A fi – ca diferență. Eseuri, de Iulian Chivu, Editura Sitech, Craiova, 2020, 338 pagini
După sumarele Adnotări liminare, Iulian Chivu își grupează eseurile în trei secțiuni: A fi – în cutezanțele gândirii, A fi – tăgadă și smerenie, A fi – în vâltoarea ființării, urmate de un Indice de nume realizat cam în fuga computerului (de pildă Vasile Andru nu este de găsit la litera A, ci alături de Geo Vasile și de Vasile Pârvan, la finalul indexului). Iulian Chivu este preocupat de ideile unor personalități precum: Augustin, Blaga, Arsenie Boca (mai ales de pictura lui), Descartes, Guénon, Sam Harris, Hodge, Hume, Husserl, Kant – cum altfel?! –, Michelangelo, Ramana Maharshi, Sf. Apostol Pavel, Sf. Augustin (de regăsit și mai sus, la litera A), Steiner, Vico, Yog Ramacharaka, Yukio Mishima, Zenon, Zosim Pascal Prodromit, dar și de cărțile Andreei Răsuceanu ori ale Martei Petreu, în speranța de a dezlega misterul Ființei și de a-L căuta, pe o cale sau alta, pe Dumnezeu. Făcând referire la un eseu al lui Mario Germinario apărut în revista Tribuna, în 2018, Iulian Chivu consideră că acest autor „are în vedere concluziile lui Miguel de Unamuno (Agonia creştinismului) care, parafrazându-l pe Hristos când a strigat de pe cruce, la ceasul al nouălea, Eli, Eli, lama sabahtani?(Cristo nuestro, Cristo nuestro! Por que nos abandonato?), acuză criza modernă a credinţei într-o chiasmă memorabilă: Dacă omul nu mai întreabă, nici Dumnezeu nu mai răspunde// Dacă Dumnezeu nu mai răspunde, nici omul nu mai întreabă (n.n. ceea ce nu e totuna!) şi se ajunge la: Doamne, dacă nu eşti, unde îţi voi găsi absenţa? Dar, dacă eşti peste tot, de ce nu îţi simt prezenţa?
Or, dacă aşa stau lucrurile între oameni, teologia ar putea replica laconic: A cui e vina? Desigur, o rătăcire la care, altfel, nu s-ar fi ajuns dacă Dumnezeu ar fi fost perceput din perspectivă teo-logică: Dumnezeu este şi rămâne unic; El este desăvârşire calitativă şi etică; În morala Sa, este dragoste desăvârşită faţă de Creaţia Sa, iar Dragostea Sa rezidă în Sfinţenie: Dumnezeu este singur fără păcat. Şi, ca să elucidăm o descumpănire bimilenară esenţială, e bine să luăm în seamă eroarea logică asupra căreia ne previne Bentley Hart: Greşim fundamental dacă pretindem adevărurilor credinţei ceea ce pretindem adevărurilor raţiunii!”, David Bentley Hart fiind autorul volumului Ateismul: o amăgire, tradus la noi și publicat în 2017 la Iași. Majoritatea eseurilor incluse au apărut în revista Constelații diamantine, precum și în volumele Lecturi reflexive (2015) și Heterogene (2018).
O zi din viața lui Teofil Avram, de Viorel Savin, col. Biblioteca Românească, Editura Paralela 45, Pitești, 2020, 208 pagini
„Te-am recunoscut! Acum treizeci de ani, ai condus derbedeii care au ocupat Consiliul Judeţean şi l-au aruncat pe fereastră pe tovarăşul prim-secretar.[…] Uite unde aţi adus, mă, strigă de răsună parcul, uite unde aţi adus ţara! […] După ce ai ajutat jigodiile să hărtănească economia, mai îndrăzneşti să te lauzi că ai fost cinstit? Sictir!” – așa este privit, retrospectiv, curajul lui Teofil Avram, un artist dintr-un oraș de provincie care consideră, mereu în defavoarea lui, că etica nu este numai un subiect dintr-o carte oarecare.
A fi vertical deranjează familia Dihorean și alte notabilități ale orașului, fiind și pericolul să se creeze – Doamne ferește! – vreun precedent. Pentru rezolvarea situației este bun așadar orice mijloc, șantaj sau momeală (inclusiv propunerea deschiderii unor expoziții la Shanghai, Djakarta, Bangalore, după cum îi susură lui Teofil Avram însuși Președintele Palatului Administrativ al urbei). Urmărit și curtat de Securitate, în timpurile deja uitate, evitând cum-necum soarta unor Gheorghe Ursu, Mircea Răceanu sau Dumitru Iuga (istorii care au necesitat deja note de subsol, potrivit lui Viorel Savin), Teofil Avram, un fel de Ivan Denisovici dintr-un oraș moldav, încă se mai revoltă, continuând să creadă că abuzurile notabilităților, în speță ale directoarei Miruna Dihorean, pot fi date în vileag și chiar pedepsite, ceea ce îi scandalizează pe mai-marii orașului: „Poftim?! exclamă Teofil. Dar eu, pe trei, am adus la cunoştinţa Preşedintelui că dânsa mi-a încălcat drepturile! Că mi-a plătit pictura de pe calcanul Casei de Sănătate, la negru, şi fără semnătură de primire! Înţelegeţi?! Iar ea? Pe şapte, afirmă că «acei bani» mi i-a dat în urma unui şantaj?! îşi simţea inima bubuindu-i în tâmple. […] Se învârtea uşor în cădere, aluneca apoi, ca pe un derdeluş de aer, se dădea peste cap, se ridica plutind, se oprea, aluneca din nou cu picioarele înainte şi, la sfârşit, glisând într-o parte, atinse cu umărul calcanul peretelui pe care îl ornamentase cu graffiti. Fetiţa cu ochii albaştri din centrul peretelui, care stăpânea cu degetele mâinii stângi un balon de forma unei inimi plutind sus, printre păsări viu colorate, cu mâna dreaptă, într-un gest de refuz, stăvilea un grup de viruşi cu chipuri de oameni, monştri ce invadaseră colţul de jos al peretelui. Culmea, acum, aceştia înviaseră.” Viorel Savin a publicat, tot în 2020, volumul de teatru De-ale revoluției (Editura Ateneul scriitorilor), fiind antologate piese scrise în ultimii 25 de ani: Funia sau Comèdia supunerii, Greșeala, Închisoarea de sunete (Clopotul), Bustul – politică și mahala. Aprecierile critice de pe coperta a patra sunt semnate de Ștefan Oprea, Daniel Ștefan Pocovnicu, Mircea Ghițulescu, Constantin Ciopraga, Constantin Călin, Petre Isachi.
Pregătiri de înviere, de Ștefan Mitroi, col. Cantos, Editura Junimea, 2020, 116 p.
„În poezia din Pregătiri de înviere, asumând, uneori, formulări aforistice și îndrăzneli suprarealiste, […] se aude distinct zgomotul ritmic, de ghilotină, neliniștitor, al valțurilor timpului” – consideră Ioan Holban în prefața acestui volum. Autorul, Ștefan Mitroi, care și-a văzut publicate, până în acest moment, peste 20 de cărți de proză, poezie și teatru, vede că undeva, între nămeți, timpul s-a oprit, a luat-o pe o cale mai neobișnuită, cuibărindu-se în niciunanotimp: „Limbile ceasului din bucătărie,/ începând cu cea a cucului ce dădea ora exactă,/ se umpluseră de rugină./ Măcar de-ar fi venit toamna,/ să poată rugini şi frunzele!/ Dar cum nu mai curgea timpul pe nicăieri,/ deoarece se strânsese tot în curtea noastră,/ se oprise şi curgerea anotimpurilor./ Era niciunanotimp peste tot./ Şi venise tata acasă./ Bătea cu pumnul în poartă,/ strigând la mama din drum:/ – Ce e cu tine, femeie? Ţi-ai pierdut minţile?/ Descuie uşa să intru!/ Eu mă prăpădeam de râs în bucătărie,/ însă nu râdeam de ei, ci de bunicul, care,/ neştiind că murise,/ dădea întruna la lopată,/ dar nu se cunoştea neam./ Timpul creştea la loc. Creştea întruna./ Şi tata striga mai departe din drum./ Iar mama nu găsea cheia să-i deschidă./ Dar nu în casă voia el să intre, ci înapoi în timp.” (din poemul Nămeți).
Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca, de Mihaela Albu și Dan Anghelescu, col. Cărțile exilului, Editura Aius, Craiova, 2020, 247 p.
După ce au publicat la Editura MLR un volum despre Mircea Popescu (2013), după lansarea unei întregi colecții prin publicarea cărții L. M. Arcade – un scriitor român în exilul parizian, coordonatoarea colecției, Mihaela Albu, și Dan Anghelescu au considerat potrivită apariția, tot în 2020, a unui volum semnificativ în „lupta cu uitarea”: Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca – accentuând mai ales valoarea artistică a scrisului său, dincolo de cea morală, arhicunoscută. Cele trei mari capitole sunt următoarele: Virgil Ierunca. Portret și autoportret în fragmente; Politică și cultură. Puterea Cuvântului în exilul anticomunist și Logosul în exil. Jurnalistul și scriitorul Virgil Ierunca. Pentru Al. Cistelecan, „dincolo de această parte moral-ideologică şi combatantă. Ierunca e un exeget literar cu deschidere spre filosofic şi teologie, cu un instinct sigur al valorii, cu dialectica vivace a ideii şi cu un discurs care se aprinde instantaneu (atât în admiraţie, cât şi în polemică).” (v. „Virgil Ierunca şi documentarul de moravuri literare”, în Cultura mozaic, nr. 318/ 2011). De asemenea, „criticul Nicolae Manolescu, în ultimul capitol al cunoscutei Istorii critice a literaturii române, ia în considerare – dintre toate scrierile publicate de Virgil Ierunca – mai cu deosebire Jurnalul şi-l situează pe autor la loc de cinste, printre «memorialişti de ieri şi de azi», alături de N. Steinhardt. Petre Pandrea, Petru Comarnescu, Lena Constante ori I. D. Sîrbu, socotindu-l «unul dintre cele mai bune jurnale intime din câte avem»”.
Portretistul Virgil Ierunca este cel care găsește titluri precum Tudor Arghezi – vecinul lui Dumnezeu (din Caete de dor) și prilejuiește, peste timp, aprecieri ca acestea: „Caracterizările în termeni aforistici – nu de puţine ori –, în care cuprinde caracteristica esenţială a celui prezentat, rămân emblematice. Mircea Vulcănescu e «domn creştin», Saşa Pană a fost «un domn al literelor» şi a trăit «ca o fantomă tăgăduită», Mircea Popescu a fost «un scriitor, un jurnalist, o conştiinţă», Lucian Bădescu a fost un intelectual pentru care «ideile erau persoane», Gheorghe Grigurcu este un «creator al unei critici interne», iar Mircea Eliade reprezenta ceea ce ar însemna «cum nu poţi să nu fii român», (s.n.) Chiar o carte poate fi caracterizată printr-o frază memorabilă şi e de exemplificat cu cea despre volumul lui Busuioceanu: «Fructul de a trăi e un testament pe-o gură de rai»”. Anexele volumului cuprind referințe critice asupra scrierilor lui Virgil Ierunca, fragmente din corespondența lui și câteva pagini despre Virgil Ierunca în viziunea contemporanilor (Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu).