Publicat în anul 1986, romanul Cine l-a ucis pe Palomino Molero? a părut unora dintre admiratorii lui Mario Vargas Llosa un soi de capitulare deliberată a autorului în fața succesului de librărie pe care îl repurta, în epocă, literatura polițistă, reprezentând, la prima vedere, o scădere valorică în comparație cu marile construcții narative care l-au consacrat la începutul anilor ’80 pe scriitorul peruan drept reprezentantul prin excelență al romanului-total – fără îndoială, expresia plenară a acestuia fiind Războiul sfârșitului lumii.
Numai că s-a observat mai rar și, imediat după apariția cărții, doar în treacăt, că, de fapt, Vargas Llosa a folosit tehnicile specifice literaturii de investigație polițistă doar pentru ca, în acest fel, să transmită un mesaj foarte asemănător cu cel cuprins în marile sale creații epice, mesaj estetic ce vizează, la fel ca și în Războiul sfârșitului lumii, de pildă, raportul de forțe stabilit, în unele situații limită, între individ și societate, evaluând, deși acum sub pretextul readucerii în prim plan a strategiilor prozei detectiviste și de suspans, efectele violenței asupra ființei umane și, în plan general, asupra unor comunități din zonele rurale și izolate din Peru, la fel cum se întâmplă și în Istoria lui Mayta (1984) sau Lituma în Anzi (1993). Aceeași spirală a violenței, același blestem al cruzimii par a stăpâni regiuni întregi, dar și familii ori instituții, ființa umană ajungând să se supună circumstanțelor potrivnice. Căci, în Cine l-a ucis pe Palomino Molero? tocmai societatea face posibilă crima, iar în acest fel viziunea sumbră a lui Mario Vargas Llosa, cea despre care s-a discutat în numeroase studii critice, dobândește profunzimi nebănuite, scriitorul reconfigurând aspectul formal-exterior al prozei de consum, pentru a transmite un mesaj cu nebănuite implicații, cu atât mai mult cu cât, spre deosebire de romanele sale anterioare, aici, încercarea omului de a distruge ordinea socială preexistentă e aproape absentă. Pesimismul evident al autorului a fost explicat, alteori, din perspectiva atitudinii sale critice cu privire la situația politică generală din Peru, în anii ‘80, o epocă marcată de violența atacurilor grupării de extremă stângă Sendero Luminoso și de incapacitatea statului de a face față acestei provocări. Pe de altă parte, unii critici literari au afirmat chiar că investigația inclusă în text nici n-ar încerca realmente să descopere identitatea celui / celor care l-au ucis pe Palomino Molero, ci mai degrabă să evidențieze gravele prejudecăți care au făcut posibilă această crimă și care, chiar mai mult, par a conduce spre alte acte de brutalitate și de cruzime.
Acțiunea romanului e plasată în anii ‘50, în orașul Talara, situat în partea de nord a statului Peru, dar, după cum Vargas Llosa însuși a mărturisit, i-a fost inspirată de un caz real de crimă, petrecut în 1978. Societatea, la fel ca în cea mai mare parte a țării, e puternic polarizată, pe de o parte fiind așa-zisele elite, oameni bine situați din punct de vedere material, cei mai mulți dintre ei angajați ai Forțelor Armate sau legați prin diferite fire de acestea, iar pe de alta, metișii, trăind, cel mai adesea, la limita subzistenței. Pe un asemenea fond social, este descoperit într-o bună zi, la marginea orașului, cadavrul mutilat al lui Palomino Molero, iar locotenentul Silva și ofițerul de poliție Lituma încearcă să rezolve cazul. Colonelul Mindreau, comandantul bazei aviatice din apropiere, va încerca să-i intimideze pe aceștia, astfel că devine clar că are ceva de ascuns. Numai că el beneficiază de imunitate, făcând parte din armată, așa că nu poate fi anchetat de Lituma. Dar, prin intermediul unei scrisori anonime (ulterior se va dovedi că autoarea ei era nimeni alta decât Alicia, fiica lui Mindreau) poliția află că Palomino Molero se iubise în secret cu Alicia și că cei doi chiar fugiseră la un moment dat din oraș, în încercarea de a se căsători, numai că fuseseră prinși de tatăl fetei și de locotenentul Dufó, logodnicul oficial al acesteia. Și, chiar dacă investigatorii nu pot dovedi cu probe că Mindreau și Dufó au comis literalmente crima, este evident că tocmai tatăl fetei e cel care a dat ordinul, iar Dufó a avut grijă ca el să fie pus în aplicare neîntârziat. În mod formal, colonelul susține că nu a făcut altceva decât să ceară pedepsirea unui subordonat indisciplinat și, mai mult decât atât, afirmă că tânărul ar fi profitat de o așa-zisă labilitate psihică a fiicei sale și ar fi convins-o să fugă cu el, neținând seama de prăpastia socială dintre ei. Numai că versiunea Aliciei e diferită, adevăratul motiv al răzbunării tatălui ei fiind gelozia, câtă vreme colonelul se face vinovat de relații incestuoase cu propria fiică. Evenimentele, însă, se precipită, iar atunci când raportul poliției e gata pentru a fi trimis superiorilor, Mindreau o ucide pe Alicia, după care se sinucide. Mai mult decât atât, dificila muncă de descoperire a adevărului de către organele de ordine nu e recunoscută ca atare de oamenii din Talara, care nu au încredere în concluziile acestora, iar în cele din urmă Silva și Lituma vor fi transferați într-o localitate îndepărtată, ca pedeapsă pentru că au aflat mai mult(e) decât ar fi trebuit.
Crima rămâne nepedepsită, privilegiile celor sus-puși sunt menținute tacit, adevărul e ascuns sub vălurile convențiilor sociale și protejat de privilegiile de clasă, astfel încât romanul readuce în prim-plan una dintre obsesiile – deopotrivă una dintre marile interogații – ale prozei lui Mario Vargas Llosa, pe care le regăsim în toate creațiile sale majore: cum poate omul să-și păstreze demnitatea într-o societate fundamental coruptă? Mai poate cineva rămâne cinstit în mijlocul unei lumi clădite pe minciună? Și care mai sunt șansele umanității înseși, în condițiile în care unicul etalon al universului pare a fi devenit violența dezlănțuită? Confruntați cu toate acestea, Silva și Lituma (personaj pe care îl vom regăsi, de altfel, și în romanul ulterior al scriitorului peruan, Lituma în Anzi) preferă să refuze a deveni simple instrumente ale corupției generalizate, acceptând mutarea disciplinară, chiar dacă, în condițiile în care ar fi procedat după cum li se sugerase de mai multe ori pe parcursul cercetărilor, ar fi putut dobândi chiar ei privilegiile clasei superioare, ceea ce le-ar fi asigurat o existență lipsită de griji. Numai că cei doi aleg umanitatea în detrimentul prosperității personale, sacrificându-și cariera pentru a putea să-și păstreze demnitatea de oameni – și de militari. Soarta lor amintește de cea a altor câtorva personaje ale lui Vargas Llosa, precum Gamboa sau Pantoja. Numai că, spre deosebire de aceștia, Silva și Lituma nu au o alternativă reală, lipsindu-le atributele care să-i ajute în inegala luptă cu puterea și corupția (mai precis spus, cu puterea coruptă). Tendința de răzvrătire împotriva realității inacceptabile apare frecvent în opera narativă a lui Mario Vargas Llosa, și e, de cele mai multe ori, reprezentată prin intermediul unui personaj-transgresor care, așa cum a demonstrat Alonso Cueto, poate fi revoluționar, artist sau intelectual. În conformitate cu opinia exprimată de José Miguel Oviedo, am avea de-a face, în cazul romanului de față, cu un „paricid mascat”, pe care-l regăsim, reconfigurat și transformat, chiar și în Conversație la Catedrală (1969), unde, să nu uităm, Santiago Zavala refuză să urmeze modelul aparent perfect impus de tatăl său în familie și în societate, chiar dacă asta înseamnă, în ochii celorlalți, retragerea în mediocritate și acceptarea unei existențe banale. În Cine l-a ucis pe Palomino Molero?, în locul unui paricid rebel, Mario Vargas Llosa construiește un personaj diferit, un tânăr orfan (lipsit de relații de familie și de conexiuni sociale) care încearcă să stabilească o relație (pseudo)filială cu figura cea mai importantă din regiune, colonelul Mindreau, chiar dacă, pentru asta, recurge la rândul său la mijloace care, privite atent, nu pot fi apreciate întru totul, dar care, având în vedere vârsta protagonistului și sentimentele pe care spune că le nutrește pentru Alicia, pot fi puse și pe seama lipsei sale de experiență și a naivității. (De altfel, numele său duce cu gândul la imaginea unui pui de porumbel, în spaniolă „palomino”, și, prin extensie, la inocența capabilă de imprudențe, chiar fără rele intenții.)
Pentru a face asta, autorul creionează două relații erotice: cea dintâi între Palomino Molero și Alicia, iar cea de-a doua, marcată de semnul incestului, între aceeași Alicia și colonelul Mindreau. Contradicția între fața socială a personajelor (aparența, convenția, jocul și retorica măștilor) și cea intimă (esența, încălcarea regulilor morale, violența, chiar crima) se vădește, astfel, în acest triunghi, în care raporturile de forțe se schimbă constant și pe neașteptate. Căci Mindreau e văzut de societatea din Talara drept apărătorul ordinii publice și un model de urmat, cu toate că versiunea propriei sale fiice cu privire la dedesubturile faptelor sale e fundamental diferită. Evident, fiind structurat pe baza acestei dualități fundamentale, dar ținând să-și protejeze mai presus de orice imaginea socială, Mindreau nu are nici interesul, și nici curajul de a provoca în mod public normele sociale pe care le încalcă în particular. Iar ipocrizia colonelului e dusă la extrem pentru că, deși susține – în particular – că dragostea nu cunoaște limite, refuză să accepte fuga (de altfel, suficient de publică!) a fiicei sale cu Palomino Molero și căsătoria din dragoste a celor doi… Pentru el, Alicia și Palomino sunt incompatibili din punct de vedere social și material, tânărul e doar un metis (o corcitură…) pe care chiar Alicia îl privește astfel, afirmând că ea și prietenele ei, care îi admirau lui Molero talentul muzical, manierele alese și înfățișarea, nu bănuiseră că ar avea sânge amestecat.
Cu toate acestea, nici perspectiva care îi este oferită cititorului asupra lui Palomino nu implică aprecierea fără rezerve sau totala înțelegere, câtă vreme stratagemele la care recurge acesta nu sunt dintre cele mai onorabile. Căci el o convinge pe Alicia să fugă din oraș, propunându-i căsătoria, convins că, după câteva nopți petrecute împreună, tatăl fetei va considera că aceasta a fost dezonorată, deci va accepta ca mariajul să se facă, în ciuda tuturor diferențelor dintre ei. Molero nu face altceva, cu alte cuvinte, decât să provoace în mod deschis interdicția clară a lui Mindreau și normele sociale acceptate tacit la Talara, iubirea lui pentru Alicia fiind dublată de dorința de a urca pe scara socială și a avea un statut material superior. În mod simbolic, spuneam, protagonistul absent al acestui text al lui Vargas Llosa e orfan, nu paricid, asemenea altor rebeli pe care îi regăsim în opera scriitorului peruan. El nu vrea să ucidă părintele de care se simte fundamental diferit, ci dimpotrivă, să stabilească o nouă, o altfel de relație filială (cu Mindreau, figura ce întruchipează puterea și influența la Talara), fie ea și parțială ori indirectă, prin intermediul Aliciei. Nici Alicia, însă, nu e complet inocentă, câtă vreme rămâne neclar dacă fuga cu Palomino e determinată exclusiv de iubirea pe care i-o poartă tânărului, sau (și) de dorința de a se elibera de abuzurile tatălui violent. Și, chiar dacă toți ceilalți vorbesc despre Molero ca despre un metis, a cărui origine și statut social sunt cunoscute în oraș, ea susține că niciodată n-a crezut că băiatul nu e alb, nedorind sau neputând să accepte că a putut fi atrasă de cineva inferior clasei – și rasei sale… Pe de altă parte, poziția Aliciei în această ecuație rămâne ambiguă. Fata e oficial logodită cu Dufó, e abuzată de tatăl ei, însă fuge de acasă cu Molero. Și, chiar dacă locotenentul agreat de Mindreau și acceptat de cercurile selecte din Talara se consideră net superior lui Palomino, spre final, el va înțelege că seamănă cu Molero mai mult decât e dispus să recunoască, deoarece amândoi pretendenții fetei au fost înfrânți de un tată posesiv și violent, obsedat de propria fiică și care nu ezită chiar să o arunce pe aceasta în moarte.
Romanul se transformă, astfel, dintr-un aparent text polițist într-o meditație asupra mecanismelor puterii, asupra violenței dezlănțuite care, la Talara sau în alte părți din Peru, reprezintă unica soluție în fața oricărei probleme, asupra corupției care a cuprins, încet, dar sigur, întreaga societate. Strategiile narațiunii de suspans, specifice unui thriller, sunt, așadar, restructurate și reconfigurate pentru a corespunde mesajului artistic pe care Vargas Llosa a încercat să-l transmită în toate creațiile sale importante. Iar ironia, deloc lipsită de accente tragice, exact aici e de găsit. Căci, deși dorind din tot sufletul să facă lumină în acest caz și să-i dezvăluie toate misterele, Lituma și Silva nu reușesc – și nu reușesc nici să se facă ascultați de o societate care confundă lipsa de mijloace materiale (poliția nu are mașini cu care să se deplaseze, ofițerii se luptă cu neajunsuri de tot felul) cu lipsa de profesionalism. Culmea, lipsa de profesionalism și impostura se găsesc exact acolo unde, teoretic, ar trebui să fie ordine și să domnească doar competența, la baza Forțelor Aeriene, condusă de colonelul Mindreau. Însă, în ciuda opiniei generale, acolo e centrul corupției generalizate și tot de acolo se dezlănțuie, la nevoia (sau la ordinul) celor puternici, violența menită să aducă la tăcere pe oricine ar putea afla mai multe decât trebuie… Prin urmare, oamenii din Talara refuză să accepte ideile (adevărate!) din raportul oficial al poliției, prin localitate începând, însă, să circule alte versiuni și alte posibile explicații ale evenimentelor care au tulburat liniștea orașului. Astfel, se spune că Mindreau ar fi dat de urma unei rețele de traficanți și că fiica sa ar fi fost ucisă pentru a-l împiedica pe colonel să meargă mai departe cu cercetările. Un alt zvon e că Palomino Molero a fost ucis deoarece ar fi descoperit că Mindreau e spion, iar acesta ar fi fost, ulterior, executat de forțele secrete ecuadoriene. Iar alții susțin că întreaga poveste ar fi avut legătură cu cercurile de homosexuali, câtă vreme, în conformitate cu gândirea unei societăți patriarhale, aceștia erau de vină ori de câte ori se întâmpla ceva în oraș…
Dar, evident, zvonurile, așa lipsite de relevanță și de consistență cum sunt, spun multe despre aceia care le pun în circulație, evidențiind, din nou, de astă dată cu alte mijloace, modul în care se raportează la realitatea violenței oamenii din regiunile sărace din Peru, gata să accepte explicații neverosimile în loc să-și cerceteze cu atenție propriii vecini, propriii cunoscuți, așa-zișii prieteni. Cu cât statul e mai corupt, iar societatea mai anesteziată și mai incapabilă ori nedoritoare de a afla adevărul din spatele crimelor care se înmulțesc, cu atât proliferează zvonurile, care, tocmai prin neobișnuitul lor, satisfac nevoia oamenilor de extraordinar – cel puțin, la nivelul ficțiunii. Interesant este, însă, că în toate versiunile paralele care circulă la Talara, toate personajele implicate dobândesc roluri negative, pe rând sau concomitent. În prima variantă, oricât ar părea de absurd, Mindreau pare oponentul marilor rechini, în a doua Mindreau e un trădător, iar Molero e eroul de care povestea are nevoie, iar în cea de-a treia e adusă în prim-plan o crimă determinată de presupuse pasiuni homosexuale. La fel de interesant e că personajul considerat erou într-o variantă devine trădător, corupt sau homosexual în alta și mai cu seamă că, deși au acționat onest și profesionist, Lituma și Silva sunt considerați, în toate aceste versiuni și explicații ale istoriei petrecute, cei care-i protejează pe criminali.
Viziunea pesimistă a lui Mario Vargas Llosa, despre care au vorbit numeroși critici literari, se regăsește pe de-a-ntregul și în acest text, fiind poate chiar mai accentuată decât în alte scrieri ale sale, câtă vreme oamenii din Talara, deși sunt principalele victime ale unui sistem social corupt și ale violenței ordonate de prea puternicii zilei, nu apreciază deloc eforturile celor care vor și încearcă să spună adevărul, ci preferă să pună în circulație versiuni fantasmagorice și explicații absurde cu privire la desfășurarea evenimentelor și la deznodământul acestora. E mai comod pentru oameni să ajungă să și creadă minciuna din aceste versiuni mistificatoare decât să se privească măcar o clipă în oglinda propriei conștiințe, poate și de teamă că, dacă s-ar privi cu atenție, ar ajungă să recunoască violența și cruzimea lumii din jur în ei înșiși, căci fiecare le poartă în suflet.
Traducerea în limba română a acestei cărți e semnată de Mihai Cantuniari, extraordinarul tălmăcitor al multora dintre cărțile lui Mario Vargas Llosa, printre care Războiul sfârşitului lumii, Conversaţie la Catedrală, Istoria lui Mayta şi Domnişoara din Tacna. Umorul unic al scriitorului peruan și accentele argotice sunt excelent redate în această tălmăcire, o adevărată încântare pentru cititor!
Mario Vargas Llosa, Cine l-a ucis pe Palomino Molero?
Traducere de Mihai Cantuniari, Bucureşti, Editura Humanitas Fiction, 2020