În ultima vreme se observă la nivelul studiilor de istorie o binevenită tendință de focalizare a consecințelor unor evenimente istorice, la nivelul cel mai de jos, al vieții cetățeanului obișnuit, al detaliilor semnificative (luate din arhive, din presa timpului și chiar din rubricile de fapt divers ale ziarelor), care dau o cu totul altă înțelegere momentului respectiv decât tradiționalele priviri din avion cu care ne-a obișnuit istoria tradițională. În ultimii ani au apărut mai multe cărți despre Europa din momentul zero al încheierii celui de-al Doilea Război Mondial, despre felul în care oamenii au trăit acest moment, în țări devastate economic, cu infrastructura pusă la pământ, cu bărbații morți pe câmpurile de luptă, cu vendete și abuzuri de neimaginat. Memoria noastră este plină de imaginea paradelor învingătorilor, de atmosfera de sărbătoare a tancurilor bombardate cu flori și a fetelor frumoase sărutând la întâmplare soldați ai trupelor învingătoare, dar multă vreme puțini au fost cei care și-au pus întrebarea: ce se ascunde în spatele acestor imagini ale triumfului, ce făceau oamenii fericiți care salutau eroii eliberatori odată ajunși acasă, ce puneau pe masa copiilor, cum se derula viața lor cotidiană? Tony Judt în Epoca postbelică. O istorie a Europei de după 1945 sau Ian Buruma, în Anul zero.1945. O istorie (pentru a aminti doar două dintre cărțile fundamentale traduse în românește în anii din urmă) dau o idee despre tragedia primilor ani postbelici, despre soarta celor învinși și despre costurile pentru reconstrucția Europei, plătite de cetățeanul simplu al fiecărei țări.
Pe această linie realistă, de demitizare și punere în lumină a unor aspecte mai puțin discutate în tratatele de istorie (mai ales în cele de istorie a românilor) se situează și cea mai recentă apariție a publicației Arhivelor Bistrița (Anul V, Fascicula 2 [16]), Județul Năsăud în perioada administrației militare sovietice (ed. Presa Universitară Clujeană). Se știe foarte bine faptul că, la 23 august 1944, în condițiile cu totul speciale ale ocupării unor zone tot mai mari din teritoriul național de către trupele sovietice, România a schimbat linia frontului, ceea ce a produs în perioada postbelică schimbări majore la nivelul frontierelor, dar și al realității sociale și politice. Se cunoaște însă mai puțin faptul că, între 14 noiembrie 1944 și 1948, această zonă, cedată Ungariei prin Diktatul de la Viena, s-a aflat sub administrația directă a Uniunii Sovietice, exercitată prin Comandamentul militar sovietic, care avea controlul deplin asupra numirilor în funcții și asupra întregii activități a administrației românești, reintroduse oficial în 1945. Cinci istorici ai locului, medicul Mircea Gelu Buta, coordonatorul lucrării, Virgiliu Țârău, Adrian Onofreiu, Viorel Rus și Dorin Dologa analizează această perioadă din perspective diferite: Mircea Gelu Buta, prin ochii locuitorilor Bistriței, pe baza articolelor din presa vremii, dar și din cea a relatărilor martorilor, a memoriilor și corespondențelor unor locuitori ai orașului; Virgiliu Țârău urmărește evoluția instituțională, strict legată de nevoile de manipulare ideologică ale învingătorilor ; Adrian Onofreiu analizează paradigmele schimbării aduse de administrația sovietică la nivelul guvernării locale, Viorel Rus discută despre mișcarea de rezistență locală exercitată prin organizația „Haiducii lui Avram Iancu – Divizia Sumanele Negre”, iar Dorin Dologa pune în lumină consecințele economice ale Convenției de armistițiu, în numele căreia s-a efectuat jefuirea în toată regula a gospodăriilor private ale locuitorilor din această regiune. Toate informațiile sunt interesante și revelatoare, dar atenția mi-a fost atrasă în special de foarte interesanta paralelă dintre tratamentul aplicat României după cel de-al doilea război mondial de către „aliații” sovietici, în comparație cu cele ale altor țări (Finlanda, Ungaria, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia), realizată de Dorin Dologa. După 23 august 1944, România a fost a patra țară ca număr de militari implicați în lupta împotriva Germaniei naziste, efort militar evaluat la un miliard două sute de milioane de dolari. În schimb Finlanda nu a participat cu trupe la lupta împotriva nazismului și nici Ungaria care prin armistițiu s-a angajat să asigure opt divizii. Refuzând să acorde României calitatea de țară cobeligerantă, URSS a obligat România la despăgubiri de război mai mari decât cele stabilite prin Convenția de armistițiu, spre deosebire de Finlanda care a plătit exact suma anunțată în documentul oficial. Considerată țară învinsă la sfârșitul războiului, România s-a văzut obligată să renunțe la datoria de un miliard trei sute de milioane de mărci pe care Germania o avea față de ea în contul petrolului și al produselor agricole exportate în timpul războiului, dar obligată să plătească un miliard două sute cincizeci de milioane de euro pentru echipamentele militare germane importate în timpul războiului. Toată această datorie către Germania a fost plătită în contul puterilor aliate, ca parte a datoriei Germaniei față de ele, neexistând certitudinea că Germania învinsă, ruinată în urma războiului își va mai putea onora obligația. Mai mult, după cum se știe, la împărțirea sferelor de influență pentru perioada postbelică, situația României, înscrisă pe celebrul șervețel al lui Churchill a fost 90% URSS, 10% Occident. Iar gestionarea acelei cote de 10% (cea mai mică dintre toate țările intrate în zona sovietică de influență, inclusiv Bulgaria era trecută cu un procent de 20 %,) a fost lăsată în seama Franței. Până la urmă, însă, chiar și această infimă parte de influență occidentală s-a dovedit utilă, generalul De Gaulle reușind să împiedice planul sovieticilor, care încercaseră să impună granița de est a României la munții Carpați, cu întreaga Moldovă dincolo de granițele sale.
Lucrare cu o uriașă densitate a informațiilor, Județul Năsăud în perioada administrației militare sovietice deschide pagini încă inedite ale istoriei noastre (lucru pe deplin explicabil în contextul jumătății de secol de comunism real, când asemenea subiecte erau tabu) și ne face să vedem în culori mult mai clare adevăratul preț al revenirii nordului Transilvaniei între granițele României. Mircea Gelu Buta, coordonatorul acestei lucrări de excepție merită toate felicitările.