remarcat semnele intertextualității în poezia lui Ioan Moldovan, care vizează în mod deosebit două universuri poetice, Eminescu și Bacovia, cel dintâi „exploatat ca termen de contrast față de o lume esențialmente romantică”, al doilea trădând înstrăinarea, solitudinea și „oboseala de a fi” (Ion Pop). Acestea nu sunt doar semnele unei solidarități de spirit, ci, mai ales, scrie Ion Pop, o „promisiune de salvare” în fața realității lipsite de semnificație. Iată structuri poetice eminesciene în volumul Multe ar mai fi de spus, publicat de Ioan Moldovan la sfârșitul anului trecut: „Când e ziua sfântului nostru/nu e chip să dai de altcineva-n burg//Norii curg-cum spunea poetul-dar eu nu-i văd” (e o chestiune secundară). Într-un singur poem se fac auzite sunete din Bacovia și Alecsandri, sinceritatea naivă a ultimului devenind reper nostalgic pentru ființă: „Beam vodcă/nu mai vorbeam nimic/și nici nu ne-am mai dus atunci acasă//Acum am vrea dar rana din lună nu ne mai lasă (marți de decembrie). Uneori, un alt orizont îi face semn poetului, concretizat într-un alt fel de a desfășura limbajul poetic ca o seducție a marii poezii („Stele-s plânse ca apele în amurg”) și ca o deschidere spre metafizic: „Tu ce crezi?o să învii? dar eu, o să?” (subiecte).
Important mi se pare că relația poetului cu lumea este mediată de cuvântul „spus” sau de „text”. În legătură cu alte volume ale lui Ioan Moldovan s-a afirmat că textul e „adăpostul firesc al lucrurilor care, invers percepției comune, se nasc în Logos, evadând din matricea lui într-o zonă fără apărare și aspirând a se întoarce într-însul” (Gheorghe Grigurcu). În ultimă instanță, Ioan Moldovan „analizează Textul universal cu ajutorul propriului text, instrument de investigație precum un miscroscop sub lentilele căruia se ivesc mirabilele « ideograme ale mainimicului»” (Gheorghe Grigurcu). Relația lui Ioan Moldovan cu lumea stă, până la un punct, sub semnul lecturii și al scrisului. Gheorghe Grigurcu vorbea chiar de o confruntare „pe viață și pe moarte între texte, agravată de circumstanța că o parte a lumii rămâne, orice am face, ilizibilă”. În această situație, gestul de a scrie devine el însuși încercarea de salvare prin cultural.
Pe de altă parte, lectura în sine nu este în mod deosebit solicitată, fiindcă Ioan Moldovan nu întoarce spatele realului și nu-l filtrează prin lectură, dar îl privește ca un om de cultură în primul rând. Spațiul cultural nu este refugiu, ci garanția păstrării individualității. La Ioan Moldovan, cartea se închide simbolic fiindcă ea este un alt univers, diferit de cel real, armonios, acolo „toate lucrurile merg lin”. De aceea, atenția se concentrează asupra realității care anulează partea și pune sub semnul întrebării individualitatea individului: „Atunci am închis în liniște cartea/și-am auzit prin straturile de nămol/cum vin spre mine lincșii//să mă înfulece, să mă aibă în dânșii/ca hrană purtată domol/spre ultimul protocol-//Marele ‚Ntreg să-și reprimească partea” (partea).
Poezia Plasă își dezvoltă semnificațiile în jurul unei „plase”, rețea de semne ce captează realitatea, precum plasa bătrânului Santiago peștele din ocean: „Litere groase cerneală neagră stilou mai vechi/Bătrânul și marea stau față-n față ca în priveghi//Bătrânul sunt eu/Marea sunt eu/Trag de-amândoi ca la galeră din greu//[…]Bătrânul și marea și plasa și toate/se ridică se lasă se ridică se lasă/ca valul-același în mereu altă plasă//Și visul cât e-o mereu altă moarte” (Plasă). Dar și scrisul este sever limitat, parcă pentru a nu sfida mainimicul, păstrând totuși reflexe ale unui gest dintr-un timp auroral: „Mă grăbesc, încep o pagină nouă și ea e/ liniată – ca-n adolescență. Ce m-o fi/apucând acu‘, ce-mi veni acu‘ adolescența în ceru-gurii” (Dragă). Poeziile și tot ce este lipsit de semificație („alte alea”) se amestecă punând sub semnul întrebării un scris ce tinde spre „Propoziția a Opta” (opt desemnând ceea ce se află dincolo de creat, concretizare a unui ideal pentru care este necesar un alt mod de a percepe): „Sunt ocupat până peste cap: scriu poezii și alte alea/Vin la mal, nu văd pe nimeni, beau bere-n Leipzig/ cafea la Venezia, totul pe fugă și iată că n-am/ajuns să formulez Propoziția a Opta” (Dragă). Scrisul este de altfel în permanență perturbat de agresivitatea realului: „Ce mai contează?Mă-ndemni să scriu citeț./ Cui îi mai pasă de pagina mea?/Poate mâine în zori vei vrea/să-ți amintești de mine, să fii mai isteț” (Dragă). Cuvintele însele își pierd autonomia, contaminându-se de manifestările fenomenalului: „În vorba NU, U s-a-nroșit-/un fel de sânge chimic mort;/Tu iartă-mă dac-am venit/și nu știu să mă port” (Dragă). Scrisul ca o concretizare a ritualului poetic se amestecă la Ioan Moldovan cu gesturile cele mai banale:„Am văzut și am revăzut o iarnă/Am băut vin ruginiu și am notat/Deschid fereastra și mă gândesc la lume/Gânduri obraznice: aia, aia, aia” (o traistă tristă). Orgoliul poetului nu cedează, fiindcă, percepând realul, Ioan Moldovan îl percepe în ipostaza lui de cuvânt, cu mai multe sau mai puține sunete: „O zăpadă imensă alcoolică/O zăpadă cu nesfârșite o-uri/prin care împing căruciorul/să se întoarcă în realitate” (griji și vedenii).
Mainimicul lui Ioan Moldovan se manifestă în multe ipostaze. De aceea… multe ar mai fi de spus!
Ioan Moldovan, mainimicul,
Editura Cartea Românească, 2019