Unul dintre scriitorii latino-americani reprezentativi ai zilelor noastre, distins cu numeroase premii naționale și internaționale, Rafael Ángel Herra (născut în 1943, în Costa Rica) a publicat până acum peste douăzeci de volume (romane, povestiri, eseuri și poeme), iar numeroase dintre acestea au fost deja traduse în limbile germană, franceză și italiană. A fost profesor de filosofie la Universitatea din Costa Rica, unde a editat și Revista de filosofie. Universitar recunoscut peste hotare (specializat în Germania, la Mainz, nu doar în domeniul filosofic, ci și în literatura comparată), a predat mulți ani în Europa, la universitățile din Bamberg și Giessen. Este membru marcant al Academiei din Costa Rica. A fost, de asemenea, ambasador al țării sale în Germania și la UNESCO.
„O anumită tradiție împarte literatura în genuri majore și minore. Fabula ar face parte din cea de-a doua categorie, nefiind în stare, spun mulți, să se compare cu marele roman sau cu ilustra poezie. Poate tocmai de aceea e și atât de puțin reprezentată în literatura contemporană. Dar, când o formă minoră de artă e înnobilată de una dintre personalitățile marcante ale literaturii zilelor noastre, așa cum e Rafael Ángel Herra, cititorului nu-i mai rămâne altceva de făcut decât să se bucure de plăcerea lecturii și să abandoneze orice clișeu consacrat, fie el și acela al diferenței dintre genurile majore și minore. Textele din volumul intitulat La divina chusma (2011) propun o perspectivă nouă, ludică și parodică, asupra existenței, dar asta nu înseamnă nicidecum că ar fi facile și superficiale, ele dovedindu-se, dacă sunt citite cu atenție, o imagine reflectată, dar profund simbolică, a condiției umane contemporane.” (Albino Chacón)
Povestitorii se prezintă
Animalele de știință, atât de puțin înclinate spre bârfă, ar trebui să investigheze anumite istorii controversate din împărăția regnul animal. Ne vom referi, doamnelor și domnilor, cu toate că papagalii rămân bătaia de joc a tuturor povestitorilor, la cei pe care nimeni nu-i crede atunci când spun adevărul. Împotriva unei asemenea atitudini rușinoase nu se poate face nimic. Vă rog, însă, să nu ne confundați cu bârfitorii, atât de numeroși în lumea animală.
Transcriu aici poveștile. Citiți-le și hotărâți, fiecare pentru sine.
I. Hazardul este inegal
Coțofana și papagalul
Nu știu de ce papagalii vorbesc, iar coțofenele fură, dar am să fac o afirmație pe care nimeni n-o va putea contrazice: prietenia dintre aceștia e imposibilă. Ori de câte ori coțofana fură ceva, papagalul dă de știre tuturor.
Broscoiul și prințesa
A fost odată în această împărăție o anume prințesă tânără care aștepta apariția unei broaște pe care s-o sărute. Așa i-a povestit chiar ea unei prietene. Și toți cei care ajungeau pe acolo ascultau uimiți istoria acestui capriciu. După părerea ei, broasca era un prinț fermecat căruia, datorită buzelor ei fierbinți, avea să i se rupă vraja.
Nimănui nu-i va veni să creadă ce s-a întâmplat, deși vă asigur că nu mint.
După ce au studiat cazul, animalele de știință au ajuns la următoarea concluzie: tuturor broaștelor li s-a părut că prințesa e atât de urâtă, încât nici una din ele, nici chiar cel mai curajos broscoi, n-a îndrăznit s-o sărute.
Hipopotamul
Circulă prin lumea animalelor un zvon destul de întemeiat cu privire la hipopotam. Se zice că atunci când deschide gura, dinții săi triumfali pun pe fugă crocodilii, chiar și pe cei mai mari și mai trădători. Toată lumea, omizile, antilopele, până și cele mai puțin informate decât mine sunt de acord cu această opinie, fără a o mai pune în discuție.
Ca istoric al isprăvilor animalelor, le respect toate regulile și nu spun nimic care să nu vină din surse sigure și obiective. Tocmai de aceea, în cazul ăsta trebuie să dau, totuși, cuvântul celor care îndrăznesc să murmure pe la colțuri. Ei susțin că hipopotamul cască doar pentru a le face tuturor în ciudă. Tot ei spun că nu există alt animal mai leneș ca el. Căci și-ar duce viața pur și simplu nefăcând nimic, deci, nu-i mai rămâne altceva decât să caște.
Dar adevărul e altul: hipopotamul nu cască, ci doar deschide gura pentru că pur și simplu îi place să facă asta.
Păunul regal
Păunul regal își petrecea serile privindu-se în oglinda lacului.
– Toate animalele vin să mă admire, își zicea el, meditând asupra norocului de a fi frumos, în timp ce-și aranja penajul cu mândrie.
– Cât mă mai invidiază cu toții, se gândea el.
Într-o zi, pe când stătea la soare, s-a petrecut ceva neașteptat, ceva care i-a dat planurile peste cap, dar ceva foarte simplu, un amănunt lipsit de importanță: mai exact s-a întâmplat să treacă pe acolo o vulpe flămândă, căreia puțin îi păsa de fericirea păunilor regali.
Trei păienjeni
Trei păienjeni și-au pus în gând să-și unească plasele pe care le țeseau și să facă din ele una singură, mare, cu care să poată prinde mai ușor toate insectele înserării. Dar s-au încurcat atât de tare unul pe altul și plasele unele cu altele, încât nu doar că au ajuns de râsul tuturor, dar au mai încheiat și ziua fără a fi reușit să mănânce nimic.
Vulpița muzicală
Între ființele cele mai rafinate ale regatului animalelor, vulpița e celebră pentru urechea ei deosebită. Muzica a fost întotdeauna marea ei slăbiciune, mergând uneori atât de departe încât să rămână vrăjită chiar și la auzul sunetelor micilor peruși care nu mai contenesc să-și orchestreze pretutindeni fanteziile corale. Uneori chiar se apropia de ei, vrând să-i asculte mai de aproape, numai că, de fiecare dată, micii ingrați își iau zborul. Atunci se îndreptă către greieri, care cântă și ei în cor mai ales la începutul verii. Greierii îi hrănesc pasiunea infinită pentru muzică, numai că (of, vulpiță blestemată!) sunt și atât de buni la gust!…
Urmărit și urmăritor
Sunt pe lume unii pești care nu se odihnesc niciodată. Viața lor constă în urmărirea permanentă a altora. Nu știu cine suferă mai mult: urmăritul, care încearcă mereu să scape, sau urmăritorul, aflat pe urmele sale la infinit.
Vă spun sincer (și vă rog să-mi treceți cu vederea limitele cunoașterii la care noi, animalele de știință, suntem supuse, dar și o anumită cădere în sentimentalism): mă impresionează mai tare cazul urmăritorului decât cel al urmăritului, când mă gândesc la cât efort stupid face acesta degeaba…
Ființe nefericite
Atunci când dumnezeul animalelor a creat câinii, a hotărât să creeze și pisicile: în acest fel, nimeni n-a mai avut liniște în împărăție.
Divina gloată
Omizi, păduchi, furnici, purici, păienjeni, căpușe, țânțari, miriapozi, trântori, viespi – ador divina gloată, de câte ori mi-e foame o invit la un banchet!
În împărăția animalelor toată lumea spune (îmi cer iertare că vorbesc la general) că marele corb e un pic cinic atunci când se laudă cu preferințele sale alimentare. Hotărâți singuri, fiecare.
II. Realitatea joacă feste
Găina supărată
Găina din poveste era supărată că nimeni nu o invitase la petrecere. Toată lumea avea să meargă, cu excepția ei. Se simțea neluată în seamă și decepționată, lipsită de importanță și neiubită. Încă și mai rău era atunci când se uita la puicuțele alea cochete care își tot aranjau penițele, ca să arate cât mai bine atunci când vor pleca.
Dar găina supărată nu știa un amănunt important, pe care îl tot repetau bucătarii înaintea fiecărei petreceri. O să vi-l spun, dacă tot l-am auzit: în ciuda părerii comune, găina bătrână nu e deloc bună de tocană.
Scorpionul și șarpele
Un scorpion și un șarpe umblă după pradă pe sub tufișuri, fiecare uitându-se după ce-i place lui mai mult, însă se întâlnesc față în față. Se privesc lung, se măsoară atenți, le e foame. Șarpele se gândește ce bună ar fi o masă acum, însă își dă seama și de riscuri – a auzit vorbindu-se despre acel ac mortal care acum i se tot mișcă prin fața ochilor. Scorpionul e în stare de alertă: veninul lui e puternic, dar a auzit și el tot felul de povești despre mușcătura șerpilor și despre dinții lor ascuțiți. Deci, continuă să se privească și să se măsoare unul pe altul. Inima le arde, plină de curaj, dar se privesc în ochi pentru ultima oară și apoi se îndepărtează unul de altul, întorcându-și hotărâți spatele.
În cele din urmă, scorpionul se satură cu niște gândaci, iar șarpele, cu câteva broaște. Nevoia lor de a se pune de acord i-a făcut să-și împartă regatul.
Drosphila melanogaster
Musculița adoră roua. Când i-au aflat gusturile fine, animalele de știință au numit-o Drosophila melanogaster. Niciodată până atunci o ființă atât de obișnuită nu primise un nume așa de frumos. După cum toată lumea află în curând, musculița își petrecea timpul lăudându-se singură, în vreme ce se învârtea pe deasupra fructelor coapte. Cu numele asta, spunea ea, până și albinele cele mari au să înceapă să mă invidieze.
Dar ceea ce Drosophila melanogaster nu știa este că pe vicleanul păianjen nu-l impresionau deloc numele frumoase.
Libelula vanitoasă
În timp ce zboară cu o artă desăvârșită, libelula se gândește la toți cei care-o invidiază din regatul animalelor. Are trupul zvelt, iar aripile transparente. Frumusețea ei se înclină doar în fața miracolului păsării colibri.
Când o surprinde pe bătrâna rădașcă prin frunziș, râde de ea: cum să poată visa la fericire o ființă atât de urâtă, de greoaie și de tristă, cu picioarele curbate, incapabilă să zboare plină de grație în înaltul cerului și silită mereu să se ascundă. Biata creatură, își spunea ea.
Coțofenei, însă, îi păsa prea puțin de vanitatea libelulei când, pe neașteptate, se repezi spre ea și-i dădu o lovitură puternică cu ciocul.
Rădașca, ascunsă printre frunzele uscate, îi mulțumi cerului că a apărat-o de o soartă atât de crudă.
Țânțarul și floarea
Petala cea mare se înclină către pământ, iar punctișoarele ei verzi strălucesc asemenea picăturilor de apă pe niște plăci de teracotă. Nici o floare din lume nu se poate compara cu ea.
Așa spun naivii că gândește țânțarul, în timp ce se tot învârte în jurul ei.
O să vă spun un secret: pe țânțar nu-l interesează culorile, nici formele sinuoase și nici acest întreg aer majestuos al plantei, atunci când i se deschid florile. Doar mireasma îl atrage. Multe animale din pădure, pasărea colibri, de pildă, nu se apropie niciodată de ea. Nici eu. În schimb țânțarul, respirând adânc, se înfioară de plăcere și zboară înspre petala cea mare, plină de punctișoare verzi, gata să se cufunde în labirintul ei. Sincer vă spun că nu înțeleg de ce face asta. Mireasma pe care o răspândește floarea carnivoră e de nesuportat.
Cocoșul de aur
După ce salută ivirea zorilor cu cel de-al treilea cântat al său, cocoșul se învârte țanțoș prin poiată, înfoindu-și cu mândrie coada aurie, cea mai frumoasă din lume, mândru și plin de el, până când, într-o zi, apărură pe neașteptate șoimii și nu-l iertară defel pe cocoșul de aur și nici pe admiratoarele sale.
Broscoiul cântăreț
Broscoiul își petrecea nopțile cântând ca s-o cucerească pe soția cârtiței.
Cel puțin, așa povestesc unele animale înclinate spre bârfă. Dar asta nu e bârfă.
Animalele înțelepte au reușit să verifice o presupunere: anume că acea cârtiță s-a îndrăgostit de broscoi doar pentru că era oarbă.
III. Animal sapiens
De ce rumegă vacile
Rumegă doar înțelepții, vacile și animalele de știință. Asta spun toți cei din regat, fără nici o urmă de îndoială. Animalele de știință, la rândul lor, argumentează că vacile sunt atât de lipsite de spirit, încât nu le rămâne altceva de făcut decât să-și omoare timpul rumegând. Înțelepții preferă să rumege idei și să tacă, ca să nu fie considerați impertinenți dacă ar vorbi. Vacile au altă idee cu privire la ceea ce fac, diferită de cea a înțelepților și de cea a bârfitorilor: rumegă pentru că așa au chef.
De fapt, totul e greșit.
Noi, taurii, știm neplăcutul adevăr: vacile rumegă doar ca să ne arate cât le suntem de indiferenți.
Cântecul cocoșului
Cocoșii cântă întotdeauna în zori, înainte de răsăritul soarelui.
Nu cântă pentru că s-ar crede chemați să înceapă ziua cu glasul lor, nici ca să-i deranjeze pe cei somnoroși și nici ca să-și arate puterea. Nimeni nu știe de ce o fac.
Eu, însă, da.
Noi, cocoșii, cântăm ca să alungăm teama. Puterea și obligațiile din poiată ne ostenesc și, adesea, noaptea ne cuprinde melancolia. Cântecul nostru e menit să ne dea curaj înainte de prima geană de lumină. Înțelegeți acum de ce e atât de trist?
Motanul trișor
N-ai obosit să tot bați din aripi, fără să te oprești niciodată?, o întrebă motanul pe delicata pasăre colibri.
Nu, îi răspunse aceasta, nu, câtă vreme asta mă ține departe de ghearele tale.
Invidia
Mă invidiez pe mine însămi pentru că te iubesc, am auzit-o spunând pe femela călugăriță iubitului său, chiar înainte de petrecerea de nuntă. Iar acesta îi răspunse: eu mă invidiez pentru că am un gust atât de bun…
Rafael Ángel Herra, La divina chusma,
Uruk Editores, San José, Costa Rica, 2011.
Prezentare și traducere de Rodica Grigore