Trebuie să-mi mărturisesc de la început o vină gravă faţă de Vasile Igna şi poezia lui. Abia după doi ani de la apariţia cărţii despre Poezia românească neomodernistă (şi încă la semnalarea unui prieten poet!), am constatat că din capitolul Poezia printre cărţi, unde îşi avea locul deja programat, lipsea tocmai autorul Provinciei cărturarului! Verificând „şantierul” cărţii, mi-am dat seama, consternat, că, din cauză că lucrasem pe două dosare de texte, am omis, la asamblarea finală a cărţii, din stângăcie în manevrarea calculatorului, secvenţa destul de întinsă dedicată lui V.I., care prelua, de fapt, cu mici completări, prefaţa scrisă de mine la antologia sa de autor din 2005. Încerc, aşadar, să repar cât de cât marea nedreptate – involuntară, ce-i drept – făcută unui poet pe care îl preţuiesc de foarte multă vreme. De va mai apărea o a doua ediţie a cărţii mele din 2018, textul omis şi adaosul de acum îşi vor ocupa spaţiul de multă vreme programat.
În amintitele glose din postfaţa de acum cincisprezece ani, notam unitatea de fond a viziunii conturate de poezia lui Vasile Igna, în sensul coabitării dintre notaţia concretelor şi imaginarul livresc, de la „provincia cărturarului”, cum suna un titlu de volum din 1975, reamintit undeva pe parcurs de „voluptatea acestei camere ticsite cu cărţi”, până la un discurs ramificat-reflexiv, în care „realul” mai oferă doar „urme şi semne”, ba chiar, în regimul crepuscular mai recent, „locuri pustii”, goluri, absenţe, sub „lumina neagră” asociabilă soarelui nervalian al melancoliei. Spaţiul imaginar cunoscuse până atunci cristalizări semnificative, emblematice – de la „grădina oarbă” şi „insula verde”, la „fereastra” ca loc de intersecţie între exterior şi lumea lăuntrică, într-un regim mereu ambiguu; căci, cum remarcam mai demult, toate aceste efigii erau alternativ elegiace şi deschise unei renovări senzoriale proaspete. Treptat, am mai putut remarca şi o relativă abstractizare-ermetizare a expresiei, cu accente sapienţiale susţinute de referinţe „clasice” şi o extindere a reflecţiei metatextuale, aceasta angajând cu precădere meditaţia asupra limbajului poetic şi a posibilităţilor sale de expresie, în conjuncţie cu mai larga cugetare asupra marilor teme ale existenţei.
Din 2005 până la Periscop-ul recent apărut, schimbări radicale nu-mi pare că s-au produs în modul de raportare a subiectului la cele trăite sau scrise. Atmosfera e dominată, de la un punct încoace, de metafora oximoronică a „luminii negre” – din titlul volumului tipărit în 2008 (chiar „lumina neagră zorilor”, deloc bine-vestitoare, sub raza căreia abundă sugestiile sau numirea directă a stărilor de lucruri şi de spirit mai curând sumbre: „Îngheaţă visul, / Moartea face pui”, „focul (e) stins în cămin”, „la cina înţelepţilor povestesc tâlharul şi vameşul”, „la poarta deschisă tremură câinii profetului”. Îşi face loc şi oboseala de a mai pune întrebări, amintind de Blaga expresionistul, deasupra Grădinii „o pasăre fără nume zboară”, iar din imaginarul stilizat-expresionist apare chiar uşor desueta „graţie a unor fecioare barbare”. Astfel de stări şi viziuni se prelungesc până în „rana din palmele scribului”, discursul poetic e calificat şi el sub aceeaşi zodie deceptivă: „un fir elegiac se toarce-n absenţă”, „imaginaţia se înrudeşte cu eroarea”, „călăuzele oarbe” – şi ele oximoronice – se regăsesc într-un vers oarecum sintetic ca acesta: „acul busolei nu arată nimic”. Textul rămâne dens, în reţeaua de trimiteri parabolice, intertextualităţi abundente, integrate unui registru metaforic complex, chiar complicat, însă un relativ dezechilibru se simte pe alocuri în ecuaţia dintre concret şi abstracţiunile metaforizate uneori sumar. Faptul că se lucrează cu cuvinte şi mai puţin cu materii şi „corelative obiective” şi situaţii poetice, e lăsat, de altfel, la vedere, fiind dezvăluit ca tensiune dintre „înţelegerea”, ca să zic aşa, „analitică”, rece-raţională, a actului scriptural şi „negura cuvintelor” ce îngăduie intuiţiei să aproximeze, doar, înţelesurile ce-şi caută, ezitant, comunicarea. Un remarcabil poem precum Să înţeleg, de citat în întregime, abordează abrupt această chestiune de po(i)etică nu puţin delicată şi dificilă: „Să înţelegi. Tot timpul. Şi pe toţi. / Ca şi cum nimic n-ar trebui să rămână / ascuns în negura cuvintelor, în vârtejul timpurilor verbale. / Ca şi cum / s-ar amesteca mereu miraculosul cu realitatea / văzutul cu nevăzutul / fantomele cu îngerii / minţind mereu, sperând, imaginând. // O noche oscura coboară brusc / şi sfâşie pânza sinilie a cerului: / e o emoţie aproape insuportabilă aceasta, / ca tic-tacul unui ceas cu limbi senzuale. /Acum, dacă pipăi iluzia şi o arunci în foc, / stilul se ameliorează şi / în curând nu va rămâne decât muzica, / scoria unor portative abstracte. // Intuiţii sau nelinişte? // Durere poate / o sărbătoare cu îngeri şi sfinţi / neîndemânatică şi naivă. / Dumnezeul din imne.”
Iată deci că poetul se arată deplin conştient de dificultatea, prin definiţie, a poeziei, situabilă nu o dată între voinţa de a exprima direct şi cugetat starea de spirit şi dificultăţile puse în calea cuvântului de stratul cu necesitate ambiguu al sugestiei lirice aflate pe muchia cu echilibru instabil dintre „ideea” poetică şi palpabilul mai opac al materiilor convocate în text. Uneori fragilul echilibru e periclitat în această carte, – şi se pot citi versuri în care transparenţa ideatică e insuficient controlată de zisa „opacitate” a imaginii plasticizante sau a comparaţiei convenţionale: „Nu mai e timp în mijlocul timpului / golul istoric aduce nori de praf / cerul vorbeşte singur ca un bătrân / cu minţile rătăcite”… E de reţinut şi prezenţa simbolic-fantasmatică a „Mijlocitoarei”, un soi de spirit conciliator între subiectul meditativ şi lumea elementară, cu fireştile ei inerţii, ca un memento al necesarei întoarceri spre universul concretelor, apropiată de emblema Grădinii în ipostaza ei de spaţiu originar de recuperat, de Eden acum „pângărit”, care – explicitează textul – „îmbrăţişează toate dilemele”, fiind definită, cu o metaforă geometrică, drept „o abscisă urcând spre urechile îngerilor”… În proximitatea ei sunt evocate şi „animalele domestice” (e titlul volumului din 2011) populând toposul elementarităţii şi senzorialului: „de undeva din pământul negru al inimii / unde se ascund animalele domestice şi se pritocesc micile explozii ale timpului”. Şi e semnificativ faptul că aceleaşi „animale” reapar în preajma femeii ca „îngeresă / pălăvrăgind armonios / înţelegându-se mai degrabă cu iezii / compătimind cu pisoii şi iepurii / neînvăţată cu graiul misterelor / cu blana colbuită a acestora.” De observat, în treacăt, că poezia din care am citat desenează iniţial o „masă de joc” pe care „nu se află decât coaja promiscuă a nopţii / şi amfora ciobită a sângelui”, într-un discurs, se vede, „cu atribuire de sens”, cum ar zice Eugen Negrici.
Aspiraţia deloc ascunsă este aceea de a „reabilita” poezia ca spaţiu al firescului existenţial obstaculat prea adesea de jocul verbal mai mult sau mai puţin abscons – „graiul misterelor”. E un program transparent şi în versuri precum: „poetul / androgin ce caută un al treilea sex ori o femelă să nască rasa cea nouă.” Încă o dată, marginalitatea lui în lumea de azi e sugerată ca în acest desen de rafinată artă chinezească, pus să se întâlnească cu elemente de peisaj natural: „Nu sunt o raţă sălbatică / singuratică / sunt doar ce-a mai rămas din stolul / ce-a iernat în bălţile subterane ale ţinutului. / Acum alunec printre / jaloanele cenuşii ale stufului / asemenea unei ideograme scăpată de / sub pensula unui tânăr mandarin. / Mâine voi zbura din nou / sunt deseori pusă la încercare / oarbă cum sunt aş putea ajunge / la marginea metropolei. / S-ar putea să fie de-ajuns” (Nu sunt).
Un ciclu reprezentativ, pus sub titlul hesiodic, Lucrări şi zile, aduce accente şi mai apăsate pe reflecţia asupra raportului dintre „lucrarea” – aici po(i)etică, de construcţie e textului – şi „zilele” trăite în aerul slobod al naturii („De multe te poţi lipsi, nu şi de cei ce ară ogoare şi cresc boi / la porţile oraşului şi trag în jug asemenea scribului / ce smulge din el cuvintele şi le aruncă / în moara deşartă a paginii”). Discreditul aruncat asupra spaţiului pur verbal în care lucrează poeţii reapare – „murmurul poeţilor prin cafenele / cum ai auzi o placă uzată de gramofon”, cuvinte „sclave ale convenţiei”, tradiţia cu „rădăcini uscate” – toate puse din nou în cumpănă cu „puritatea vocii” naturale, nu fără a acorda, totuşi, o concesie câte unei „imagini de demult / ea, ce mai păstrează amintirea unor banchete trecute / şi bucuria ambiguă a oglindirii”. Poetul îndrăgostit de cărţi nu se dezminte… (Altundeva, sunt imaginaţi nişte „ucenici botanişti [care] scandează nume latineşti / ca pe nişte / descântece de dragoste / ca pe o rugă uitată de mult”!), dar el rămâne foarte atent la ceea ce ştie că ar trebui să fie poezia ca punte dinspre cuvânt şi datul existenţial: „Din penumbră se înalţă cuvântul / spre volutele vocii, acolo unde se întrezăresc / rădăcinile trupului”. Spaţiu, aşadar, de predilecţie al sugestiei lirice, pe drumul la jumătatea căruia „înmuguresc în lumină / sânii feciorelnici ai iubitei” şi „Cineva desface petalele trandafirului”, pe când „animale inocente, animale domestice se strecoară ca un fior / erotic prin coridoarele simţurilor…”
Acest mod de a scrie, pe puntea dintre cugetarea asupra „facerii” poeziei şi inspiraţia liberă de orice constrângere convenţional-verbală, e ca şi generalizat în poemele mai noi ale lui Vasile Igna, care caută şi găseşte de cele mai multe ori simbioza fertilă dintre cele două spaţii: „În realitate mai trece şi acum un semn de mirare peste / Grădină şi lasă o cicatrice ca urma unor dinţi de înger în carnea mărului roşu dintâi”… Dar poetul mai găseşte o soluţie de eliberare din condiţia de „lucrător” al textului. Chiar în acest volum, el oferă un Jurnal de jocuri – 23 de ipostaze ale verii, unde artizanul grav se transformă, oarecum surprinzător, în jucător, urmând cumva exemplul arghezian. Însă, sub aspect formal, modelul evident este discursul fantezist, amplu-barochizant şi mobilizat muzical al lui Leonid Dimov. El îi oferă un fel de pauză de respiraţie, drept care sunt scoase din „sipetul” de referinţă tot felul de obiecte fantasmatic-onirice – „cât suntem încă somnului pereche” -, încât lumea devine un reeditat Babel, cu fiinţe dănţuitoare, costume de carnaval, platforme deschise spre panorame pestriţe, nelipsind nici „zorzoanele” neobaroce, care sunt şi verbale – recuperate din dicţionare de rarităţi sonore şi imagini „exotice”. În marginea tiparului catalizator, poetul nostru se transpune în stări de efervescenţă imaginativă şi de inventivitate verbală ce transgresează toate limitele impuse de sobrietatea discursivă de până acum.
Că asemenea exerciţii de virtuozitate ludică au marcat doar o pauză de respiraţie, se va vedea la scurtă vreme, cu apariţia versurilor din Locuri pustii (2013), unde revin imaginarul şi vocabularul expresioniste: „lumina e neagră” – suntem din nou avertizaţi -, iar titlul îşi prelungeşte explicativ semnificaţia, într-un vers ca acesta, care vorbeşte despre „cărări şerpuind în pustiile sensului / mereu mai obscure”. Un amplu repertoriu de formule ale pustirii şi golirii de înţelesuri a lumii e desfăşurat în toată cartea: „casele sunt părăsite, locurile pustii”, se trăieşte în „trupuri de împrumut”, până şi şarpele casei e „îndoliat”, apar „fructele deja putrede ale dimineţii”, „doar frica e liberă”, e evocată şi „această patrie fără viitor prin care sensul se-acoperă de toate putregaiurile”, dar se promite şi o perspectivă punitiv-apocaliptică, purificatoare: „lava ce va acoperi urmele fărădelegilor”… Un „locus amoenus”, ca să zicem aşa, părea a promite ciclul de douăsprezece Egloge şi, mai ales, cel de Muzici şi danţuri, din finalul volumului. Nu avem de-a face, însă, în primele, cu nişte „pastorale” şi idile la modul antic, ci întoarcerile spre natură – în perimetrul abia sugerat al emblematicei Grădini trecute de la o carte la alta – ci mai degrabă o suită de meditaţii elegiace, înţelept-resemnate, plasate într-un „Istm în margine de crepuscul”, cu reverii şi melancolii ale vârstei mature, puse doar într-o relativă legătură cu momentul calendaristic. Este, îmi pare, ciclul cel mai împlinit al lui Vasile Igna din această etapă a scrisului său, în care poetul evocator de urme şi semne, ale naturii şi culturii deopotrivă, se regăseşte deplin, cu o discreţie a stărilor şi un echilbru al expresiei, ce se impune în fiecare pagină. „Muzicile şi danţurile” sunt agreabile şi inventive compuneri ludice, cu versuri scurte, cu inevitabile ecouri, aici şi din Ion Barbu, antrenate la vedere în propriul discurs. Poetul se copilăreşte şi arghezian, exersându-se şi în lumea „boabei şi a fărâmei”, cu aceeaşi dexteritate de meşteşugar versat în subtile gratuităţi sonore.
O întoarcere foarte ambiţioasă ca grad al reflecţiei asupra chestiunilor limbajului poetic şi a capacităţilor sale de expresie are loc foarte curând, adică în Periscop-ul apărut în 2020: privire, ar zice titlul, dinspre adânc spre suprafeţele lumii vizibile, nu prea uşor de aproximat. Relieful realului, fie că e Valea sau Dealul, nu clarifică mai nimic din ceea ce ar trebui să se vadă, gardul Grădinii dintre ele este şi el înalt, însă situat sub „zborul albinei”, iar animalele domestice de altădată ce reapar pentru a sugera invazia lumii elementare nu spun mai mult decât putea adeveri soarele palid ori ziua care „se agaţă de orizont / cu un cârlig bont”; şi nu lipsesc nici norii care înceţoşează şi ei mesajul. Pe deasupra, fundalul sonor pe care se proiectează de la debutul poemului aceste stări şi mişcări este unul ce trimite la moara de vânt quijotescă ce macină aici doar reziduuri de timp şi de mesaje „voievodale”, testamente, „diate” şi ele tainice. Sus-ul cu majusculă, cel cosmic şi transcendent, ar putea spune totul, numai că modestul periscop al poetului are, ni se spune, o „aburită lentilă”, căreia i se permit, din Înaltul privirii supreme, şi numai „din milă”, doar imagini rămase neclare.
Acest mod discursiv cumva parabolic e un reper important pentru descifrarea mesajului cărţii, pregătit de o secvenţă intitulată, şi nu fără motiv, Analitica, după care vine Arhitectonica. Aşadar, mai întâi o expunere de motive, semiconfesivă, fragmente de text rotind meditaţia în jurul identităţii subiectului vorbitor, pentru care datele înscrise în buletin – nume, prenume, ocupaţie, sunt prea puţin edificatoare: repetarea numelui celui vizat ar oferi o oarecare şansă, însă nici ea nu e deloc sigură: rămâne – zice o metaforă îndrăzneaţă – doar „rumeguşul / auriu al unor litere scrise în oglindă”. Ceea ce s-ar putea numi, tradiţional, mimesis, devine inoperant ca pretenţie de identificare a adevărului fiinţei şi lumii. E ceea ce putem deduce din textul de debut al ciclului Vorbitul în limbi, care obligă la întoarcerea spre cele două motouri puse în fruntea volumului, unul din Flaubert, ce mizează pe adevărul invenţiei artistice şi pe precizia „geometrică” a poeziei (ar fi o variantă a artei pentru artă!), celălalt, pretins „folcloric”, deci la îndemâna tuturor, conform căruia „Vorbitul în limbi este doar o parte din vorbire: cea principală ori cea secundară. Niciodată vorbirea însăşi”. (Un alt moto semnificativ e împrumutat din René Char, – „Iubesc prea mult cuvintele ca să le cheltuiesc în zadar”) „Vorbitul în limbi” e de citit, totuşi, ca o formulă ambiguă. El trimite la ziua biblică a „cincizecimii”, când spiritul coboară asupra apostolilor în chip de limbi de foc, iar aceştia capătă harul de a se face înţeleşi de oricine, dincolo de graniţele lingvistice particulare; dar poate sugera şi „vorbăria” neinspirată de duh, cuvintele departe de Cuvânt, rostirea deviată, iraţională, fără sens, adică interpretarea actuală a „glosolaliei”. Reflecţia asupra acestei formule o atrage şi pe cea a raportului dintre adevărul raţional, conceptual, şi cel intuit, aproximat prin mediere imagistică şi sugestie sonoră, sau, cu alte cuvinte, dintre „geometria” ideatică, abstractă ce pretinde a accede direct la „esenţa” comunicării, şi concretele individuale pe care discursul poetic e chemat să le împace. În amintitul ciclu Lucrări şi zile, două versuri sunau aşa: „El ar fi vrut să se nască geometru… El nu vedea decât lucrurile apropiate”. Or, toată reflecţia se mişcă şi acum în jurul acestei opoziţii greu de conciliat, între discursul reflexiv-sapienţial şi cel care caută să-şi asimileze concretul, naturalul, viul realităţilor palpabile. Cele cincisprezece secvenţe ale poemului iniţial reiau, în variante mult complicate de salturi asociative între cuvinte, cu trimiteri livreşti la filosofie, pictură, muzică, „magicul studiu al fericirii” al lui Rimbaud, pipa real-ireală a lui Magritte, cu întrebări suspendate, puse logicii, dorinţei, hazardului, cu mărturisirea permanentă a ezitărilor şi în faţa cuvântului, nesigur de „adevăr” şi exprimând mai curând „diagnoza”, părerea relativă, – însă în formulări adesea abstruse, ce pun serioase dificultăţi ochiului cititor, învins nu o dată de rezistenţa şi opacitatea textelor. Câteva reflecţii de natură metatextuală jalonează aceste secvenţe de discurs reflexiv şi autoreflexiv, menţinut oarecum la jumătatea drumului dintre figurativ şi conceptual. Sub numărul 2, e aproximativ convocată nu foarte limpede, divinitatea, care ar trebui să-şi extindă ştiutul cerc cu centrul nicăieri, ci circumferinţa pretutindeni, printre lucrurile şi faptele de fiecare zi şi să-şi umple „trupul” (?) de „sudoarea exilaţilor de gramatica lor coruptă de vicii şi frică”, pentru a ajunge la un fel de transfigurare angelică, fie şi relativă: „Iar noi am fi numărat din două în două / degetele îngerilor / şi am fi sorbit din palma lor / licoarea gelatinoasă a vâscului / tulbure ca fierea, neagră ca sclipirea fierului” – transfigurare, aşadar pe sărite, lumină nedeplină, „neagră” încă o dată… Mai încolo, trei versuri se sprijină pe asociaţii îndrăzneţe sugerând o anume capacitate de iluminare prin poezie, cu trimitere la Iosif, dulgherul din familia biblică: „Când moare un poet se face întuneric / dar silabele luminează inima unui astru vecin, / ca nişte aşchii din rindeaua lui Iosif”; ceva mai jos: „Se lasă ademenit de capcanele luminişului”, de promisiuni ale revelaţiei, „de puţinul untdelemn din candela nopţii. / Şi pune o întrebare şi răspunsul la întrebare pune / o întrebare şi întrebarea pune o altă întrebare” – într-un soi de căutare sisifică a Răspunsului; bufniţa, simbol antic al înţelepciunii, e pusă să zboare „peste graniţa dintre consecinţe” ca „subiect [al] unei propoziţii cu predicatul multiplu”, lăsând, deci, loc lecturii plurale a textului; tot aşa, „fericirea are mii de metafore, dar nicio propoziţie întreagă”; altundeva, „corectitudinea sintactică” nu scuteşte de conştiinţa „vidul[ui] / ce se întinde între vorbă şi răstălmăcirea ei”; ori adevărurile rostirii poetice apar alterate de păcatul îndoielii originare: „Mai sosesc şi alte adevăruri însă niciunul nu / sapă atât de adânc precum / viermele mărului / şarpele famelic al Livezii dintâi”… Câteva dintre aceste cugetări interogative au fost evidenţiate şi de M. Finkenthal într-o recenzie în care mărturisea, totuşi, dificultatea unor clarificări împiedicate de contexte cu complicate ecuaţii imagistice. În orice caz, acest ciclu e departe de a fi doar o „glosolalie” în sens peiorativ sau „un talmeş-balmeş lingvistic postavangardist” (D. Cristea-Enache). Amendabilă e, însă, într-adevăr aici o anume supraaglomerare imagistică, cu salturi asociative prea mari, ce fac dificilă lectura, devenită pe alocuri „criptică” (Gh. Grigurcu). Poate şi descurajat de asemenea reacţii critice, poetul n-a mai inclus acel ciclu în ampla antologie de autor Cartea din vis (Editura Şcoala Ardeleană, 2020).
O schimbare importantă de registru stilistic are loc în ciclul al doilea, Arhitectonica, unde, contrar aşteptărilor, axul ideatic lasă o mai mare libertate fluxului asociativ, degajat de încifrări şi opacităţi. Numele Arghezi şi Dimov sunt de evocat din nou, obligatoriu, căci avem de-a face, ca să vorbim pe scurt, de un artizanat verbal ludic, în care sunt productive învecinările generate de materia sonoră a cuvintelor, într-un flux continuu, adesea de o mare inventivitate. Tematica scrisului e şi aici dominantă: fantezismul ocupă un loc de cinste în reflecţiile oricât de libere ale poetului, făpturile evocate în acest ciclu apar din „fundul de călimară”, există fără să fie, vorbind dimovian, într-un peisaj textual cu cărţile puse la uscat ca rufele… Diversitatea pestriţă a acestui univers de carnaval oniric-cărturăresc e impresionantă, eroii de epopee glumesc între ei, învăţaţii şi nătărăii stau alături, după cum şi formele poeziei convieţuiesc paşnic şi jucăuş. Reluat într-un loc, „vorbitul în limbi” nu mai tematizează dramatic descumpănirea poetului în faţa cuvintelor, ci o adoptă ca formă a totalei libertăţi imaginativ-verbale: „Vorbeşte, oare,-n limbi acel care / orbecăind printre cuvintele precare / închipuie Mirande ori Helene / şi-ncurcă graiuri frânce ori elene / precum Tiresias cosiţia Herei / cu sânul plin de miere al Himerei?” E o întrebare mai degrabă retorică, – vorbirea în limbi pare a-şi conserva deopotrivă amprenta spirituală şi semnele mult schimbătoare ale lumii din jur. S-ar zice şi că intuiţia reintră în drepturi – „Geometria desenează cu mâna orbului”!…
Se mai întâmplă şi acum ca unele secvenţe ale acestui ciclu şi ale celui următor, Consecinţele, să-şi bruieze mesajul comunicat adesea în metafore insolite, tocmai prin abandonul în voia asocierilor, unele foarte sofisticate, atrase spectaculos de „răspunsurile” surprinzătoare ale rimei şi care fisurează pe alocuri direcţia vizată iniţial a comunicării (vezi, de pildă, secvenţele complicat-labirintice din ciclul Masca lui Newton). Nu poate scăpa neobservată nici trimiterea dintr-o Scrisoare de pe margine, la realitatea românească degradată – cu al său „ubicuu proletar solitar / cu o mie de preşedinţi la hectar”, cu o „ploaie de litere descompuse căzând peste zoaia / din hăţişul devastat al Dicţionarului”, cu „lentila dublă a periscopului / geniu al locului”… Calendarul perpetuu din Addenda cărţii, aduce, în schimb, o altfel de gravitate a rostirii, în secvenţe cu fine aluzii la sărbătorile creştine – Botezul Domnului, Buna-Vestire, Rusaliile cu coborârea Sfântului Duh asupra apostolilor de la Rusalii, ziua de naştere a lui Arghezi, Schimbarea la Faţă, pomenirea Sfântului Andrei, ocrotitorul ţării, – toate învăluite aluziv şi muzical, într-o armonie regăsită. Finalul evocă „aproape-viul din toate”, cu o înregistrare a câtorva făpturi şi lucruri simple, din universul domestic ori din lumea basmului, readuse în preajma simbolicei Grădini, ce mai păstrează totuşi, în partea ei de răsărit – la Răsărit de Eden! – urmele unui păcat originar… Încă o dată „lentila” periscopului reapare „aburită şi şchioapă”, lăsând totuşi loc unei posibile reconcilieri, oricât de vag conturate în „delirul” imaginaţiei lansate către „hotarul intangibil”… Cu un bonus, la capăt, de text ce exploatează cu profit sonoritatea unui număr redus de cuvinte armonizate muzical, ce întorc, destins, poezia spre un fel de naivitate de „şcoală primară”.
Poezia lui Vasile Igna, cu încercări şi reuşite pe atâtea „clape” ale discursului liric, însă mereu dispusă să experimenteze, făcând să convieţuiască firescul cu livrescul, atinge astfel un punct de reper de două ori reprezentativ, pentru o operă ce se rotunjeşte convingător la vârsta înaltei maturităţi şi nu mai puţin ca teritoriu liric cu o marcă originală în peisajul nostru liric actual.