Dacă în Vestibul (1967), primul roman al lui Alexandru Ivasiuc, tema pare să fie, după remarca lui Eugen Simion, „dificultatea comunicării sub imperiul fricii“, doctorul Ilea străbătând, ca să ajungă la înțelegere, „spațiul confuz al trecutului său“ și aflându-se, deocamdată, în vestibul, fără să știe dacă va putea ieși din el pentru a pune astfel capăt eșecului, în urma unui proces care îl face să devină treptat mereu altul și să conchidă: „N-avea de ce să-mi fie frică“, dar totodată că „nu există soluție unică“, în al doilea roman, Interval (1973), tema e constituită de cauzele subterane ale comportării protagonistului, Ilie Chindriș, într-o împrejurare anume, care îi persistă în memorie și îl determină, după cincisprezece ani, să ia o hotărâre neașteptată (sau mai curând mult-așteptată, și mereu amânată, probabil, cu mari eforturi), care reprezintă axul întregii cărți. Romanul este alcătuit din două confesiuni ce se confundă, se completează și deseori se contrazic și față de care autorul manifestă o obiectivitate constantă (amintind, într-un fel, de cele două versiuni ale aceluiași eveniment redate de cei doi protagoniști din Fețele tăcerii a lui Augustin Buzura). Cartea începe cu plecarea într-o excursie la munte a unui – să-i zicem – cuplu, format din Ilie Chindriș, lector la Istorie, și mai vechea (fosta, de fapt) prietenă a sa, Olga. Călătoria are ca scop tentativa de justificare a Ilie Chindriș față de Olga a unui gest de-al său din urmă cu cincisprezece ani, când, fiind acuzată într-o ședință din cadrul „vânătorii de vrăjitoare“ a epocii, cunoscută sub apelativul de „nopțile din iunie“, Olga fusese exmatriculată, iar el, Ilie, prietenul ei (în acel moment, de doi ani încheiați) o acuzase la rândul său într-un stil straniu, total diferit de atacurile furibunde ale celorlalți (și în primul rând al lui Sebișan, un „teluric“ care ar fi stat bine în proza lui Marin Preda). Firește, Ilie nu o acuzase din răutate sau din răzbunare; ceea ce, de fapt, o nedumerește pe Olga nu este motivul gestului său, cât forma sa: „Și acest discurs, de fapt cheie, nu era numai nedrept (așa fuseseră și celelalte), dar fals și inuman în premisele lui fundamentale și, în mod curios, dacă așa stăteau lucrurile și el avea într-adevăr dreptate, atunci nu era lipsit de adevăr nici în ceea ce o privește pe ea cu adevărat. (…) El îi lăsase cele mai mari îndoieli și nu doar cu el trebuise să se lupte. Dacă ceea ce spunea el era adevărat, atunci totul trebuia reconsiderat de la început.“ Acesta este elementul de eventuală veridicitate a acuzației aduse, însă ceea ce o revoltă este stilul, modul de-a o prezenta pe ea: „În seara aceea au încercat, el a încercat, să mă transforme într-un simplu caz, și a trebuit să mă opun, ca să n-am și eu sentimentul acesta, și atunci el să reușească.“ Revolta Olgăi vizează deci răceala prietenului ei în a o acuza, pledoaria lui lipsită de patimă; violența celorlalți era de înțeles, atacul furibund al lui Sebișan fiind considerat chiar „cea mai stranie declarație de dragoste care îi fusese făcută vreodată“, deoarece în ochii acestuia ea, Olga, reprezenta „marea tentație spre aventură și necunoscut…“
Așadar, ferocitatea celorlalți nu o revoltase; ceea ce nu putuse uita era încercarea prietenului ei Ilie de-a demonstra inconsistența ei ca personalitate: „Numai așa putea el s-o trădeze: când de fapt nu exista, și nu numai în acel moment, dar niciodată, nici măcar înainte, nu fusese pentru el decât ceva mai puțin ca o teoremă“, își reamintește Olga în noaptea de insomnie petrecută lângă el la cabana unde poposiseră. Ilie Chindriș, la rândul său, are o explicație perfect plauzibilă (din punctul său de vedere, bineînțeles), dar, după afirmația criticului citat, „Interval poate fi interpretat ca o metaforă a imposibilității de a înțelege o altă optică despre existență, spațiul ce separă o subiectivitate de alta“. Aceasta poate deoarece, în pofida argumentației sale („Am apărat-o, transformând în rațional ceea ce ceilalți porniseră nebunește; (…) și atunci lucrurile au reintrat în normal, ea nu mai era o vrăjitoare, cum bântuia în cuvintele celorlalți, ale lui Sebișan mai ales, care se isterizase complet în noaptea aceea“), motivele expuse nu stau în picioare, după cum recunoaște el însuși, în două rânduri și în două moduri diferite: Dar n-am mințit, avea probleme, asta era adevărat, nimeni nu poate să nege. Și trebuie să lămurim asta între noi“ (s.n.); „iar surveneau probleme, mereu surveneau probleme, era o ființă care problematiza totul“ (s.n.). Avem deci recunoașterea lui că un motiv de reproș exista, din punctul său de vedere, pentru a-i da dreptul să o acuze, în stilul său rațional și măsurat; un motiv al său, personal și oarecum filozofic. Refuzând să se ralieze inepțiilor debitate de „spiritul primar agresiv“ al lui Sebișan, Ilie Chindriș îi aduce prietenei sale o acuzație care, după cum recunoaște și ea, dacă este reală, este destul de gravă. Motivul acesta este însă și el fals, într-un mod ce trimite la un domeniu ținând de abisalul psihologic. Și aceasta Chindriș o știe bine, dovadă fiind încercarea lui de-a se justifica în fața Olgăi, în timpul călătoriei cu trenul, prin relatarea unei amintiri din trecutul îndepărtat, ținând de copilărie. „E adevărat, mi-a spus istoria aceea din copilărie, care explică atâtea, pentru mine cel puțin“, recunoaște Olga, adăugând: „Ar fi trebuit să-mi dau seama. Găsea totdeauna explicații la orice, și de mic voia să fie ca cineva anume.“
Se conturează așadar o explicație neașteptată pentru o serie de atitudini și gesturi ale protagonistului, inclusiv, și în primul rând, pentru acel discurs imparțial acuzator la adresa Olgăi, dar de fapt pentru întreaga sa personalitate, care, ca și argumentația expusă de el, începe să ducă cu gândul la falsitate, sau mai exact, la artificialitate.
În ce constau amintirile sale din copilărie ? Deja Olga dăduse o relatare a acestora, în urma povestirii lui. Ilie Chindriș suferă de o frică nelămurită, aidoma doctorului Ilea, provenită însă din cu totul alte surse: „Formarea copilului în mijlocul unei familii mic-burgheze din Ardeal, dominată de imaginea severă a străbunicului, martir al neamului, figura, apoi, gravă, păstrătoare de datini, a bunicii“, comentează Eugen Simion, schițând un model care va prefigura personalitatea viitoare a adultului, determinând-o total și, respectiv, deviind-o, înăbușind-o astfel pe cea veritabilă, rămasă în mare măsură neștiută și ipotetică. „Cred că de aici venea frica, fără ca pe atunci să-mi pot da seama de cauza ei adevărată“, își începe Ilie Chindriș propria mărturisire. „Omul acela legat la mâini îmi dădea senzația că în suferința lui deține un adevăr secret, pentru care toți, și eu însumi, eram mustrați, pe care trebuia neapărat să-l aflăm și noi, pentru că în funcție de el vom fi judecați, el ne circumscria destinul, iar adevărul acesta era ascuns, ajungeai la el cu efort și nu știai niciodată dacă nu cumva te înșeli“ (s.n.). „Omul acela“ este, cum spuneam, „martirul neamului“, memorandistul ce se sacrificase pentru credințele sale legate de soarta provinciei în care se născuse și trăia. Portretul său domina odaia rămasă neatinsă, păstrată ca un sanctuar, în care locuise și lucrase. „Totdeauna mi-a fost frică de tabloul acela întunecat, de pe vremea când îl privisem doar cu coada ochiului, în fugă, în rarele ocazii când intrasem în camera aceea nelocuită de nimeni…“ (s.n.), își continuă el confesiunea. Pregătit, în intenția bunicii sale, pentru a deveni un continuator al strămoșului ilustru, singurul membru deosebit al familiei, copilul Chindriș reacționează violent, inițial pe ascuns, apoi pe față, opunând un refuz datorat fricii: „Mi-e frică, mi-e frică să dorm aici“, îi mărturisește el bunicii, care îi așternuse patul în camera-sanctuar (sau „mausoleu“, cum la fel de bine ar putea fi numită). Avem deci de-a face, ca și în Vestibul, cu o experiență a fricii, care va lăsa urme pentru o mare parte a vieții, dacă nu pentru toată viața. „Știam că vorbește despre tatăl ei, «martirul neamului», memorandistul în a cărui cameră ne aflam acum, că de aceea m-a adus aici, pentru că eu trebuia să-i semăn“ (s.n.), afirmă el. Întreaga familie suferă, de altfel, de apăsarea amintirii ilustrului străbun, păzită cu strășnicie de fiica acestuia, vinovăția copleșindu-i pe toți în permanență: martirul era „pomenit (…) cu un sentiment de vinovăție“, precizează Chindriș, în confesiunea făcută Olgăi. Cuprins la început, cum am văzut, de frică, copilul continuă prin a se transforma, opunându-se, în urma dezamăgirii bunicii, acestui sentiment, împins totodată de o vanitate și de o dorință de refuz al comunului, de ieșire din anonimat, de-a fi altfel decât ceilalți: „Totul era neprecis și fără dorința de a preciza, sentimentul că eram acum și eu altcineva, că eu eram altcineva, mai misterios, mai mare, depășindu-mă, nemaiajungându-mi marginile, într-un anumit raport cu mine însumi“ (s.n.). Dezamăgirea bunicii biciuiește orgoliul rănit al copilului de nouă ani, care ajunge să străbată, într-un timp record, o metamorfoză uluitoare, trecând într-o altă condiție: „Îi vedeam acum cu alți ochi, nu mai eram doar o parte mișcătoare a universului meu familiar, și nu mai eram nici unul câte unul, fiecare separat. De o parte eram noi, străbunicul, bunica și mai ales eu, și de cealaltă parte ei toți, ceilalți. Vedeam cum mănâncă bunicul, cu poftă (…) îl priveam pentru prima dată cu ironie, având conștiința cumva că plăcerile lui sunt un lucru mărunt, demn de disprețuit și poate un păcat“ (s.n.). O metamorfoză pe cât de totală, pe atât de categorică, însă, după cum va descoperi ulterior protagonistul, din păcate forțată, în pofida plăcerii pe care a atras-o, respectiv a participării sale proprii. „De fapt, la noi fusese un tip special de matriarhat, datorită înghețatei personalități a bunicii, undeva potrivită conservatorismului lor“, comentează el, această constatare prefigurând conștientizarea („iluminarea“) de care va beneficia și el, ca toți eroii lui Ivasiuc, spre final.
Programarea asemănării cu străbunicul reușește, după spusele Olgăi, pe deplin: „Tabloul e nemișcat, încremenit. Nu poți să-l imiți atunci când te miști. (…) Și atunci te miști încremenit. Corpul rigid, mersul solemn. Devii extrem de important, cu pieptul scos înainte, privind măreț, ca la paradă.“ Și încă: „Ar fi trebuit să stea dacă nu în fața fotografiei, imagine banală și directă, atunci chiar în fața faptelor lui, și a ideilor expuse, incapabil să facă vreun gest, să întreprindă vreo acțiune, pentru că l-ar fi trădat. În permanență, dacă s-ar încăpățâna să-l imite, ar trebui (…) să stea încremenit și să se transforme singur, cu bună știință, într-o fotografie, o imagine moartă a celui care a fost. De aici răceala discursului său, atunci noaptea, și siguranța de nezdruncinat, așa cum ar putea-o avea numai o fotografie evadată dintr-o ramă de pe perete, circulând cu un surâs încremenit pe buze“ (s.n.).
Ne aflăm, așadar, în plin teritoriu al psihanalizei: implantarea unei personalități artificiale, din exterior, în locul dezvoltării plenare, libere, a propriei personalități, încă neformată, dar cu premise sigure, existente, ducând la o deviere brutală, deși efectuată cu migală, a unui destin, din pure intenții egoiste ale educatorului (bunica în cazul de față). Conștientizării îi urmează, firesc, revolta, într-un grad mai mare sau mai mic: Ilie Chindriș ajunge să își reconsidere tot trecutul, toată viața de până atunci, inclusiv alegerea profesiei. „Dar el nici măcar nu a vrut să-i semene, ci s-a simțit obligat, din cauza bunicii aceleia, încremenită și ea, înconjurată de cei din jur, care o voiau așa, într-o stare de inerție – încă o statuie în viață, capabilă să-i vadă în gesturile lor cotidiene, și să-i cenzureze prin propria ei prezență (…)“ (s.n.). Odată declanșate, descoperirile se țin lanț: „De aceea se simțea așa de bine în abstracțiuni, în mijlocul formulelor rezolvate pentru totdeauna, a tot ce însemna încheiat.“ Descoperindu-și adevăratele motivații, Ilie Chindriș ajunge la aceleași constatări cu ale Olgăi în ceea ce îl privește. Revelația finală este însoțită, firesc, totodată, de clarificarea deplină a figurii bunicii – a doua determinând-o, de fapt, pe prima: „Își alesese meseria asta greșit, din cine știe ce imbold, poate pentru că în copilărie fusese bântuit de prezența unui trecut ce se uscase, dar nu dispăruse din amintirea celor din jur, mai ales a bunicii aceleia pe jumătate nebune, cu funcția ei specială în colectivitate“ (s.n.).
Vinovăția lui Ilie Chindriș nu se referă, așadar, la gestul său față de Olga (deși îl include și pe acela: „Și atunci, cine știe, ar fi recunoscut că, deși rezultatul ar fi fost același, a vorbit numai ca să se apere, și să dea un curs mai rațional discuției, totuși s-ar putea să aibă și o vină, pentru că ascunsese o bună parte din adevăr. Poate fusese laș, îi fusese frică, și de aceea considerase în grabă (…) că, oricum, cu el sau fără el, soarta ei fusese deja hotărâtă, era pecetluită“), ci vizează figura străbunicului și, implicit, pe a bunicii, din care a decurs, inevitabil, și cea față de prietena sa și, la modul general, față de întreaga sa viață, de modul său de-a fi, de-a privi existența: față de însăși viziunea sa despre lume. Condiția sa existențială se dovedește a fi fost o povară, suportată inconștient multă vreme. De aici, poate, și concluzia cărții, sintetizată de criticul citat anterior: „Din confruntarea celor două confesiuni, autorul vrea să dea o imagine a adevărului, dar acesta nu se poate fixa, pentru că niciodată punctele de vedere nu coincid. Regăsite după mult timp, personajele întreprind o lungă călătorie în trecuturile lor paralele, fiecare având teamă că celălalt nu va înțelege“ (s.n.). Teamă, adăugăm noi, perfect justificată, având în vedere șubrezenia, decurgând din caracterul subteran, inconștient și inconsistent la o analiză atentă, al motivelor ce susțin argumentația lui Ilie Chindriș, șubrezenie de care el este primul care își dă seama. În timp ce frica doctorului Ilea din Vestibul ține de factori existențiali (implantați însă și ei tot în copilărie, vârsta critică a formării personalității), aceea a lui Ilie Chindriș provine din factori educaționali, ducând la același efect traumatizant și marcându-l pentru o mare parte din viață. Cu Interval, Ivasiuc explorează lumea alunecoasă și nesigură a conceptelor psihanalitice, niciodată ușor de descifrat.