„Suntem aruncaţi în această lume ca într-un mare teatru unde sursele şi cauzele fiecărei întâmplări ne sunt în întregime ascunse; nici nu avem suficientă înţelepciune să prevedem, ori putere să prevenim unele nenorociri cu care suntem continuu ameninţaţi.
Atârnăm perpetuu între viaţă şi moarte, sănătate şi boală, bunăstare şi nevoi, care sunt distribuite în specia umană prin cauze secrete şi necunoscute.
Aceste cauze necunoscute devin astfel obiectul speranţelor şi al temerilor noastre; şi în timp ce pasiunile noastre sunt ţinute în permanentă alarmă de o neliniştită aşteptare a evenimentelor, imaginaţia noastră e, în mod egal, angajată în formarea ideilor noastre despre aceste puteri, de care suntem atât de deplin dependenţi” (David Hume).
Arta simbolizează în plenitudinea expresiei sale vasta întindere a condiţiei umane, „o revelaţie de lucruri invizibile percepute de privirea interioară” (Gordon Craig).
Fie că vorbim de teatrul trăirii al lui Stanislavski, de metoda biomecanică a lui Meyerhold (actorul excentric capabil să răspundă celor mai neaşteptate solicitări psihice şi fizice) sau despre teatrul de reprezentare, de detaşare gândit de Brecht, de cel psihologic atent la comportamentul personajului, susținut de unele descoperiri ale şcolii behavioriste americane, ei bine, toate la urma urmei duc către un singur punct esenţial care, desigur, nu este atras de altceva decât de imaginea falsă sau adevărată a omului contemporan în viul scenei.
Cred că marile realizări actoriceşti nu cunosc ruptura dintre emoţie şi idee, nici antagonismul iluzoriu dintre conştient şi subconştient, sau, între inteligenţă şi sensibilitate.
Stanislavski, de altfel, combătea la un moment dat discuţiile prelungite care fac să ai mintea îmbâcsită şi sufletul gol.
Multe din aceste teorii sunt fară îndoială extrem de utile dar, probabil, supuse mereu mistificărilor.
,,Teatrul se face, nu se discută!”, spunea Jouvet. Actorul moare fără să fi atins perfecţiunea. El oferă publicului rodul unei căutări continue, dar această explorare, în momentul când îşi vede propriul țel atins, e depășită, caducă… e amintire.
„Încearcă să intri în scenă – spunea Eduardo De Filippo în cartea sa – şi să interesezi publicul cu personajul tău fără să scoţi un cuvânt. Dacă după 30 de secunde, un minut, o voce din sală zice: «Şi ce-i cu asta?», atunci schimbă-ți profesia.”
Şi continua: ,,Judecaţi-mă, spuneţi-mi ce părere aveţi de munca mea? Când eram tânăr, nimeni nu mi-a spus niciodată: «Ai fost bun în seara asta?» Niciodată.”
În teza sa de doctorat, pe care am avut bucuria să o coordonez, Răzvan Vasilescu povestește: «Îmi tot amintesc de acel biet muritor care îşi pusese în cap să afle şi el care este filosofia vieţii şi pentru asta trebuia să îndure, în lunga călătorie, sete şi foame, arşiţă şi furtuni până ajunse, în sfârşit, istovit peste măsură, la un renumit înţelept care-şi găsise adăpost pentru meditaţie într-un colţişor la capătul lumii. Şi muritorul, întâlnindu-l, îl întrebă, normal: „Care este filosofia vieţii?”. Şi înţeleptul îi răspunde: ,,Viaţa este ca o supă de pui”. ,,Pentru asta am bătut eu atâta drum, înţeleptule? Să-mi spui că viaţa e ca o supă de pui?”. Şi înţeleptul răspunde: ,,Vrei să spui că nu e ca o supă de pui?”.
Ce poate fi mai ciudat (şi nostim şi trist dacă vreţi) în arta actorului decât că – Charlie Chaplin s-a dus şi el la un concurs de imitatori de „Charlot”. Concurs în toată regula, cu comisie de specialişti şi o mulţime de candidaţi. N-a fost, se vede, ziua lui cea mai bună! A ieşit pe locul al 13-lea!…
Adică, am putea trage concluzia (permiteţi-mi, sună mai bine în original): ,,Do not direct a natural!”.
Ajunşi aici, aş vrea să vă rog să analizăm şi alte aspecte ale artei actorului.
„Totus mundus agit histrionem”», încheie Răzvan Vasilescu.
Rang în arta actorului nu presupune neapărat ceea ce faci, într-o bună măsură, se definește şi prin ceea ce nu faci sau te fereşti să faci, sau, mai decis, n-ai face în ruptul capului!
Diva și emblematicul divism născut la Hollywood este ceea ce psihologii numesc „o stare de mulţime”, un fel de febrile momente de nebunie colectivă. Exaltarea este gândită și întreţinută de instituţii cu tenacitate de instituții de profil, comerciale, care prin publicitate, uniformizează.
Din acest amestec de autoritate gălăgioasă, comerţ şi ipocrizie un curios sentiment se răspândeşte: statutul minciunii, acceptarea falsului în numele profitului, credinţa oarbă în tot ce inventează publicitatea, certitudinea că toate prezentările trucate sunt adevăr. Acest crede şi nu cerceta adaugă şi el un supliment de ceremonial religios fenomenului. Ceea ce dă statut decisiv acestuia este că în centrul vârtejului de sentimente și emoții, de trăiri și exaltări este însuși Actorul. Actoria e profesie şi stare sufletească, mentalitate distinctă şi destin individual.
Nu este oare curios că grecii, care au inventat şi cultul eroilor şi meseria de actor tragic, n-au cunoscut vedetismul?
Da, actorul grec nu avea portret, căci nu avea chip. Faţa lui era, în timpul jocului, în spatele unei măști impersonale. Zeii lor aveau, totuşi, toate trăsăturile vedetei. Erau adoraţi pentru calităţile lor de frumuseţe, de curaj, de putere… Întocmai ca actorii…
Actorul tragediei antice nu făcea decât să transmită mesajul. El era vocea gândului lui Eschil, Sofocle, Euripide sau Aristofan. Pe aceştia din urmă îi aclama publicul.
Actor şi vedetă sunt două înţelesuri diferite ale artei interpretative.
Actorul străluceşte în personajul care se întrupează cu chipul şi firea lui… şi de aici poate începe o selecţie adevărată a starurilor. Graţie şablonizării repertoriului, un actor poate deveni vedetă, icoană, la care publicul devastat de puţinul recognoscibil se închină.
Starul e interpretul unui singur rol, aşa cum zeul antic era stăpânul unor atribute limitate şi fixe.
Când un actor se avântă spre artă, el, uneori, îşi barează singur drumul la vedetism. Căci prea multele personaje pe care le întruchipează cu o egală măiestrie dezorientează prin substanța lor privitorii.
Ceea ce spectacolul, clar în sens și limitat în expresie propune, e delectarea, care transformă problemele și neliniștile existenței în uitare. Deci ENTERTAINMENT.
Cam asta ar însemna cu adevărat când numim ENTERTAINMENT – escapist. Etimologia cuvântului ENTERTAINMENT derivă din latină inter (între) – tenere (a ţine) şi a ajuns să însemne o formă de servitute, furnizarea unui suport mistificator.
Arta promite EKSTASIS – „o stare psihică de mare intensitate caracterizată prin suspendarea aparentă a contactului cu lumea înconjurătoare; scăderea controlului asupra propriei persoane”, să ofere perspectivă și gând.
Entertainmentul provoacă tocmai inversul, neagă perspectiva prin gândire, lucrează cu publicul ca masă, ca statistică, fără identitate.
El neagă gustul personal, sensibilitatea sau inteligenţa. Deci, arta era direcţionată către o persoană, Entertainmentul către un cât mai mare număr de oameni.
Arta este invenţională şi entertainmentul convenţional.
„Majoritatea celor care merg acolo, nu merg să caute plăcerile minţii, ci intensele emoţii ale inimii (Tocqville). Cu alte cuvinte, întâmplări, rar idei, efecte, rar o cauză.” Să compari viaţa cu un film nu înseamnă, conform clişeului, că viaţa imită arta, deşi, desigur, există adevăr în această afirmaţie. Nici că viaţa îşi are propriile metode artistice şi astfel a inversat procesul – arta imită viaţa – deşi şi asta e adevărat ( cum vedem din numărul de romane, filme, programe TV inspirate din realitate). Mai degrabă ar însemna că viaţa a devenit artă – cele două sunt acum greu de distins una faţă de cealaltă. ,,Lumea nu există să sfârşească într-o carte; când viaţa este mediul – cărţile există să sfârşească într-o lume” – (Mallarme).
Convertirea vieţii într-un mediu al entertainmentului nu ar fi avut succes dacă cei care slujesc filmul vieţii sau viaţa ca film, n-ar fi descoperit ceea ce primii producători inventaseră la timp: publicul are nevoie de ceva cu care să se identifice… și s-au creat starurile… celebritatea.
Politicieni, avocaţi, modele, coafori, bicicliști, intelectuali, afacerişti, jurnalişti, criminali, orice apare – cât de fugar – în radarul mass-media este scos din masa anonimă și rejectat celebrității. Singura obligație și certitudine este publicitatea. Aceste staruri – foarte multe şi foarte solicitate, să recunoaştem, sunt protagoniştii ştirilor, mai mult, deţinătorii valorilor zilelor noastre.
Pe vremuri stăteam într-o sală de cinema visând la lumea starurilor. Acum trăim într-un film visând la celebritate.
În ceea ce priveşte conceptul, acesta ar fi cea mai pătrunzătoare şi dominantă idee a secolului XX, deşi nimeni nu pare a şti cu exactitate când şi unde a apărut, decât că avem de-a face cu o apariţie recentă.
Jurnalistul Richard Schickell ne spune că termenul „celebritate” ,,era aproape nefolosit în scris, în conversaţie, în orice formă de discurs mai mult sau mai puţin oficial. Cei mai mulţi despre care oamenii citeau sau auzeau aveau succes sau erau faimoşi. Acestea erau adjectivele folosite. Tradiţionalul – faimă – era legat, oricât de liber, de o abilitate, sau realizare, sau funcţie.”
Celebritatea pare să se sinchisească mai puţin de aceste lucruri şi este mult mai preocupată, în schimb, cu felul în care cineva este perceput.
Cum spune Daniel Boorstin în faimoasa sa formulare tautologică: ,,Celebritatea este o persoană cunoscută pentru faptul că e bine cunoscută, făcând suprema realizare a celebrităţii faptul recunoaşterii sale publice”. Cu cât mai mare recunoaşterea, cu atât mai mare celebritatea.
Pe măsură ce cultura cedează tiraniei entertainmentului şi viaţa e un spectacol, societatea devine o cultură de carnaval, o cultură fără valoare, unde totul este pe tarabă, vulgarizat, trivializat, unde ipocritul este identificat că învingător, înlăturându-l pe cel care merită cu adevărat.
O lume nouă şi ciudată este lumea post-realităţii în care trăim. Nu mai există nici un „ism”, ci doar Entertainment, care a devenit cea mai pătrunzătoare, puternică și vitală forţă a timpului nostru, atât de copleşitoare că s-a metamorfozat în viată dominatoare.
Noul entertainment popular are ca scop distracția, satisfacția imediată, evadarea din instruirea morală și acceptul consumului ca ideal.
Arta cerea efort pentru a fi apreciată, adică efort de gândire. Entertainmentul nu cere nimic și oferă totul. Umberto Eco e de părere că „trebuie să începem din nou de la început, întrebându-ne unul pe celălalt, ce se întâmplă?”.
„Este cumplitul adevăr că sufletul mediocru, mintea comună, ştiind că sunt mediocre, au tupeul să-şi revendice dreptul la mediocritate şi caută să se impună oriunde pot”, sublinia Ortega y Gasset.
Entertainmentul impune o temă sigură: triumful simţurilor asupra minţii, a emoţiei asupra raţiunii, a haosului asupra ordinii, a abandonului Dionisiac asupra armoniei Apolloniene.
Entertainmentul detronează raţionalul şi impune senzaţionalul făcând astfel din minoritatea intelectuală o categorie supusă unei majorități anonime.
Aici se afla pericolul şi disperarea cea mai mare a artiștilor. Ei ştiu că în final, după toate cuceririle entertainmentului, cultura poate fi înlocuită cu distracția.
Într-o societate a senzaţionalului, toată arta devine apoteoza acestuia.
În cartea sa The lmage Boorstin foloseşte termenul de „pseudo-eveniment” pentru a descrie cele inventate de public-relation ca să atragă atenţia mass-media. Premiere de teatru și film, lansări editoriale, conferinţe de presă, decernare de premii, demonstraţii şi greve ale foamei (doar câteva exemple) nu ar fi existat dacă cineva nu ar fi căutat publicitate şi dacă media nu ar fi căutat ceva cu care să umple paginile sau undele, de preferinţă ceva entertaining.
Rezultatul este să faci din societatea modernă ceva unde mass-media nu raportează exact ce fac oamenii, ci transmite ce au făcut aceştia ca să primească atenția publică.
De la Revoluția Grafică încoace, mult din gândirea noastră despre măreţia omului s-a schimbat totuşi.
Cu două secole în urmă, când un om mare apărea, oamenii căutau scopul lui Dumnezeu cu acel om, astăzi se uită după agentul de presă.
Englezul Thomas Carlyle în cartea sa Heroes, Hero-Worship and the Heroic tn History sugera că Napoleon era „ultimul nostru mare om”.
Această credinţă în declinul măreţiei exprimă simplul fapt social că măreţia nu e altceva decât faimă.
Exersăm în mijloace de a fabrica bine-cunoscutul. De a ne umple mințile cu tot mai multe nume mari, într-o lume de revelații artificiale.
Normal, nu ne place să credem că admiraţia noastră se canalizează în mare parte pe un produs sintetic. Modelele umane sunt mult mai vii şi mai convingătoare decât ordinile morale explicite. Putem într-adevăr face o celebritate, dar nu vom putea niciodată face un erou. Într-un sens, aproape uitat, toţi eroii sunt self-made.
Veneraţia eroului şi a celebrităţii nu trebuie confundată. Deşi, asta facem zilnic, şi făcând asta, ne apropiem periculos de propria noastră privare de modelele reale. Ne apropriem tot mai mult de degradarea faimei în notorietate.
Experienţa noastră tinde tot mai mult să devină tautologică – o repetiţie inutilă a aceloraşi indiferente imagini şi cuvinte.
Poate că ce ne doare, de fapt, nu e atâta viciul cât nimicul.
Înainte de Revoluţia Grafică era un semn de solidă distincţie pentru un om sau pentru o familie să se ferească de a apărea în „ştiri”. O doamnă cu pretenţii aristocratice apărea în ziare de 3 ori – când se năştea, când se mărita şi când murea.
Acum familiile care reprezintă societatea sunt prin definiţie numai a acelea care apar în media. Celebritatea nu e cu nimic mai mult decât o versiune a noastră, stearpă, dar publicizată.
Imitând-o, încercând să ne îmbrăcăm ca ea, să gândim ca ea, nu facem decât să ne imităm pe noi. Nu ne place să mărturisim că ne uităm într-o oglindă. Ne uităm după modele şi vedem propria noastră imagine.
Politicianul a devenit o formă de star, procesul politic o formă de spectacol şi televiziunea cea mai bună scenă (nici o formă de entertainment nu ar fi putut teatraliza politica mai mult ca televiziunea).
Cu Kennedy în minte a spus Norman Mailer în 1960: ,,Politica Americii va fi de acum și pentru totdeauna filmul favorit al Americii”.
Candidaţii sunt prezumtive staruri, campania este o audiţie, alegerea este selecţia starului, restul fiind scenarişti, regizori etc. Cineva a dat o nouă denumire: ,,Politainment”.
Cel care a înţeles, însă, cel mai bine afinitatea dintre politică şi actori, a fost Ronald Reagan. ,,Au fost multe dăţi în acest birou oval când mă întrebam cum ar fi rezolvat cineva treaba dacă nu era actor.”
Dar dacă Reagan se gândea la el ca politician actor – se mai gândea, de asemenea, şi la preşedinţie ca la un film în care deţinea rolul principal.
Consilierii lui învăţaseră să folosească terminologia Hollywood-ului ca să comunice cu el.
Și astfel arta n-a mai putut rezista cântecului de sirenă al show-businessului, iar interpretarea a devenit succes de consum prezent într-o oglindă de celofan.