Ion Vinea rămâne în istoria literaturii române nu doar ca un clasic al modernităţii, unic prin proteismul său stilistic, ci şi ca un animator al primei noastre avangarde, revista Contimporanul (1922–1932) devenind principala rampă de lansare şi sincronizare europeană a scriitorilor şi artiştilor români în opoziţie cu modelele expirate sau poluate de obsesii naţionaliste, ruraliste, ortodoxiste ş.a.m.d. Chiar şi ecourile futurismului italian pot fi decelate în manifestele publicate în Contimporanul, drept care arta trecutului, provincială şi lâncedă, este negată în numele vitalismului, al noilor emoţii şi sfidări tehnologice. Această resurecţie/revanşă a omului unanim, antisentimental, protagonist al marilor metropole l-a inspirat şi pe tânărul Ion Vinea, atât în Manifestul activist către tinerime (1924) cât şi în texte poetice precum Soliloc, Whisky-Palace, Adam, Porte-voix etc. Fapt e că alături de numele unor scriitori români consacraţi, cum ar fi B. Fundoianu, Ilarie Voronca, Ion Barbu, Geo Bogza, în Contimporanul vom întâlni şi autori de notorietate mondială precum Paul Eluard, Philippe Souppault, Robert Musil, Joyce, Trakl, Ion Vinea întreţinând o asiduă corespondenţă cu membrii comunităţii avangardiste europene (inclusiv cu F. T. Marinetti). Numere speciale vor fi dedicate arhitecturii, cinematografiei, artelor plastice, în acest ultim domeniu remarcându-se tinerii artişti Brâncuşi, Victor Brauner, Marcel Iancu etc.
Revenind la poetul risipitor Ion Vinea, putem spune că textele sale lirice întreţesute din ritmuri, incantaţii şi imagini vecine hipnozei şi descântecului, par să-şi aibă obârşia într-o profundă şi dureroasă contemplare a lumii, iluminată parcă de un astru care mai mult întunecă decât luminează. Poezia sa poate fi comparată cu ceea ce Jean-Pierre Richard numea „une entreprise abyssale”.
Arta sa poetică focalizează un univers plămădit din semitonuri şi clarobscururi ale durerii şi doliului. Copilăria, amintirile, peisajul, armonia, iubirea, toate reperele vieţii par inexorabil ameninţate. Un fel de spaimă extatică adie în poezia lui Ion Vinea ce se bizuie pe vocabule recurente în repertoriul înfrângerii şi al căinţei, emanând un straniu parfum contagios din compoziţia căruia fac parte exilul, vertijul melodios, elegia.
Imaginarul poetului n-a fost scutit de maladiile spiritului, (un mal du siècle redivivus) cu precădere de cele acutizate în perioada interbelică atât în România, cât şi în Europa: înfrângerea, golul istoric, spaima existenţială, deruta ontologică. Compoziţiile sonore elaborate de poet par să se autogenereze pe o temelie a discontinuităţii revelatoare, raţiunea fiind adesea conjurată să cedeze în faţa presimţitei aventuri metafizice. Dacă accentele patetice ale unor declamate confesiuni par a reprezenta tributul plătit marilor poeţi ai generaţiei sale (Arghezi, Lucian Blaga, Ion Pillat, Bacovia etc.), originalitatea autorului poeziei Paradis destrămat se face simţită în cântecul (monologul) necontenit fulgerat de prevestiri, cutremurări şi piază rea. Poezia lui Ion Vinea este o monografie a deşertului propriilor vise defuncte, celebrate printr-un nemântuit plâns interior.
Născut pe 17/30 aprilie 1895, Ion Vinea n-a mai apucat să-şi vadă tipărit volumul de versuri Ora fântânilor, apărut la zece zile după moartea sa survenită la 6 iulie 1964. După studii de drept la Bucureşti şi Iaşi, preferă „să nască” ziare şi reviste, să publice masiv în presa vremii, devenind unul dintre cei mai temuţi polemişti şi pamfletari, alături de Arghezi şi N. D. Cocea. Astfel, la numai 17 ani, fondează împreună cu viitoarele celebrităţi Tristan Tzara şi Marcel Iancu, revista Simbolul, în care debutează cu poezie. Adevărata sa carieră de „manager” se va împlini însă odată cu apariţia în 1922 a revistei Contimporanul, ce va dăinui până în 1932 ca organ al „constructivismului”. În 1930 Ion Vinea va prelua din mers cotidianul Facla, cesionat de N. D. Cocea, spre a-l duce până în 1940, anul suspendării publicaţiei.
Deşi anunţă în propria revistă (nr. 64, 1924) iminenta tipărire a unui volum de versuri Moartea de cristal (cu gravuri de Marcel Iancu), poetul nu se va îngriji de realizarea proiectului; în schimb, prozatorul o va face cu Paradisul suspinelor, carte care va fi considerată de criticul, poetul şi editorul Perpessicius un „mic roman selenar”. Dacă despre acelaşi prozator debutant G. Călinescu va spune că este un „suprarealist”, un „promotor al absurdului” şi totodată al esteticii autenticităţii, autorul textelor lirice, cunoscute doar din presă, va fi cotat drept un elegiac, ale cărui modulaţii şi litanii sunt „smălţuite şi mătăsoase precum compoziţiile japonezilor”. Estetismul crepuscular, delirant, gen Barbey d’Aurevilly, Huysmans, Villiers de L’Isle Adam, ce-i va prezida al doilea roman, Lunatecii (publicat postum) este complementar disperării lucide din poezie, verbalizare a unui solipsism în parte inexplicabil şi gratuit, dacă ţinem seama de farmecul monden şi lumesc al omului Vinea.
Caracteristică pentru aderenţa lui Vinea la zona spectrală este poezia Vaier, o fugă împietrită ca într-un vis rău al doliului şi neputinţei: „Să nu găsesc în mine nici un strigăt/Care străbate dincolo de tine/Să fie piatra piatră şi tăcerea/O mare nemişcată de suspine,/Să fie adevărat că veşnicia/s-a şi statornicit între noi doi/Iar desnădejdea-şi rupe melodia/ca vântul fugărit prin pomii goi,/că nu se află drumul înapoi?”. Acest flux de prozodie apăsătoare şi totodată muzicală, întreţine climatul spiritual de alarmă, anxietate, nefericire. Şoapta destinului unelteşte, natura cobeşte, răscrucile prevestesc de rău. Dureroasă ca ruperea unui legământ sacru, ca o surpare într-o rugăciune renegată prin apostazie, poezia lui Ion Vinea este o succesiune de interogaţii şi remuşcări, un crescendo de regrete pe cât de tardive, pe-atât de zadarnice în faţa contratimpului devastator, a destrămării şi înstrăinării cuplului sub suflul de gheaţă al veşniciei: „…de ce-ai lăsat/leagănul somnului să ne legene/pe fiecare cu alt vis” (Mustrări). Dezlipirea celor două inimi înseamnă însăşi moartea acelei noi fiinţe întemeiate odinioară de amanţi. Strigătul de revoltă este surdinizat, căci poetul prizonier al unei orgolioase singurătăţi şi al unui chin lucid îşi dă seama de inegalitatea luptei între un absolut suprafiresc şi nepătruns şi un nevrednic aspirant la cunoaşterea lui: „Cerne şoapte şi scrum/paradisul pierdut/N-am ştiut, n-am ştiut/să-mi alung gândul, – soartă să-mi ascult/Albelor mâini/Să-mi fi dăruit tâmplele/albelor mâini/lângă trofeele veştede/ale singurătăţii/sunt azi biruitorul întunecat,/întunecat”. (Victorie).
Colajul de prozodie clasică şi vers alb este perceput ca o necesitate expresivă, subsecventă conotaţiei lirice, melosului mediumnic, emblemelor exilului, ca de pildă textul intitulat Tuzla: „Val pal, stâncile arse,/albastrul sat într-un inel de var/Femeile ţărmului au obraz de mărgean/şi se vând pe stras şi suliman/Vreau să rămân aici la Tuzla/lângă valsurile moarte-n casa albă/când pleacă şcolarii rahitici/şi-n plaje sângeră macul sălbatic/cheag tuşit în amiaza fragedă/Seara bate semne din far/peste goarnele vagi de apă/când se întorc pescarii cu stele pe mâini/şi trec vapoarele şi planetele”.
Ecoul sonor al inimii poetului se închide ca într-o scoică marină în Declin, un monolog aproape liturgic, precum şi în alte poezii ce dialoghează simpatetic cu fantasma poetului roman Ovidiu exilat de puterea imperială la Pontul Euxin: „Pe marginea mării de doliu, de-a lungul/şterselor urme ale rătăcirilor mele,/de-a lungul gemetelor din vechi osândite sub stele,/la Pontul Euxin izgonit cu pustiul şi gândul” (Ovid). Decupate din nemărginitul crepuscul universal şi unice în istoria poeziei româneşti sunt peisajele sale marine, tot atâtea autoportrete (deşi protagonistul este marele exilat Ovidiu) şi totodată tablouri metafizice (Tomis, Tristia, Nauta, Dor de mare). Memorabile prin emoţionanta lor frumuseţe rămân şi cele câteva icoane de provincie transilvană şi dobrogeană (Sighişoara, Casa din Mangalia, Chip ş.a.)
Revenind la metafora centrală a poeziei lui Vinea – paradisul destrămat – şi luând seama la perpetua şovăire între elanul de înger căzut şi disperare, între rebeliune şi perplexitate, între răzvrătire şi expiere, putem crede că însăşi existenţa acelui neprihănit univers promis n-ar fi fost decât o iluzie vană şi chiar o fatală dezamăgire. Acum şi în ceasul morţii noastre poetul se roagă pentru alinarea chinului spiritual al înstrăinaţilor, captivilor şi proscrişilor, zidindu-se în fântâna-turn de veghe, într-un gest de implorare a rădăcinilor unor făgăduinţe ratate: „Într-un sfârşit în marginea orelor moarte/nalt şi aspru Turnul a crescut/zi cu zi, noapte cu noapte/întemniţându-mă./Singur veghez. Nici un zvon.Lumea e de mine departe./Glasul strigă-n deşert:/unde sunt visele? unde izvoarele? unde eşti, mamă?/Pumnul zadarnic izbeşte în piatră/Cine e de vină? Cine mă desparte?/Nimeni n-aude. Nimeni nu mă cheamă./E târziu. Turnul sporeşte în noapte”. (Ivoriu). În nopţile luminate de acest „Aldebaran al poeziei româneşti”, cu cuvintele lui Geo Bogza, celebru în epocă prin Poemul-invectivă, cât şi prin manifestul literar Exasperarea creatoare (1931), nu ne rămâne decât să-i invocăm versurile ori de căte ori ne aflăm la Tomis, sau în Impas, Final, pe Rug, pe Prag, dar mai ales atunci când auzim Plâns de Clopote la Ora fântânilor.