Lumea este exasperată de acest virus și, mai ales, vorba lui Vlahuță, nu de el, ci de veșnicia lui, sau, mai exact, de durata lui, al cărei sfârșit nu se vede. O fi tunelul atât de lung, sau ne-a slăbit nouă vederea? Acuma, ca să fiu mai exact, când spuneam „lumea este exasperată de acest virus”, exageram, pentru că există o mare parte din lumea noastră românească profund indiferentă, dacă nu revoltată de afirmațiile publice despre cazuri și decese. Sunt aceia care nu se interesează de nimic altceva decât de lungul nasului. Ba, poate, numai de o parte a lui. Sunt aceia care nu se informează, alături de ceilalți, care știu ei mai bine. Am întrebat-o, odată, într-o piață, pe o vânzătoare de la o dugheană care susținea că nu există nici un virus, dacă e epidemiolog și unde, la ce facultate din țară sau străinătate a absolvit și a rânjit fără cuvinte. Dar știu că nu i-am clintit neclintita convingere că totul e o înscenare, inclusiv, mă gândesc, aceia care și-au pierdut și își mai pierd zilnic viața.
Acest tip de atitudine face parte dintr-un mental provincial, suspicios față de tot ce vine din altă parte decât din satul lui. Or, domnii ăștia, doctorii, miniștrii, specialiștii, cine sunt ăștia? Știm noi mai bine. Cum știau și cei care se îngrămădeau la racla cu moaște de la Iași, sau cei care profitau de moment pentru a-și afișa nemulțumirile comandate. O duduie din acel grup a chiar afirmat că virusul nu există. Te uiți la asemenea exemplare umane și te întrebi ce și cum votează asemenea cetățeni. Am văzut un pelerinaj din Portugalia, cu oamenii stând la rând, corecți, așezați la distanța recomandată în aceste momente în toată lumea. Nu te mai întrebi de ce nu e așa și la noi, când aici auzi că sfânta te protejează de orice virus, chiar dacă acesta ar exista, dar el – nu-i așa? – nu există.
Una dintre capodoperele lui Mario Vargas Llosa, Războiul sfârșitului lumii, are în centrul său o masă imensă de nedreptățiți ai sorții, duși de nas de un fanatic religios, cu mesajul că republica, proaspăt instaurată în Brazilia, unde se petrece totul, este unealta diavolului, monarhia, recent abolită prin vot popular, fiind cea care îi poate salva. Bineînțeles că Isus este asociat mesajului politic, astfel încât niște oameni fără cea mai mică urmă de învățătură, analfabeți, nu doar funcționali, ci compleți, să fie cuceriți cu ușurință. Mă întrebam, recitind această magnifică operă literară, până unde merge asemănarea dintre componenții hoardelor de la Canudos și cele care năvălesc și se calcă în picioare la diverse moaște, la Iași sau la București. Acțiunea cărții lui Vargas Llosa se petrece în anul 1897, iar noi suntem, cu tot cu moaștele și năvălitorii la ele, în – vai! – 2020. Nu spun să nu se mai închine oamenii la sfinții creștini, Doamne ferește! Dar constat de la alte popoare că și asta se poate face într-un mod civilizat. Ceea ce la noi, încă, e o iluzie.
Lipsa de civilizație începe de pe stradă, din metrou, din piață, unde, ca la moaște, oamenii se bulucesc și se calcă în picioare dacă se grăbesc sau e vreo tarabă mai tentantă. O fac fără nici o grijă față de aproapele lor, chiar cei care-și fac nu știu câte cruci când trec pe lângă vreo biserică. De aceea, aș spune că formula distanțare socială e nefericită, distanțarea asta existând oricum, indiferent de apropierile fizice, poate ar fi bine să se adopte o alta, și anume distanțare fizică. Deoarece familiaritatea adresării din spațiile publice, către cunoscuți sau necunoscuți, nu e apropiere socială, ci mai degrabă lipsă de politețe, de educație.
Aici venim la carența esențială din biografia majorității concetățenilor noștri, și anume aceea a educației sistematice și serioase. Cornel Regman spunea, într-un calambur mereu citat de cei care l-au cunoscut, cam așa: „Ce-i lipsește poporului român?” Răspuns: „Cei șapte sute de ani de-acasă.” Cu bătaie, desigur, la cei șapte ani de-acasă, la care nu mai face astăzi nimeni aluzie, cu atât mai mult cu cât aceștia, oricum existenți doar fizic, s-au tot scurtat, copiii fiind înregimentați de cum deschid un pic ochii asupra lumii. Și măcar dacă anii pierduți din cei șapte le-ar da ceea ce ar fi trebuit, oricum, să primească de-acasă. Dar la noi, e o banalitate ce trebuie, totuși, mereu repetată, deși nu cred că va trezi pe cineva, învățământul/educația este pe ultimul loc în preocupările tuturor guvernelor.
Lipsa de educație este sursa primară a provincialismului nostru. Lipsa de instrucție școlară adevărată, nu din cea cu diplome cumpărate sau, pur și simplu, falsificate, ca-n cazul cel mai recent mult discutat. Într-un fel e normal să fie așa, într-o lume unde ceea ce contează nu este felul civilizat în care te prezinți, ci contul pe care-l ai în spatele tău, în bancă. Dar oricât de mare ar fi contul, nu cred că el poate diminua bunul simț, dacă acesta ar exista. Or, el nu există, la rândul lui, indiferent de contul existent sau nu în bancă. El este ucis încă din multe familii, iar la școală, fie ea și începută pe la grădinițe, nimic nu-l mai poate reanima.
A nu te supune regulilor sau chiar legilor, a proclama că ți se iau drepturile, că se instituie dictatura, a te răzvrăti, în sfârșit, acum, că nu e nici un pericol să te mai aresteze cineva, pare un eroism, dar nu e. Nu e decât o vană manifestare a stupidității suficiente. Din cauza căreia vom ajunge cu toții acolo unde altfel nu am ajunge.