De la fachiri la tantrism. Yoga și receptarea ei lexicografică (III)

Lexicografia “ateismului științific”

Câteva dicționare din perioada comunistă au rămas în afara corpusului folosit ca referință de lexicografia lingvistică, cea care a format un fel de suprastructură academică integrativă pentru toate celelalte tipuri de lexicografie. Ele au prin urmare un statut mai special, nefăcând parte – decât cel mult unilateral – din jocul de relații și influențe țesute în interiorul corpusului. Sunt capete de drum din punctul de vedere al circulației inter-lexicografice.

În această situație se află dicționarele din domeniul „ateismului științific” elaborate de doi profesori ai facultăților de istorie și filosofie de la Universitățile din Iași și București: Mihai Nistor și Paul Popescu-Neveanu. Ele apar în anii ’80, dar nu au o circulație publică, ci sunt destinate consumului intern al „cadrelor” ideologice implicate în educația tinerei generații, constructorii “omului nou” comunist. Numărul cărților din sfera ateismului tipărite în comunism se apropie de o mie, dar Secția Propagandă și Agitație a partidului nu a considerat oportun să pună la îndemâna maselor și un dicționar. Lucrarea sovietică de referință, Micul dicționar de ateism științific (1964), cuprinzând 1500 de termeni, era programată să apară în anul 1969, la Editura Enciclopedică, într-un tiraj de peste 140.000 de exemplare. Tipărirea a fost însă anulată din motive ce rămân să fie elucidate prin cercetarea arhivelor. Lăsând la o parte recenta distanțare de sovietici, orice operă de acest fel risca să devină un fel de Biblie antireligioasă, o referință care, în perspectiva de după 1964, putea fi inconfortabilă pentru evoluția politicilor de propagandă ateistă, prin necesitatea revizuirii și republicării ei.

Yoga nu fusese, în mod tradițional, un obiect de interes al acestei activități ideologice. Înainte de 1964 ea era programatic ignorată. Revistele de filosofie publicau traduceri din autori ruși și indieni despre materialismul și ateismul din India antică. Una dintre cele mai reprezentative opere sovietice ale genului, Călăuza ateistului (1961), cuprinzând două capitole despre hinduism și buddhism, evită orice referire la yoga. O broșură tipărită de Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii (1949-1962), forul care canaliza educația ateistă de masă în epoca dogmatismului, se intitulează Spiritism şi secretele fachirilor (1962). Despre autorul ei, iluzionistul Iosefini (Aurel Iozif, 1916-1994), se spune că ar fi învățat arta de la doctorul Mary King, la începutul anilor ’30. În opul lui însă, fachirii sunt doar scamatori, prestidigitatori, iluzioniști și chiar jongleri, iar „secretele” lor – rezultat al antrenamentului bazat pe voință și putere de concentrare – sunt discutate pentru a demasca „misticismul” din doctrina și practicile acestor „șarlatani”. Unele dintre performanțele lor, cele reale, precum modificarea propriilor funcții fiziologice și vegetative (încetinirea bătăilor inimii, scăderea temperaturii corporale, suspendarea respirației), au fost explicate de Pavlov și discipolii săi prin fenomene din familia hipnozei și sugestiei. Tot prin aceste fenomene se explică performanțele iluzorii, precum levitația. Alte performanțe iluzorii, inclusiv îngroparea de viu, sunt simple trucuri de jonglerie. Nici o referire la yoga, iar fachirii orientali sunt localizați nu doar în India, ci și în Egipt.

Din 1964 yoga e acceptată și promovată ca o disciplină gimnastică și terapeutică, separată cu grijă de contextul spiritual-religios indian. Cum lupta antireligioasă a „ateismului științific” se concentra asupra creștinismului, celelalte religii – cu precădere cele „primitive” și orientale – erau discutate în primul rând ca muniție contra religiei creștine. Probabil din acest motiv lucrările de educație ateistă nu sunt interesate de yoga.¹ Ea e pomenită doar în prima istorie generală a religiilor scrisă de pe poziții marxiste, cea a lui Sergei A. Tokarev (1899-1985), tradusă în 1974 și reeditată în 1976 și 1982, iar apoi în mai modeste încercări autohtone (precum cele ale unui oarecare Alexandru Babeș, care i le-a trimis și lui Mircea Eliade). În schimb, apar tot fachirii, atunci când se purcede la demistificarea hipnozei și sugestiei. Astfel, fachirii indieni (dar și “propovăduitorii creștini”) își provocau prin autohipnoză o stare de catalepsie, datorită căreia reușeau să mențină poziția de rugăciune timp de mai multe ore. Repetarea neîncetată a rugăciunilor, precum la buddhiștii din India și Tibet (dar și la creștini), produce, prin autosugestie, o stare de extaz.² Deși, începând de pe la mijlocul anilor ’70, câțiva autori mai bine conectați la literatura occidentală introduc, printre „manifestările mistico-obscurantiste”, fenomene parareligioase precum „subcultura ocultismului” și așa-numitele „religii camuflate” (parapsihologia, ufologia, paleoastronautica și chiar psihanaliza), yoga nu e niciodată pomenită.

Ea intră în atenția propagandiștilor abia odată cu “afacerea” Meditației Transcendentale, începând chiar cu articolele demascatoare din revista Pentru patrie. În scurt timp, un dicționar-foileton publicat de Scânteia tineretului devine interesat de termenii „guru”, „asceză” și „yoga”.³ Iar o carte despre educația ateistă include pentru prima dată un capitol dedicat „doctrinei Nirvana”, cu scopul de a demonstra „anihilarea spirituală la care poate duce practica mistică”. Autorul ei, fost șef de sector la Institutul de Cercetări Psihologice și Pedagogice, discută buddhismul ca o „ramură a Yoga”, căci din aceasta și-ar fi luat doctrina și practicile.⁴

“Religiologia”

Mihai Nistor (n. 1937), absolvent de filosofie la Leningrad, este autorul singurului dicționar de „religiologie” din România comunistă.⁵ Termenul datează din secolul al XIX-lea, când e folosit în franceză, întâi sporadic, ca un fel de metafizică religioasă, apoi cu sensul „science des religions”, ca o ramură a sociologiei. Tot atunci începe să fie utilizat, marginal, în engleză. În prima jumătate a secolului al XX-lea e deja atestat, cu sensuri variabile, în mai multe limbi, precum spaniola, portugheza, germana, poloneza. În anii 1967-1970, câțiva savanți din Japonia, S.U.A. și Canada au propus – fără succes – adoptarea lui generalizată pentru a desemna Religionswissenschaft. În limba română el ajunge ca echivalent al termenului rus religiovedenie. Folosit ocazional în trecut pentru Religionswissenschaft, acesta a fost recuperat în a doua jumătate a anilor ’60 ca să denumească disciplina sovietică a studiilor religioase, opusă celei „burgheze” și integrată „ateismului științific”. Religiovedenie ambiționa să reprezinte cercetarea „științifică” (adică materialist-dialectică și istorică) a religiei, înțeleasă ca o viziune opusă științei, deci falsă, iluzorie, reacționară și anti-umanistă. Armă ideologică în sprijinul secularizării forțate, „religiologia” sovietică a fost considerată de către specialiștii occidentali un „non-subiect” din punct de vedere academic.

Probabil, alegerea termenului „religiologie” pentru a traduce religiovedenie e legată nu de cunoașterea literaturii de specialitate occidentale, ci de a celei din blocul comunist. El putea fi întâlnit în scrierile ateiste din Polonia și Bulgaria sau în lucrările sovietice, precum seria Voprosy naučnogo ateizma (Probleme ale ateismului științific), unde cele dintâi erau recenzate. În România el nu s-a impus nici în nomenclatura științifică, nici în lexicografie. Începând din cea de-a doua jumătate a anilor ’70, a fost utilizat ocazional de către unii profesioniști ai „ateismului științific”,⁶ dar în paralel cu câte un autor care-l lua în sensul său occidental (cel care a supraviețuit, marginal, în postcomunism). Chiar și printre cei care-l foloseau cu sensul său sovietic, religiologia nu se identifica întotdeauna cu „știința religiei”. Unul dintre ei considera că o astfel de disciplină omnilaterală și omnipotentă ar putea fi antropologia (filosofică) a religiei (în care filosofia era reprezentată, desigur, de marxism).⁷ În mod oficial se folosea tot expresia „istoria religiilor”, dar nu ca Religionswissenschaft, nici măcar ca Religionsgeschichte, ci omologată „ateismului științific”.⁸

Și pentru Nistor, religiologia este unul dintre „capitolele ateismului științific”, cuprinzând în sfera ei istoria religiilor, psihologia religiei, sociologia religiei și filosofia religiei.⁹ Dicționarul lui își propune să ofere „o informație cât mai completă și la zi cu privire la diferite aspecte ale religiozității sau dezalienării religioase”, satisfăcând „o cerință majoră a educației și propagandei ateiste”, în vederea „combaterii diferitelor manifestări ale credințelor mistico-religioase”. Tendențiozitatea propagandistică este totuși neuniform răspândită în paginile lui. Pe lângă lucrări sovietice și ateist-științifice, au fost folosite dicționare specializate în domenii precum mitologia, filosofia, etnologia, teologia, biblistica etc. Din cei 940 de termeni (excluzând programatic numele de persoane), peste 50 se referă la hinduism, la buddhism și la unele curente spirituale contemporane influențate de aceste religii. Nu lipsesc erori și afirmații comice, dar nu acestea interesează aici.¹⁰

Definiția fachirului provine din DEX: „călugăr sau ascet musulman ori hindus, care practică exercițiile yoga și care trăiește din contribuțiile credincioșilor”.¹¹ Performanțele lui psihosomatice se înmulțesc aici cu una nouă în articolul despre levitație.

Prefața lucrării precizează că a evitat pe cât posibil dublarea dicționarelor de mitologie și filosofie, dar în cazul yogăi lucrul acesta pare să nu fi fost posibil. Deși bibliografia generală include și Dicționarul de psihologie al lui Paul Popescu-Neveanu, definiția yogăi reprezintă o atentă metisare a frazeologiei lui Ion Banu din Dicționar de filozofie (1978) și din Mic dicționar enciclopedic (1978). Regăsim cuvântul și în articolul Īśvara, care e definit ca „Dumnezeu în sistemul filosofic indian Yoga, conceput ca spirit superior.” El ar avea ca sens secundar „ultima fază din Yoga, care implică pierderea conștiinței personale și cufundarea în Dumnezeu, adică mântuirea definitivă.” Întrucât Īśvara e discutat doar în legătură cu yoga, cel de-al doilea sens trebuie să provină dintr-o carte modernă despre Bhakti Yoga. Nistor trebuie să-l fi găsit în vreunul dintre dicționarele sovietice de ateism incluse în bibliografie.

Articolul „tantras” preia verbatim articolul „tantra” din Dicționarul de neologisme (1978). Tot de acolo provine definiția tantrismului, a cărei primă sursă e Dicționarul enciclopedic român (1966). Așa cum am văzut, niciunul dintre ele nu face legătura cu yoga. La cel din urmă articol, Nistor adaugă două fraze rezultate din lectura manualului de istoria religiilor al teologului Emilian Vasilescu (1904-1985), în care acesta îl amenda pe celebrul său coleg de generație, Mircea Eliade. Succesiunea judecăților e însă inversată, lăsându-i-se marelui savant ultimul cuvânt: „În tantrism, budismul își pierde statutul și demnitatea unui sistem filosofic, transformându-se într-un rit magic, fiindcă adepții acestei orientări caută dobândirea mântuirii nu prin meditație, ci prin exerciții magice, sub înfățișări adeseori monstruoase și obscene. Pentru Mircea Eliade însă, tantrismul, fie el budist sau hinduist, reprezintă «cea mai măreață creație spirituală a Indiei post-budiste».”¹² În ultimul deceniu comunist, lucrările lui Eliade sunt folosite de autorii marxiști despre religie, de obicei în mod pozitiv, dar cu unele accente ideologice de reținere sau chiar critică a poziției sale „idealiste”.¹³ Așa cum s-a observat recent, chiar și scrieri mai dogmatice, anterioare anilor ’60, pot coincide în înțelegerea de bază a religiei cu viziunea lui Eliade.¹⁴

„Educația materialist-științifică și umanist-revoluționară”

Dacă dicționarul lui Nistor nu aduce aproape nimic nou în privința termenilor legați de yoga, cel al lui Paul Popescu-Neveanu (1926-1994) nu e deloc interesat de ei.¹⁵ Fost student, și el, al Universității „Andrei Jdanov”, Neveanu era un proeminent veteran al propagandei „ateist-științifice”, din prima ei fază, de pe vremea Societății pentru Răspândirea Științei și Culturii. Tonul dogmatic și virulența limbajului, caracteristice acestei perioade, nu vor dispărea cu totul din scrierile sale ulterioare, care merg până la a numi religia o „concepție necrofilă”. Dintre cele 200 de noțiuni ale dicționarului, mai mult de jumătate se referă la creștinism și doar circa 40 la alte religii. Indiei și buddhismului li se acordă șapte articole, dar niciunul dintre ele nu menționează yoga.¹⁶ Profesorul de psihologie își spusese deja cuvântul în dicționarul consacrat disciplinei lui. Un singur lucru reține aici atenția. Nirvāṇa e înțeleasă în aceiași termeni în care fuseseră definite yoga și mistica în tradiția lexicografică inițiată cu Dicționarul enciclopedic român. Ea semnifică trecerea la existența veșnică, în care sufletul individual se contopește cu cel universal.

Nici în titlul dicționarului lui Neveanu nu se întâlește termenul „ateism”. E una dintre strategiile propagandistice ale perioadei comunismului târziu, după sfârșitul liberalizării ceaușiste, când se căuta o formă de expresie pozitivă a ateismului (odată cu „tezele din iulie”, dar mai ales din cea de-a doua jumătate a anilor ’70). Accentul cădea nu atât pe lupta contra religiei – foarte reală, de altfel –, cât pe crearea unei alternative la ea: o spiritualitate socialistă. În locul „florilor imaginare”, îndepărtate de pe lanțurile acum rupte, trebuiau puse florile reale ale noii culturi spirituale. Propagandiști de frunte considerau chiar că „ateismul științific” e un concept apărut sub influența dogmatismului, hibrid și inacceptabil sub raport teoretic, căci mută încărcătura semantică de la umanism spre naturalism.¹⁷ Ateismul marxist se întemeiază în primul rând nu pe știință, ci pe o filosofie, cea materialist-dialectică, care e „științifică” pentru că ține seama de rezultatele științelor.¹⁸ Se afirmă chiar că, deși îl include, marxismul nu e reductibil la ateism, care rămâne în planul negației. Materialismul dialectic și istoric reprezintă o negare atât a religiei, cât și a ateismului care neagă religia, căci ceea ce critică el nu este religia, ci fundamentele ei obiective.¹⁹

Prin urmare, pentru dimensiunea practică a ateismului, era preferată expresia „educație materialist-științifică”. În anii ’80 (după congresul al XII-lea al P.C.R.) se folosește o formulă mai amplă, „educație materialist-științifică și umanist-revoluționară”, concepută ca subsistem al formării conștiinței socialiste a „omului nou”. E titlul sub care apar, la Editura Didactică și Pedagogică, manuale pentru învățământul liceal și universitar, iar la Editura Politică, îndrumare și culegeri de studii. Acestei paradigme, care urmărea promovarea unui cult al omului și chiar instituirea unei „venerații umaniste”, îi aparține și dicționarul lui Neveanu, comandat de U.T.C. De altfel, el își va încheia cariera de propagandist cu o carte purtând un titlu simbolic pentru „ateismul umanist”: Omul, fiinţă supremă (1989).²⁰

În acest ultim op, Neveanu se ocupă și de religiile Indiei. În brahmanism, „salvarea” omului constă în „contopirea dintre Atman, ca parte, și Brahman, ca întreg” și se obține prin izolare, concentrare, stăpânirea perfectă a trupului și asceză. Evocată aici aluziv, yoga e pomenită abia în legătură cu religiile heterodoxe. În buddhism – care „și-a apropriat sistemul Yoga” – „mântuirea sufletului”, înțeleasă ca atingere a nirvāṇei, se dobândește prin „aceeași strategie a închiderii în sine, a deconectării nepăsătoare de lume, a meditației mistice, menite să producă contopirea credinciosului cu spiritul universal”. În tantrism – care, desigur, „îmbină asceza cu erotismul” – unele școli recurg la o serie de exerciții yoga în vederea încetinirii și suprimării, prin autosugestie, a tuturor proceselor psihomentale. „Pe această cale, a revenirii la etapa embrionară, se preconizează izolarea și distilarea sinelui în forma sa pură, ceea ce permite idealul nirvanic al contopirii cu Brahman, spiritul universal”. Așadar, pe orice cale, prin toate religiile, binecunoscutul șablon al „misticismului”: contopirea sufletului individual cu cel universal. Neveanu ne asigură, în concluzie, că „în acest context, gnoza n-are decât un sens mistic și se referă la înseși tehnicile acestei existențe retractile și evazioniste”.²¹

„Mitologia generală”

Într-o paradigmă diferită se înscrie dicționarul de „mitologie generală” publicat de un alt exponent al educației ateiste și al propagandei antisectare din epocă, Victor Kernbach (1923-1995). Amplele incursiuni în domeniul religios, dincolo de ceea ce poate fi considerat mitologic, îl fac în realitate un dicționar de istoria religiilor. Prima ediție a apărut în anul 1983, iar cea de-a doua, considerabil amplificată, în 1989.²² A fost retipărit în postcomunism, într-o nouă versiune, puțin adăugită și remaniată, cu un subtitlu care semnalizează sensul extins al noțiunii „mitologie”.²³ Sub influența savanților sovietici, Kernbach abordează mitologia ca pe o știință distinctă de studiul religiei (mitul – la fel ca morala – precedând religia și păstrându-și autonomia față de ea), dar care, prin urmărirea valorizărilor religioase ale mitului, devine și o „analiză critică” a religiilor. La fel ca alte cărți ale sale dedicate mitologiei, și dicționarul a fost folosit și citat în lucrările de propagandă și educație ateistă. În anii ’80, însă, creativitatea religioasă manifestată prin mituri și simboluri primește tot mai multă atenție în afara abordării ateiste.²⁴

O parte dintre articolele dicționarului apăruseră sub rubrici de ateism sau de critică antireligioasă în reviste și ziare populare, precum Magazin. Kernbach absolvise Facultatea de Litere și Filosofie a Universității București în 1946, așadar înaintea îndoctrinării marxiste și ateiste, dar a intrat, în același an, în rândurile „prietenilor Uniunii Sovietice”, devenind redactor al revistei ARLUS-ului. Interesat de folclor și de literatura science-fiction, ajunge în anii ’60 la mitologie și la studiul comparat al religiilor. Merituos autodidact, și-a construit, spre deosebire de alți confrați, o manieră discretă și antișablonardă a studierii religiei din perspectiva reducționistă a materialismului dialectic și istoric. O manieră nu lipsită de ambiguități și revizionisme, izvorâte din sincera sa fascinație pentru fenomenul religios. Această fascinație era potențată nu de sentimente religioase, ci de „gnoze” paraștiințifice nu tocmai compatibile cu marxismul, dar tolerate în lupta împotriva religiei. Teoria paleoastronautică, al cărei promotor era Kernbach, fusese formulată în Uniunea Sovietică la sfârșitul anilor ’20 și popularizată cu începere de la sfârșitul anilor ’50. Speculațiile asupra „enigmelor” din istoria omenirii, a fenomenelor neexplicate sau paranormale, precum și interpretarea unor mituri ca reprezentând cunoaștere avansată, transpusă în limbaj mitico-religios, care poate fi decodificat științific, erau și ele cultivate la nivel popular prin diverse teorii pseudoștiințifice. „Enigmaticul” slujea ca substitut paraștiințific pentru misterul religios.

Și alți cercetători ai religiei din perioada comunismului târziu aveau agende ascunse. Un exemplu relevant este Bruno Würtz (1933-1992), specialist, printre altele, în noile mișcări religioase de inspirație orientală, vărsate în curentul New Age. În spatele atitudinii sale antisectare (seculare, marxiste) se afla o poziție ecumenică de inspirație neo-evanghelică.²⁵ Felul în care Nistor (născut în biserica staroveră) a evoluat în mediile ortodoxe după căderea comunismului încurajează, de asemenea, suspectarea unui posibil dualism.²⁶ Fenomenul „conștiinței duale” la actorii ideologici ai perioadei comuniste își așteaptă viitorii cercetători cu destule surprize și o fenomenologie mai amplă decât s-ar fi imaginat.²⁷

Din cei peste 2000 de termeni ai dicționarului lui Kernbach, aproape 180 se referă la India (vedică, clasică, buddhistă, medievală și, foarte puțin, aborigenă). Numeroase alte mențiuni se găsesc în termeni generali sau referitori la buddhismul extraindian. Ediția revăzută a fost mult amplificată, dar a suferit și mici eliminări.²⁸ Numărul termenilor legați de India se ridică acum la aproape 290. Cea mai bine reprezentată, mitologia indiană ar putea constitui o carte de sine stătătoare, deși una stranie prin alegerile ei și amendabilă în conținut. Abundă aproximațiile caracteristice diletantului interdisciplinar, convins că are acces la o perspectivă mai înaltă decât specialistul.²⁹

Pentru Kernbach, yoga (termen însemnând în sanscrită „uniune”, „unire”) este ceea ce se știa în mod obișnuit că este: „sistem filosofic și religios tradițional, teoretic și practic”, unul dintre cele șase „sisteme ortodoxe” ale Indiei antice, ale cărui „scrieri arhaice” au fost organizate de Patañjali în Yoga Sūtra. El și-a dezvoltat metodologia psihosomatică pe temeiul teoriei dualiste a școlii Sāṃkhya. „Acest sistem, delimitând subiectul (Purusha – spiritul, sinele) de obiect (Prakriti – natura), propune eforturile metodice necesare atingerii desăvârșirii prin controlul elementelor componente ale naturii umane psihofizice, în scopul întoarcerii spiritului la starea purității inițiale și al atingerii stării de conștiință absolută prin disciplină fizică și mentală.”

Natura eclectic-compilatorie a articolelor dicționarului îl face pe Kernbach ca, după acest început relativ bun, să transfere de la Banu ideile ascezei, extazului și unirii sufletului individual cu cel universal.³⁰ Yoghinul dobândește astfel cunoașterea „secretelor naturii și ale existenței” și o vastă putere asupra oamenilor și fenomenelor naturale. După o altă sursă, probabil neovedantină, se adaugă că yoga oferă o cale de eliberare a spiritului din „puhoiul suferinței universale (samsara) și din constrângerea faptelor (Karma) care determină subiectul absolut (Atman) să se reîncarneze mereu (avatara)”. Finalitatea yogăi, „marea concentrare (Mahasamadhi), explicată drept contopirea cu Brahman, are drept rezultat încetarea oricăror activități vitale”.

Asemenea dicționarelor de psihologie și pedagogie, și aici sunt ilustrate mai multe „curente yoghinice”: jñāna (definită neovedantin), rāja (identificată cu aṣṭāṇga yoga a lui Patañjali, însă înțeleasă confuz), bhakti, karma (amândouă după Bhagavad Gītā), haṭha (definită ca yoga fuziunii între prāṇa și apāna) și siddhi (descrisă ca întemeindu-se pe utilizarea forței magice). În cadrul curentului Haṭha Yoga se spune că există un „sistem autonom de yoga respirației”, prāṇāyāma, menit să prelungească conștiința stării de veghe în starea de somn. Se precizează însă că, după Sri Aurobindo, “deșteptarea spirituală desăvârșită” se dobândește prin sinteza tuturor sistemelor. Într-un paragraf adăugat în cea de-a doua ediție e pomenită și kriyā yoga, dar nu ca un alt curent, ci ca însăși dimensiunea practică a filosofiei yoga.

Ultima adăugire este de fapt o nouă definiție, culeasă dintr-o altă sursă: „Yoga reprezintă, în modul cel mai consistent, mistica clasică a Indiei, această doctrină concentrând atenția asupra tuturor acțiunilor și exercițiilor capabile să trezească forțele supranaturale din om care, conform concepției teoretice din India, sunt destinate să înlesnească deplin contopirea omului cu spiritul universal.”

După cum se poate vedea, imaginea lui yoga darśana este nu doar completată, ci și acoperită de umbra imaginii „mistice” a yogăi (de inspirație neovedantină), în care uniunea e înțeleasă a se petrece între spiritul individual și cel universal. Nu vom irosi spațiul precizând toate confuziile și corectând toate greșelile, destul de evidente de altfel, fie și numai prin contradicțiile interne. Kernbach a încercat să sintetizeze sau să împace noțiuni și idei preluate din surse secundare foarte diferite,³¹ fără să le înțeleagă pe de-a-ntregul. Noi contradicții, confuzii sau erori apar în alte articole care menționează yoga.³²

În modalități diferite, ea este prezentă în toate formele religioase cunoscute de spațiul indian și tibetan. Yoga e pomenită printre cele șase școli ortodoxe (art. nāstikya și Veda). Una dintre aceste școli, Sāṃkhya, se află la baza doctrinei Yoga (art. Sāṃkhya). În Yajurveda e inclus un „codex medical antic de practici yoga pentru diferite boli” (art. Veda). Concepția filosofică a Mahābhāratei e dominată de școlile Sāṃkhya și Yoga (art. Mahabharata). Unul dintre epitetele lui Śiva este Mahāyogi, însemnând “marele ascet” (art. Shiva). Referindu-se la demonul (āsura) Maya, termenul mahāyoga e însă echivalat cu magia (art. Māya). Într-un mit, Kṛṣṇa se așează în „poziție yoga” cu gândul de a părăsi viața (art. Krishna). Postura specifică a corpului în timpul meditației din practicile yoga este „poziția lotus” (art. lotus). Karma yoga, „obligația împlinirii datoriei ca necesitate inexorabilă”, este – alături de teism și bhakti – una dintre principalele componente ale vișnuismului (art. viṣṇuism). Și Ramakrishna, „vechi practician al sistemului yoga”, considera că nu asceza și recluziunea, ci împlinirea datoriei descoperă calea spre divinitate (art. hinduism). Buddhismul „a oferit gândirii contemplația yoga, care nega existența unui suflet omenesc, a unui Atman individual” (art. budism). Varietatea sa tibetană acordă atenție principală învățăturilor tantrice și yoghinice (art. lamaism).

Diversitatea fenomenologiei eliberării e mai puțin ilustrată. Pentru Sāṃkhya și Yoga, mokṣa este „desprinderea conștiinței individuale (purusha) de materie (prakriti)” (art. moksha). După Bhagavad Gītā II.65-66, una dintre formele cele mai caracteristice ale contemplației este aceea „utilizată ca stare elaborată de practica yoga, socotindu-se că duce la eliberarea spiritului din prizonieratul trupului, așadar la realizarea contactului direct cu absolutul” (art. contemplație). După o altă strofă, V.24, numai “acel yoghin devenit una cu Brahman ajunge la stingerea în Brahman (brahmanirvana)” (art. Nirvana). Dar termenul dhyāna, ca „una dintre etapele tehnicilor yoga”, e explicat drept „concentrarea minții subiectului” (art. zen), după cum și samādhi e considerat o treaptă superioară a concentrării (art. Yoga).

Paranormalul este și mai puțin prezent. Yoghinii dobândesc, desigur, puterea de a levita (art. levitație). Shambhala, fiind inabordabilă geografic, e accesibilă, pe căi supranaturale, numai unor yoghini prin „desăvârșirea tehnicii yoga”, mai precis „cu ajutorul meditației de un tip special sprijinite pe inițierea completă și pe tehnicile yoga” (art. Shambhala).

În fine, interesant pentru terminologia mai amplă referitoare la yoga, sunt pomeniți nagomudrii (ghimnosofiștii) din versiunile românești ale Alixăndriei, care „amintesc, în ecou, de aspectul unor grupuri de yoghini” (art. blajini).

Articolele despre tantra și tantrism sunt mult mai ample și elaborate decât cele anterioare din Dicționarul enciclopedic român (1966) și Dicționarul de neologisme (1978). Considerat a avea în sanscrită sensul de „text sacru” și „magie”, termenul tantra desemnează un grup de texte tradiționale cu conținut magic și mistic, numite simbolic și Calea spre divinitate, pe baza cărora s-a constituit tantrismul ca religie autonomă. Acesta urmează două căi în vederea atingerii divinității: asceza, „calea mâinii drepte”, și erotismul, „calea mâinii stângi”. Cea de-a doua ediție a dicționarului trimite la articolul „culte falice”, în care sunt pomenite „cupluri orgiastice” precum Śiva-Pārvatī, cu simbolurile lor corespunzătoare, liṅga și yoni.

Definiția tantrismului face pentru prima dată legătura cu yoga.³³ Înțeles ca o religie sincretică, întemeiată pe grupul de cărți sacre Tantra și existând sub forma mai multor curente și texte în cadrul hinduismului, tantrismul se bizuie pe asceză și erotism, ca și pe tehnicile psihosomatice yoga, iar ritualurile sale au un raport direct cu magia și extazul mistic. Articolul subliniază „rigurosul caracter esoteric” al datinilor, miturilor, doctrinei și organizării sale. În continuare sunt discutate câteva secte tantrice precum și raportul lor heterodox cu brahmanismul.

Din toată lexicografia românească, dicționarul lui Kernbach este cel care acordă cea mai mare atenție yogăi. Acumularea eclectică de definiții folosește, pentru circumscrierea ei, mai multe cuvinte cheie divergente: control și desăvârșire, cunoaștere și putere, eliberare sau unire / contopire / cufundare. Dicționarul a fost însă ignorat de tradiția lexicografiei lingvistice. El nu a avut nici o influență asupra primei definiri a termenului de către DEX (în suplimentul său din 1988), care preia prescurtat definiția din Micul dicționar enciclopedic (1972), ea însăși o abreviere a celei din Dicționarul enciclopedic român (1966). Iar legătura dintre tantra și yoga va fi menționată din nou în lexicografie, independent de el, abia începând din 1995.

Conclusio

Definițiile din dicționarele lui Nistor și Kernbach prezintă un interes istoriografic special pentru faptul că ele apar imediat după reprimarea mișcării Meditația Transcendentală, introducerea cărților de yoga în fondul secret al bibliotecilor și cenzurarea (selectivă) a publicării asupra acestui subiect. E surprinzător că yoga lipsește chiar din dicționarul lui Neveanu. Această absență se datorează, cu mare probabilitate, nu atât dimensiunilor lui reduse cât înțelegerii yogăi ca un fenomen cultural și psihosomatic, care a dobândit doar în mod circumstanțial o dimensiune mistică și religioasă.

„Educația materialist-științifică și umanist-revoluționară” constituia dimensiunea practică, pedagogică a „ateismului științific”, ba chiar mai mult decât atât, căci acesta ajunsese în centrul unei imaginare „spiritualități” caracteristice conștiinței socialiste. În schimb, „religiologia” și „mitologia generală” erau înțelese într-un raport de subordonare față de „ateismul științific”, ca forme de studiere marxistă a fenomenului religios. Nu au primit o recunoaștere similară sociologiei și psihologiei religiilor, care s-au bucurat de susținere instituțională și de acțiune organizată în comunismul târziu. Ele reprezentau demersuri teoretice individuale, urmând proiecte mai degrabă personale. De aceea, dezideratul ideologic a fost realizat doar parțial în cazul lui Nistor și superficial în cel al lui Kernbach. Publicul general și neavizat nici nu a perceput componenta propagandistică a Dicționarului de mitologie generală, mai ales în cea de-a doua ediție în care o bună parte dintre accentele ateiste cheie s-au atenuat. Acest lucru a făcut posibilă reciclarea lui postcomunistă doar cu minime remanieri.

Lexicografia marxistă despre religie din ultimul deceniu al comunismului păstrează yoga în sfera misticismului, iar, în cazul varietății sale tantrice, și a magiei. Ea ignoră cu desăvârșire yoga modernă, secularizată, și adoptarea acesteia ca metodă de fitness sau wellness în societatea contemporană. Deși definițiile nu au suferit vreo influență directă a doctrinelor „ateismului științific”, punerea yogăi sub semnul misticului era departe de a fi inocentă. Ateismul se definea nu doar ca negare a oricărei religii, ci și a oricărei forme de misticism. Activitatea de propagandă ateistă se camufla adesea sub formula „combaterea misticismului” și urmărea „emanciparea” omului de „credința în supranatural”. Mai mult chiar, de pe pozițiile psihologiei, Neveanu considera misticismul o „maladie spirituală”, diagnostic care putea fi convenabil manipulat de către psihiatria politică.

_________________