La aniversară, m-am pus de am împletit frumos câteva legături de neuroni proaspeți. Așa cum îi place lui.
Mai întâi, aș vrea să apăsăm pe Button, adică pe Benjamin Button, personajul acela fabulos, care, aduc pios aminte celor ce, citind câte ceva dintre minunăţiile triste ale lui F. Scott Fitzgerald, n-au pus geană peste geană. Acel prunc născut bătrân, în familia lui Roger Button din Baltimore şi care, odată cu vârsta, în loc să crească, se miceşte, devine mai tânăr, şi mai tânăr, apoi, adolescent, până hăăăt! se întoarce și ajunge la vârsta dintâi.
Mi-am adus aminte de el, ieri, 29 octombrie, când unul dintre cei mai dragi prieteni ai mei (cel care m-a trimis în lumea literară, de fapt!), scriitorul RADU COSAȘU a împlinit o venerabilă vârstă. Iar a doua conexiune am făcut-o cu un text celebru, pe care l-a scris el, intitulat O, noi, scottfitzgeraldienii – acea cronică stranie la un concert pentru durere şi destin (în solo major!), acea litanie sfâşietoare, acea jelanie care încremeneşte orice suflet, oricât de zglobiu – apărut cândva, în timpuri imemoriale, adică acum vreo 40 de ani.
Era, de fapt, un bocet cult, fără lacrimi, doar ca un strigăt disperat, despre o scriere a lui Scott, un eseu, de fapt (unul dintre cele mai faimoase ale secolului XX), o nimicură epică, numită The Crack-Up (Fisura), scris în 1936 – deci, cu patru ani înainte de sfârşitul său –, ce avea ca singură temă criza scriitorului care nu mai putea scrie. Un eseu care începe aşa: „Of course all life is a process of breaking down …”. Căci da, o prăbușire este totul!
Tânărul bătrân Scott – în vârstă de numai 40 de ani – avea dreptatea lui: oricât ne-am preface noi, oricât ne-am da noi de ceasul vieţii, nu suntem altceva, cu toţii, decât nişte bieţi scottfitzgeraldieni. Eroii unei drame dureroase care se desfăşoară de-o eternitate şi ceva pe scena lumii. Suntem orfanii loviţi de o năucitoare derută. Suntem buimacii prin (şi ieşiţi din…) excelenţă. Căci nu mai ştim exact cine şi ce suntem. Suntem Jay Gatsby – povestea succesului? Sau suntem Benjamin Button – povestea întoarcerii în increat?
Auzind din nou vocea prietenului meu, Radu Cosaşu, am apăsat pe „butonul” nuclear al iubirii memoriei de dindărătul Timpului. Mi-am adus aminte de „bătrâneţile” mele frumoase ca o neistovită poveste despre un apus de soare la răsărit!
Apoi, dacă viața ar putea fi nu doar o scenă de teatru, dar și o sală de cinema, unde rulează continuu filmul fiecăruia (oooo, filmele copilăriei, pe care le vedeam în sistemul „în continuare”, adică intram în orice moment al filmului și stătea, până când pelicula ajungea la momentul la care intrasem!), aş adăuga la acesta secvenţe disparate (şi disperate, pe alocuri, fiindcă memoria a început să mai dea şi rateuri, nu doar perle!) din filmul unei prietenii, ce durează de 40 de ani. Aceea dintre un părinte fictiv-afectiv şi ucenicul său fiu şi admirator. Deci, văd așa:
– Figura senină a lui Roger Câmpeanu (cu chipul său nins), o prezenţă elegantă, seniorală, care mă priveşte curios, ca pe o gânganie literară, după ce îi sunt prezentat de Relu. Şi care, drept urmare a profundei cântăriri, publică în numărul din 18 mai 1978, al României literare, o proză intitulată Singurătatea în doi, ce marchează debutul tânărului Florin Toma. Nuveleta este însoţită de prezentarea suculentă a lui Radu Cosaşu, care spune că are încredere şi, totodată, viziuni. De bine.
– Cutremur 1977; la trei zile, o dimineaţă nu pierdută, ci câştigată: eu şi Relu stăm aşezaţi în genunchi (așa cum trebuie să se stea în fața oricărei biblioteci!), jos, pe parchet, în camera mare din locuinţa lui din str. Caloteşti şi adunăm, triem, comparăm, discutăm, povestim şi fantazăm despre fiecare carte din biblioteca năruită în seara de vineri, 4 martie. Scheletul de lemn înalt de până la tavan zace întins ca o fiară răpusă, până la peretele celălalt al camerei. Câteva rafturi s-au dezghiocat, iar cărţile sunt răsfirate, parcă o mână uriaşă le-a aruncat pe masa de joc, la sfârşitul unei partide de belotă. Am găsit atunci nestemate de înţelepciune, exemplare unice, ediţii fabuloase, unele dăruite generos (Le crime de Sylvestre Bonnard o păstrez şi acum!), apoi, primele „broşuri” ficţionare ale tânărului Radu Cosaşu, apoi, parfumul cărţilor vechi, al ediţiilor de dinaintea tuturor războaielor… Aşa am petrecut o zi întreagă, reglând viaţa și conturile unei biblioteci năruite în casa unui scriitor iubit năprasnic.
– Obiceiul de a-şi împodobi peretele din faţa biroului cu o coală de hârtie uriaşă, pe care lipeşte fotografii de idoli (Babel, Tolstoi, Saint-Exupéry, Cehov, Ehrenburg şi alţii, nu mai ştiu, bărboşi sau cu faţa smeadă, stacojii, trişti, îndureraţi, sceptici, solizi, piperniciți, blazați etc.), apoi, tăieturi din ziare lipite şi încercuite cu carioca roşie, ilustraţii din reviste de dinainte de război, reclame, apoi, cuvinte celebre, citate faimoase… Bref, o piramidă primitivă Google sau un soi de grădinile suspendate ale farmecelor şi desfătărilor de spirit.
– Minuţia dusă până la bricolaj infra-micro de a ascuţi creioanele – şi acum scrie cu creionul ascuţit bine, căci este acul de la maşina lui de cusut vise.
– Sudalma acelei femei de serviciu, pe care le-o adresează tânărului scriitor deviaţionist şi colegului său, la primul congres al elevilor ziarişti, unde sunt acuzaţi că se îndepărtează de la linia partidului… „Ficţionarilor!” – le strigă în urmă femeia aceea simplă.
– Figura „tovarăşului Paul” (legătura sa ierarhic-superioară pe linie politico-ideologică) – descrisă atât de tainic-admirativ şi cu o simpatie solemnă – astăzi, unul dintre regretații mari profesori şi istorici ai literaturii române.
– Duioasele portrete ale galeriei sale de mătuşi din Tel Aviv (el, răsfăţatul specialist în „mătuşologie”!), însoţite de chipul mamei. Pe toate le-am iubit ca pe neamurile mele.
– Citind, sorbind la vremea apariţiei lor, cărţile din ciclul „Blocului de gheaţă”, lumea pe care o alcătuiau ele, în acest subversiv puzzle, prin ştirile culese de peste tot din lume, această lume era una hazlie, ironică, dinamică și mult mai veselă. Cărţile lui ne-au alungat posăceala şi ne-au aşezat pe toţi într-o poziţie viitoare – cum se spune la fotbal (altă marotă magică a lui Relu Cosaşu) – care nu însănătoşea pe loc. Însă măcar ne promitea că.
– Dar filmul? Dar cele mai frumoase rânduri scrise despre Stan şi Bran? Dar despre dive? Dar atmosfera din redacţia revistei Cinema, unde îmi părea – în timpul vizitelor mele – că acolo realmente se turna un film? Dar superbele doamne de acolo? Dar Ecaterina Oproiu? Dar Alice Mănoiu? Dar Dana Duma? Dar Silvia Kerim?
– Dar despre cea mai trăsnită alteregocitate din câte există, pe care numai o minte strălucită ca a lui o putea scorni, ce ziceți? Să transformi biata stradă Boteanu (unde se afla al doilea domiciliu al lui Radu Cosașu), în Beauté à nu. Ehh, cum e?
– Dar să emiți următoarea cogitațiune, care dă de gândit mai mult decât orice tratat de filosofie urban-estetică: „Bucureştiul e oraşul care a născut cele două animale emblematice ale secolului XX, Gorila şi Rinocerul”?… Cum devine cazul?
– Şi, în fine, ne ia şi ne mărunţeşte fin (nu atât el, Radu Cosaşu, cât alter-ego-ul lui, Oscar Rohrlich!), ca să nu uităm cum trebuie să respirăm Viaţa ficţiunii după o revoluţie. Adică, o carte pe care o uiți deschisă la orice pagină, până la următoarea revoluție. Ceva între zarvă și zaveră!
Prin urmare, după ce apăs pe Button, eu mă înclin cuviincios și mă retrag, cu rânduială, aşa cum se cade. Nu înainte însă de a constata că există, sunt sigur, o estetică nu doar a zaverei, ci și a zarvei. A zarvei intelectuale!
LA MULȚI ANI, Radu Cosaşu!!