Filosofia şi istoria au fost pasiunile dintotdeauna ale lui Adrian Ciubotaru. Ar fi putut să-i fie pietre de pavaj pentru carieră (după exerciţiile etimologice ele lui Tohăneanu: cărarea vieţii), dar destinul i-a operat corecţii în foaia de parcurs, tânărul intelectual absolvind filologia româno-franceză şi susţinându-şi un doctorat cu o teză despre decadenţa românească. A debutat editorial cu un volum de versuri, dar a scris şi editat mai multe cărţi de (şi despre) critică şi eseu, dar şi despre simbolism şi decadenţă („Sfârşit de secol” românesc. Decadentismul literar şi ideea de decadenţă); a tradus zeci de cărţi din franceză, printre care: Adio, estetică, de Jean Marie Schaeffer, Hermeneutica de Jean Grondin, Sankt-Petersburg, un mit literar de Wladimir Troubetzkoy, Ce este Occidentul de Philippe Nemo, Orizonturi geopolitice de Frédéric Encel, Aromânii: pretutindeni, nicăieri de Nicolas Trifon.
Dar visele nerealizate revin insistent ca recidive ale unei maladii. Fenomenologia (noţiunea, conceptul) este acolada care cuprinde sumarul cărţii sale recente, Idei şi fantasme. Fenomenologia urii e titlul unui subcapitol din cronica amplă la ediţia românească a cărţii lui André Glucksmann, Discursul urii (Humanitas, 2007), iar [sub]tema finală a ultimului eseu (un text despre gusturi) se numeşte Fenomenologia mirosului (cu referinţă la o carte a Mădălinei Diaconu despre fenomenologia olfacţiei), având un motto decupat din Ecce homo al lui Nietzsche: „Geniul meu stă în nările mele”.
Cartea e structurată pe patru mari teme: ipostaze ale civilizaţiei (Idola theatri. „Lumea de ieri şi de azi”); fantasmele culturii („Puţul lui Thales. Glose marginale”); istorii şi utopii („Dialectica grotei. Gintă, etnos, falanster”); meniul de gusturi al literaturii („Despre gusturi. Cărţi de vinuri şi bucate”). O bună parte dintre textele selectate pentru acest volum sunt, stricto sensu, cronici de carte. Multe dintre ele convertite în eseuri, or, o cronică la o carte bună, comentată înţelept, e un câmp operaţional, o interfaţă unde se intersectează bibliografia autorului cu bibliografia recenzentului. Consecutiv, comentarea unei cărţi e şi un pretext pentru a medita, pornind de la confruntarea ideilor şi bibliografiei proprii cu ideile/bibliografiile autorului. Consecutiv, textele din această carte chiar sunt, în bună parte, fenomenologii. Analize esenţiale, cu o maximă abstragere din contingent, din ocazional.
Mai mult semiotician decât hermeneut, chiar şi acolo unde interpretează, Adrian Ciubotaru explică şi îşi construieşte propriile deducţii şi teorii. Uneori, ziceam, lecturile te împing în zona eseisticii. Fie prin extinderea temei (când cartea recenzată rămâne doar un pretext), fie prin generarea unui alt text, pornind de la o secvenţă cu valoare autonomă a celui propus, prin această recenzie, pentru dezbatere publică. Un exemplu e cronica la cartea lui Umberto Eco despre gândirea medievală, urmată de un eseu provocat de secvenţa despre noţiunea de frumos în Evul Mediu. Ideea, una polemică, e la suprafaţă: Evul Mediu nu a fost lipsit de simţul frumosului, ci [doar] a avut un alt fel de a percepe ideea estetică. Iată şi explicaţia, limpede-curgător expusă: „Teologul occidental nu se preface că nu vede frumosul vizibil sau că acesta nu ar exista: frumusețea lumii poate înșela numai în cazul în care este apreciată pentru aparențele ei, nu și pentru ceea ce ascunde sau, după caz, revelează. Eroarea nu rezidă în a crede că lumea vizibilă este frumoasă, ci în a nu sesiza resorturile lăuntrice, invizibile ale acestei frumuseți. Odată rezolvată această problemă, medievalul își îngăduie libertăți «moderne»” (Despre un alt fel de frumuseţe).
Nu există autoritate supremă, nu există produs intelectual perfect, totul este perfectibil. Or, adevărata gândire este productivă şi adevărata gândire productivă este critică. Cronicarul reproşează editurii neconformarea, în detaliile tehnice, cu spiritul cărţii („în scurta informaţie biografică de pe copertă, detaliile picante din viaţa personală a lui Llosa […] ocupă un loc mai important decât activitatea literară a scriitorului, prezentată în două fraze. E chiar ceea ce condamnă Llosa în Civilizaţia spectacolului: răsturnarea valorilor, publicitatea ieftină, supremaţia frivolităţii”), iar unui autor îi sugerează o idee complementară : „Bogatul material factologic şi documentar prezentat în carte cuprinde practic toate zonele geografice şi culturale ale globului, dar ocoleşte raiul bolşevic. Fără psihuşka sovietică însă, orice istorie a nebuniei şi a ororilor psihiatriei este incompletă”.
Nu lipsesc nici reproşurile principiale. Titlul unei cărţi, Legile fundamentale ale imbecilităţii umane de Carlo M. Cipolla, este provocator, incitant. Dar, precizează cronicarul (având în spate o lungă experienţă de traducător), în ediţiile italiană şi engleză, autorul vorbeşte despre legile stupidităţii şi nu despre cele ale imbecilităţii, după cum stă scris pe coperta ediţiei româneşti. „Primul cuvânt trimite, de regulă, la oamenii cu deficit ocazional sau sporadic de inteligenţă, la inşii mărginiţi, cu o judecată carenţială. Altfel spus: la prostul şi nătângul clasic. Al doilea cuvânt, suntem tentaţi să-l asociem mai degrabă capacităţilor mintale reduse («foarte reduse», insistă dicţionarele), dizabilităţilor intelectuale propriu-zise, IQ-ului statornicit sub cifra de turaţii minime la care se declanşează facultatea raţională. De asemenea, imbecilitatea emană un uşor parfum de cabinet, dacă nu şi de azil, dată fiind scurta carieră savantă a cuvântului: cei mai prolifici creatori de limbaj, care nu sunt, după cum se crede, avangardiştii, ci psihiatrii, l-au folosit, un răstimp, (şi) ca pe un termen medical”.
Adrian Ciubotaru nu scrie niciodată sec şi indiferent, chiar dacă unele subiecte vizitate de el sunt din registrul sporovăielilor academice. Tema atacată sau cartea prezentată (la caz: recenzată) de el trebuie să-l provoace, declanşând reacţia în lanţ. Ori să-l fascineze, precum Dacopatia lui Dan Alexe („Din portretul prefigurat mai sus, rezultă un ins împlinit, un self-made man care şi-a gândit şi trăit viaţa cum şi-a dorit, un ex-centric în toate sensurile, un om liber de prejudecăţi, ascultând în exclusivitate de propriile gusturi, cultivate cu grijă, şi de constrângerile discrete ale actului de cultură.”) şi tot ce scrie acesta, în cărţi, în reviste sau pe blog.
Unul dintre exerciţiile intelectuale preferate de A.C. este întoarcerea la sursa primă şi re-depănarea ghemului, pentru a restabili parcursul corect. Or, aproximările succesive pot să conducă la un efect pe care l-aş numi contaminare folclorică: ideile originale se acoperă, pe parcursul lecturilor (implicit, al interpretărilor) cu o mulţime de scoici decorative, care modifică discursul iniţial. Şi lumea, credulă, o ia razna. Astfel o re-lectură a lui Petrarca (una dintre figurile exponenţiale ale umanismului italian) îi permite, în final, o concluzie categorică: „După şapte secole de umanism, trăim cea mai profundă criză a acestuia. Nu în ultimul rând, pentru că am răstălmăcit, de bunăvoie, textele părinţilor săi spirituali”.
Meditaţiile declanşate de cărţile provocatoare se constituie în sistem de observare a fenomenelor lumii, a esenţei şi tendinţelor lor: „După consumarea războaielor religioase din timpul Reformei şi până la încheierea războiului rece (în special, în epoca gândirii dialectice şi a pozitivismelor), ura a fost judecată, în termeni psihologizanţi şi (cvasi)determinişti, ca o consecinţă firească a unor contradicţii şi conflicte în principal de natură socială (sărăcia, inechitatea, disperarea etc). Acum însă este momentul potrivit pentru reconsiderarea urii în cheia tragediei antice sau a eseului montaignian” (Fenomenologia urii, meditație pe marginea cărții lui Glucksmann).
Adrian Ciubotaru vorbeşte cu admiraţie despre capacitatea unui gânditor (aici: Gabriel Liiceanu) de a-şi reda pe scurt și limpede tezele unui text mai amplu. Aprecierea (dovadă că a făcut şcoală bună, cu metodă şi disciplină, la marii maeştri ai cuvântului) are precizia şi strălucirea unor aforisme: „Calitatea unui gânditor se vede după felul în care ştie să-şi facă rezumatul ideilor”. Aceeaşi performanţă o demonstrează şi el, rezumând (în alineatul liminar al cronicii) esenţa sintagmei „civilizaţia spectacolului” din titlul cărţii lui Vargas Llosa: „Civilizaţia numită de Llosa a «spectacolului» nu s-a născut numai din dorinţa oamenilor de a scăpa de plictiseală într-o lume a bunăstării, a creșterii economice, a relaxării morale, în care gândurile despre viaţă şi moarte, bine şi rău, frumos şi urât şi-au pierdut din urgenţa și acuitatea de altădată. La aceasta au contribuit, de asemenea, tehnologiile, care au condus la înlocuirea cuvântului cu sunetul, dar mai ales cu imaginea, dezvoltarea industriilor dedicate distracţiei şi, nu în ultimul rând, deelitizarea, masificarea şi democratizarea culturii. Născută din altruism, după cum spune autorul, intenţia de a pune cultura la îndemâna tuturor a avut însă «nedoritul efect de a vulgariza şi de a face mediocră viaţa culturală». Astfel, «neglijenţa formală şi superficialitatea conţinutului produselor culturale» au căpătat o justificare civică: «trebuiau să ajungă la cât mai multă lume»”.
Mă surprind (eu, deja cititorul de gradul doi) cu această revelaţie: citeşti comentariile pe marginea unor cărţi sau/şi ale unor idei care circulă în noosfera lumii. Totul este pedant şi plictisitor de exact (suntem la faza analizei), metodic-cartezian, mai mult (ziceam) explicaţii decât comentarii. Sinteza (în schimb) e un proces ce evoluează – ca o anchetă poliţistă, riguroasă, iar până la un punct, la fel de pedant-sâcâitoare – de la adunarea semnelor disparate într-un sistem coerent/ semnificativ şi până la extragerea formulei matematice, care le uneşte şi le exprimă, sec şi exact, esenţa. În consecinţă, ajungem de la cazul divers la fenomenologie, la abstracţie pură. Dar tot parcursul – îl deduci, retrospectiv, la finele acestui periplu – şi tot procesul de citire & procesare a semnelor este unul de Conan Doyle, pe care îl înţelegi abia după ce rezolvi, împreună cu eseistul, problema, descoperind frumuseţea întregului eşafodaj aşa cum ţi se deschide splendoarea unei probleme de şah abia după ce ai rezolvat-o. Asta e revelaţia.
Adrian Ciubotaru, Idei şi fantasme.
Lecturi în hialin (cronici şi eseuri), Editura Cartier, 2020