Nu mai știu cu siguranță cum ajunsesem la Berlin, în Berlinul de Vest, dar era înainte de ’89. Nu-mi amintesc nici anul, dar, în mod evident, nu putea fi decât cu puțin înainte sau puțin după 1970, în acel luminiș de libertate de după 1968 când era destul să-i duci Doamnei Jeanine, funcționara de la Uniunea Scriitorilor, o invitație din străinătate – la un festival de poezie sau la o întâlnire cu studenții într-o universitate, sau la o dezbatere într-un club, sau la o lectură într-o Literatur Haus – pentru ca, peste câteva săptămâni sau luni, să fii anunțat că ai primit viza de ieșire din țară și aprobarea pentru schimbarea în valută a unei sume în valoare de 5 dolari. Presupun că, dacă m-aș pune să caut în geamantanul cu diverse caiete și carnețele cuprinzând jurnale de călătorie, aș putea să găsesc, chiar dacă nu ușor, jurnalul drumului care ne-a dus acolo; dar nu cred că merită efortul, prin datele pe care le conține n-ar face decât să risipească aura de emoție, care a salvat momentul nu numai din uitare, ci și din ținerea prea exactă de minte.
Nu mai știu de ce eram în Berlinul de Vest și cum ajunsesem acolo (o lectură publică, probabil, sau un recital de poezie), ceea ce îmi aduc aminte – și de aici începe această relatare – este că ideea de a trece în Berlinul de Est nu fusese programată, nu intra în planul călătoriei, ci apăruse ca o aventură, atunci când aflasem, într-o doară, că din Vest în Est se putea trece fără nici o problemă, zidul exista doar pe direcția inversă, mai mult, că orice turist cu viză de RFG aflat în Berlin putea lua metroul din Ku’damm și coborî la stația Friedrichstrasse într-o altă lume, într-un alt regim politic, într-o altă orânduire socială. În cazul meu situația era și mai fascinantă, pentru că trecerea mea era dublă, avea două volute: primisem viză de trecere din Bucureștiul ceaușist în Berlinul occidental, suportând cu 5 dolari în buzunar șocul societății de consum, iar acum aveam posibilitatea unei adevărate experiențe existențiale trecând înapoi, putând compara nu numai capitalismul și comunismul aplicate aceluiași popor, ci și două variante de comunism aplicate la două popoare diferite.
Am fost în ultimul sfert de veac de multe ori la Berlin și, în 1993, am și locuit acolo o jumătate de an. M-am plimbat multe ore prin Berlinul de Est, și aș putea scrie studii despre felul în care clădirile istorice seamănă cu cele din Petersburg, cărora le-au servit drept model, iar cartierele socialiste seamănă cu cele din Moscova, pe care le-au copiat. De atunci însă, din acea inițială dublă descoperire berlineză nu mai am decât trei amintiri: stația de metrou Friedrichstrasse, Muzeul Checkpoint Charlie și o tonetă cu crenvurști din Postdamer Platz.
Îmi amintesc pas cu pas cum am coborât în U-Bahn, într-o stație de pe la mijlocul bulevardului Ku’damm, cum am numărat emoționată stațiile, cum, pe ultima porțiune, ieșind la suprafață, metroul a străbătut de-a lungul zidului un fel de pustiu, străzi goale, fără nici un om, cu ferestrele caselor bătute în scânduri, cu grămezi de gunoaie mineralizate troienite de vânturi la bordurile trotuarelor si pereți scorojiți cu numeroase urme de gloanțe, ca și cum războiul abia s-ar fi terminat. La Friedrichstrasse a coborât toată lumea. Am fost dirijați spre un coridor luminat cu aversiune de neon, un coridor lung, care la un moment dat era strangulat de o cabină de sticlă din care un militar cerea actele. Până să-mi vină rândul, am urmărit de cel puțin zece ori ceremonialul controlului, cuprinzând o lungă studiere a pașaportului, copierea lui, șirul de mai multe întrebări pe care nu le auzeam, după care milițianul se ridica în cușca lui de sticlă în picioare ca pentru un salut, dar nu saluta, ci se întindea într-un mod ciudat, ca și cum ar fi vrut să vadă ceva dintr-un unghi neobișnuit. Apoi se reașeza, înapoia pașaportul verificat și trecea la următorul. Țin minte că, pentru că nu reușeam s-o înțeleg, această gimnastică, mai mult ridicolă decât misterioasă, a început să mă neliniștească. De fapt, nu făcea decât să se adauge senzației aproape de spaimă pe care mi-o dădea figura cu desăvârșire lipsită de expresie a tânărului, închis în cutia de sticlă ca un exponat dintr-un muzeu de ceară, cu mișcările acționate de o mică mașinărie ascunsă, cum văzusem în copilărie la un bâlci. Când mi-a venit rândul și am putut să-l privesc de aproape, această impresie s-a agravat. Obrazul lui prelung și emaciat era cu desăvârșire lipsit de expresie, dar nu ca și când s-ar fi supravegheat sau și-ar fi impus să pară impenetrabil, ci pentru că o expresie cât de neînsemnată ar fi fost dovada existenței unui gând sau a unui sentiment, ceea ce, într-un mod evident și oarecum împotriva naturii, nu era cazul. Privindu-l, m-am gândit că este primul om cu creierul spălat pe care îl văd și în neliniștea mea s-a strecurat o undă subțire de milă. Mi-a luat pașaportul și, în chiar clipa în care l-a deschis, a pus mâna pe telefon, iar concomitența a fost atât de perfectă, încât părea că deschiderea actului a pus în mișcare pârghiile brațului și ridicarea receptorului, ca într-o mașinărie bine pusă la punct. Apoi a început să vorbească fără ca vreun mușchi al feței să se clintească din loc și fără să-mi arunce nici o privire. Vorbea probabil despre mine sau, dimpotrivă, mă lăsa să aștept ocupându-se de altceva, dar și într-un caz și în altul, simțeam cum crește în mine o neliniște, un rău inexplicabil. Când a terminat a deschis microfonul spre mine și cu o voce albă, aproape metalică, a început să-mi pună întrebări scurte de verificare a datelor pe care le urmărea în pașaport: numele, prenumele, naționalitatea… Apoi s-a ridicat în picioare și aplecându-se mult, până a lovi cutia de sticlă cu fruntea, a privit peste capul meu, în spate. M-am întors brusc, aproape fără să vreau, ca răsucită de arcul unei curiozități imperative. Să văd ce vrea să vadă. M-am întors și m-am văzut pe mine însămi. Am fost atât de uluită încât în prima secundă n-am înțeles că căutam acolo și nu mi-am dat seama că era o oglindă. Când am înțeles că era vorba de un aranjament pentru a-l privi pe cel din fața ghișeului și din spate, mi-a venit mai întâi să râd, apoi imediat, m-a cuprins frica într-un mod absolut irațional, fără motiv.
Mi-a fost în mod violent frică doar de câteva ori în viață, și le țin minte pe toate tocmai pentru că, de fiecare dată, mai violentă decât spaima era uimirea în fața lipsei ei de motiv. Era o frică pe care caracterul irațional o făcea să crească din sine însăși. O oglindă care mă reflecta fără să știu din spate era aproape fără sens, dar tocmai lipsa ei de sens o făcea mai înspăimântătoare. Adăugate „omului nou“ din cutia de sticlă, teribilei non man’s land văzute pe geamul vagonului și hotărârii mele de a trece – ca într-o joacă existențială – de pe un tărâm pe altul, oglinda și mișcarea repetată a robotului în uniformă demascau gratuitatea Răului, mai malefică decât finalitatea lui. Amestecul răului cu prostia, care mă obseda de o viață, pentru că nu reușeam să-l înțeleg, devenea și mai greu de suportat: nu eu eram incapabilă să-i găsesc sensul, ci pur și simplu nu exista nici un sens.
Am ieșit pe celălalt tărâm.
După câteva zeci de metri de pustietate, de măști de scânduri așezate ca niște ochelari orbi ferestrelor de la etajele de sus de unde s-ar fi putut vedea dincolo de zid, au început să apară trabanturi, apoi oameni mergând grăbiți, absenți, preocupați de ceva ascuns, neaparent, cu sacoșe în mâini, strada a început să se anime. Ajunsesem într-un oraș, un altul, absolut diferit de cel din care plecasem în urmă cu o oră și câțiva kilometri.
Din acest oraș, prin care am umblat patru sau cinci ore, nu-mi amintesc nimic, cu excepția unei tonete de la marginea pieței centrale (în care se găseau și Consiliul de Miniștri, și Comitetul Central) unde se vindeau câte doi cremvurști, așezați pe un cartonaș cu o felie de pâine și o grămăjoară de muștar. Nu știu de ce mi s-a fixat în memorie atât de ferm încât o văd și acum, așezată pe patru roți, cu un fel de acoperiș translucid și cu un afiș sprijinit de recipientul în care fierbea marfa. Poate pentru că prețul acela atât de derizoriu, față de prețurile din celălalt oraș, părea aproape fantezist sau poate pentru că aspectul pauper al tarabei înconjurate de câțiva clienți care își înghițeau grăbiți, dar cu sinceră plăcere, porțiile de cârnați aburinde, reprezenta o pată de căldură umană în răceala și solemnitatea falsă a pieței sau poate, pur și simplu, pentru că îmi era foame, dar nu aveam mărci est-germane. Fapt este că, în mod evident, cutremurul emoțional pe care mi l-a produs vizitarea muzeului Checkpoint Charlie, la sfârșitul zilei în care am sărit de pe un tărâm pe altul și apoi înapoi (de parcă aș fi sărit pe un râu înghețat de pe un bloc de gheață pe altul), a șters, ca și cum ar fi revărsat peste ele un acid, impresiile acelei zile est-germane, rămânând, intactă, neacoperită de dizolvant, fără nici o explicație, doar imaginea tonetei cu cremvurști și muștar.
La Muzeul Checkpoint Charlie am ajuns oarecum întâmplător, pentru că am trecut înapoi în Berlinul de Vest prin Check Point Charlie, cel mai cunoscut dintre punctele de control și trecere prin zid. Muzeul era în imediata lui apropiere, nu știu dacă auzisem de el înainte și nici dacă aș fi ajuns să-l vizitez, dacă nu m-aș fi trezit în fața intrării lui. M-am bucurat că era deschis și am intrat. Desigur, numele („Muzeul Zidului“) era destul ca să mă pregătească pentru ceea ce urma să văd și să completeze, cum nu se poate mai potrivit, credeam, atmosfera zilei. Ceea ce s-a întâmplat, dar cu o intensitate pe care n-aveam cum s-o imaginez înainte. „Muzeul Zidului“ era un muzeu despre cum a fost inventat și realizat Zidul, dar mai ales despre cum au încercat oamenii să treacă prin el. Iar aceste încercări au fost extraordinare nu numai pentru că cei care le-au făcut erau, din punct de vedere al caracterului, al forței sufletești, al curajului și al dragostei de libertate, în afara ordinii și măsurii obișnuite pentru majoritatea oamenilor, ci și pentru că asumarea factorului de risc al proiectelor au fost extraordinare, aproape supranaturale.
Am stat în muzeu două sau trei ore, deși nu este foarte mare, citind explicații, privind fotografii, trecând mai departe și apoi reîntorcându-mă să mai văd o dată, să înțeleg mai exact, mai complet, fără să reușesc să mă desprind. Alături de lungi liste ale cazurilor de tentativă eșuată de trecere a zidului-frontieră, figurând doar cu data împușcării alături de mențiunea „identitate necunoscută“, erau prezentate și descrise pe larg, cu o minuție și o rigoare germană, câteva dintre cele mai senzaționale evadări din Berlinul de Est. Două dintre ele le țin încă minte, nu numai pentru că mi-au trezit până la lacrimi admirația și emoția atunci, ci și pentru că le-am visat apoi nopți la rând. De fapt, nici nu mai știu dacă ceea ce îmi amintesc și acum sunt panourile din muzeu sau prelucrarea lor în vise, asemenea unor filme. Una dintre evadări este aceea a unei familii de aproape zece persoane – cu bătrâni și copii – care a reușit să treacă în partea de vest a orașului, printr-un tunel săpat de-a lungul unor luni întregi pe sub zid, un tunel al cărui punct de plecare se găsea într-un apartament de la parterul unui bloc, aflat în apropierea zonei no man’s land. Timp de luni de zile au săpat un fel de tub prin care se putea înainta doar târâș și fără posibilitatea de a se întoarce, încât pământul scos, ca să se poată înainta, trebuia tras afară și depozitat într-una din camerele apartamentului prin mișcări marche arrière pe coate și genunchi. Iar această operație s-a repetat de sute sau poate de mii de ori până când tunelul, lung de aproape o sută de metri, a reușit să ajungă la suprafață de cealaltă parte a zidului. Dar a reușit. Descrierea amănunțită era făcută de învingători, de cei ce ajunseseră dincolo și își povesteau epopeea aproape incredibilă, de la nașterea ideii și efectuarea calculelor, până la apropierea de sfârșit, când întreg apartamentul era plin de pământul dislocat din tunel și cea mai mare problemă, pe parcursul lunilor de realizare a proiectului, era să poată ieși din apartament spălați și îmbrăcați curat, ca să fie văzuți de vecinii suspicioși fără a trezi bănuieli. Avuseseră chiar și calmul necesar să facă poze pe parcursul diferitelor etape ale operației, încât panourile care le erau dedicate în muzeu erau ilustrate cu o serie de fotografii suprarealiste cu dealuri de pământ printre mobile, fotografii aproape nonfigurative din cauza dimensiunilor reduse ale fundalului, care nu oferea suficient spațiu între obiectiv și ținta de fotografiat. De altfel, în afara fotografiilor lor propriu-zise, panourile conțineau tăieturi din ziare în care apăreau pozele și interviuri cu eroii aventurii. „Care a fost aspectul cel mai greu de suportat?“ întreba un reporter. Iar răspunsul era că, în mod evident, odată luată hotărârea de a începe nu mai puteau da înapoi, oricât de dificil sau insuportabil ar fi fost, pentru că pământul scos din tunel, care umplea odăile, nu mai putea fi pus la loc, încât reușita nu avea alternativă. „Și care a fost momentul cel mai greu?“ insista ziaristul, iar răspunsul a fost: „Momentul în care a trebuit să hotărâm să începem săparea în sus pentru a ieși la suprafață fără să fim siguri dacă vom ieși dincolo sau dincoace de zid“.
Cea de-a doua poveste de succes era încă mai fascinantă și cu adevărat incredibilă, aproape supraomenească. Era povestea unui inginer care a proiectat, într-un apartament de bloc, un aparat de zburat făcut din piese care puteau încăpea toate într-un geamantan, un geamantan care – când era totul gata – urma să fie scos din apartament, dus, în afara orașului cu autobuzul și apoi pe jos, într-o poiană în mijlocul unei păduri din apropiere, și montat într-o noapte cu lună pentru a decola înainte de a se lumina de ziuă. Acest plan nebunesc, pentru că avea drept unică sfidătoare condiție de reușită perfecțiunea, a fost transformat în realitate de un om, care a avut nu numai geniul tehnic de a realiza aparatul făcut din bucățele care trebuiau să se potrivească la milimetru, să devină funcționale din chiar momentul asamblării, ci și curajul de a-și risca viața mizând pe acest geniu. Dacă o singură piesă n-ar fi fost perfectă, aparatul nu ar fi putut fi montat, dacă, odată montat, nu ar fi pornit imediat în zbor, ar fi fost descoperit și capodopera ar fi fost transformată în dezastru. Mii de probabilități pesimiste, cum nu se poate mai realiste, nu s-au împlinit, în schimb miracolele s-au înșirat ca mărgelele pe ață: piesele au fost realizate fără nici o încălcare a inimaginabilei perfecțiuni, norocul a supravegheat de aproape faptele, ghinionul pur și simplu nu a existat.
Nu am, evident, suficientă fantezie pentru a-mi imagina ce a putut fi în sufletul omului care a coborât cu un geamantan în mână dintr-un autobuz, oprit la o stație de la marginea Berlinului, el este pentru mine un personaj ermetic și misterios în felul în care este misterios Leonardo da Vinci, un personaj a cărui înfățișare o știu doar dintr-o fotografie de ziar în care stă în picioare în fața aparatului cu care tocmai aterizase. Fața nu i se vede deloc pentru că stă cu capul în piept, ca și cum ar fi fost nu învingător ci învins, și pare că privește în pământ, dar poate plânge. Știu însă că nu-mi amintesc să fi admirat vreodată mai intens vreun om – țin minte acel sentiment de admirație ca pe ceva foarte concret, ca pe ceva ce mi s-a întâmplat mie și va figura în biografia mea – și îmi amintesc cum m-am întors de la ușa muzeului să mai citesc o dată, ca și cum mi-ar fi fost teamă că n-am înțeles bine sau că am visat. Și-mi mai amintesc mândria absurdă care m-a cuprins ca o lumină, mândria că cel ce a fost în stare să facă asta este, ca și mine, doar un om. Ar fi cu siguranță neadevărat să susțin că atunci, cu decenii înainte de ̕89, mi-a venit ideea Memorialului Sighet, dar sunt convinsă că a nu recunoaște că între cele două întâmplări ale vieții mele există vreo legătură ar fi inexact.
Simt că acest capitol cere o încheiere dintr-o istorie mai recentă.
Am fost de multe ori la Berlin după căderea zidului și, de fiecare dată, mergeam să văd dacă mai există uluitorul târg de la Poarta Brandemburg, în care se vindeau relicve sovietice într-o aură tulbure, în care nostalgia nu putea fi (și nici nu încerca să fie) contracarată de memoria faptelor devenite istorie. Tineri imberbi, pentru care RDG erau niște inițiale care nu le spuneau aproape nimic, vindeau epoleți și căciuli ale Armatei Roșii, bucăți de chihlimbar și bucăți din zidul dărâmat, într-o devălmășie indiferentă și lipsită de sens.
Nu știu dacă mai există și acum, dar prin ’97-’98, dacă treceai pe sub arcadele porții dinspre Under den Linden spre Reichstag, găseai un șir de cruci albe, simple, evident artizanale, nu multe, 8 sau 9, inscripționate unele cu un nume însoțit de o dată, altele cu o simplă dată. Le văzusem și le citisem de mai multe ori și, aproape întotdeauna, am găsit și câțiva oameni și câteva buchete modeste de flori lângă ele. Am intrat o dată în vorbă cu o pereche, evident soț și soție, de vârsta a treia. De fapt, nu eu i-am abordat pe ei, ci ei, văzându-mă că îmi fac cruce, m-au întrebat din ce țară sunt și aproape imediat au început să-mi povestească despre băiatul lor, care fusese împușcat cu cincisprezece ani în urmă acolo, și – în timp ce mama începuse să plângă – tatăl îmi spunea povestea crucilor, ridicate din inițiative private, statului nu-i pasă de ce a fost, viața merge înainte, Helmuth Kohl, care a unificat Germania, a fost dat deoparte, tinerii nici nu mai știu ce și cum a fost… Vorbea tare și între timp se mai apropiaseră două sau trei persoane de pe la alte cruci și îl completau, îmi spuneau mie și își spuneau unii altora durerea și jignirea, povesteau cum se hotărâseră la sfârșitul lui ̕90 – atunci când era evident că, dacă nu le fac, nimeni nu le va face – să facă aceste câteva cruci unor eroi fără morminte, care erau rudele și prietenii lor, dar și unora despre care nu știau decât data și ora la care fuseseră împușcați, așa cum le ținuseră minte cei ce auziseră împușcăturile.
(Fragment din volumul Soră lume,
în curs de apariție la Editura Humanitas)