O RAITĂ PRIN CARTIER

După ce, în precedentele două episoade, ne-am jucat desenând animăluţe pe cer şi strigând stelele pe nume, să revenim acum cu picioarele pe Pământ pentru a ne vizita mai întâi vecinii din propriul sistem solar, căci până la stele mai avem, oho, drum lung: „per aspera ad astra”, de la Seneca şi al său Hercule furios citire.

Cum reducerile de personal sunt la modă azi, când se vrea tot mai mult cu tot mai puţin, la 24 august 2006 Uniunea Astronomică Internaţională a făcut tăieri şi din schema sistemului nostru solar, Pluto fiind scoasă din rândul planetelor şi reclasificată ca „planetă pitică” (eu prefer termenul „planetoid”), asemeni cu foştii asteroizi Ceres şi Eris. Potrivit noii definiţii stabilite de U.A.I., pentru ca un corp ceresc să fie considerat planetă trebuie să orbiteze o stea centrală fără a avea el însuşi reacţii de fuziune nucleară, să aibă formă aproximativ sferică şi să aibă libere vecinătăţile orbitei. Mai mititelul Pluto (întrecut cu 550 km chiar şi de Lună), angajat din 1930 de americanul Clyde William Tombaugh, s-a văzut astfel concediat ca în celebra aritmetică a Agathei Christie: „Nouă negri mititei au stat noaptea după trei,/ Unul s-a-ntrecut cu somnul şi-au rămas doar opt din ei”. Adevărul e că declasatul de la „marginea societăţii” solare, care a primit acum numărul „134340” (ca puşcăriaşii) compune un sistem baricentric sextuplu cu însoţitorii săi Charon, Nyx, Hydra, Kerberos şi Styx (brrr ! te ia cu frisoane numai auzind-le numele, darămite să mai îngheţi pe coclaurile alea, în comparaţie cu care Siberia e saună, lumina solară fiind acolo de 1600 de ori mai palidă decât pe Pământ), ultimii doi descoperiţi abia în 2015 de sonda New Horizons. Cât despre orbita plutoniană, situată la 5,9 miliarde km depărtare de Soare (aproape 40 de unităţi astronomice = distanţe Pământ-Soare) şi parcursă în 248 ani, Pluto în mod paradoxal se află uneori mai aproape de Soare cu 120 milioane km la periheliu decât vecinul Neptun la afeliu (ultima oară în 1979-1999).

De când cu reducerea la opt a angajaţilor cu statut de planetă, Neptun rămânând astfel cel mai distant (hai să rotunjim media la 30 UA), toate obiectele situate dincolo de orbita lui au fost numite „transneptuniene”, periferia având trei zone: Centura Kuiper (similară centurii interioare a asteroizilor dintre Marte şi Jupiter), Discul împrăştiat (întins până dincolo de 100 UA) şi Norul lui Oort (50.000 UA). Până la acesta din urmă lumina Soarelui făcând un an întreg, „oraşul nostru” – cum ar zice Thornton Wilder – se întinde aşadar până la vreun sfert din distanţa ce-i separă centrul (Soarele) de Proxima Centauri, cel mai apropiat oraş din vecini. Norul lui Oort este marele furnizor de comete, a căror instabilitate produsă de gravitaţia planetelor gigantice (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun) le face în răstimpuri să scape ca dintr-o praştie către Soare pe traiectorii foarte excentrice, la fel cum scapă aşa-numiţii „centauri” din Centura Kuiper către Jupiter.

Structura sistemului solar e reductibilă la două grupări, fiecare înconjurată de câte o centură de asteroizi: sistemul interior de patru planete telurice relativ mici (Mercur, Venus, Pământ, Marte) şi cel exterior de patru planete joviene gazoase gigantice (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), toate dând ocol Soarelui în aceeaşi direcţie în care se roteşte el, respectiv de la vest la est, adică, privind de deasupra polului nord solar, invers decât acele unui ceasornic. Proporţiile orbitelor pot fi descrise simplificat în raport cu Marte. Astfel, Jupiter evoluează de peste 10 ori mai departe decât „planeta roşie”, Saturn de peste 20 de ori (dublul distanţei până la Jupiter), Uranus de peste 45 de ori (sau dublul distanţei până la Saturn), Neptun de 80 de ori (distanţa până la Jupiter înşeptită). Altfel, caracteristicile planetelor au ca etalon uzual Pământul:

* Aici este vorba de sexiaxa mare a orbitelor.

** Valorile negative semnifică rotaţia retrogradă (cu răsăritul Soarelui la vest).

*** Ziua siderală (măsurată faţă de stele) e mai scurtă cu patru secunde decât ziua solară.

N-a fost decât o raită prin cartier pentru acomodare înainte de a face cunoştinţă cu fiecare vecin în parte, începând cu „alteţa sa regală,/ Luna palidă şi rece”. Pentru că, după cum ziceam mai la deal, până la Dumnezeu te mănâncă vecinii. Nu poţi învăţa alfabetul mai repede sărind peste unele litere. Azi, când tot ţăranul face transhumanţă prin Europa fără măcar să-şi fi vizitat mai întâi propria ţară, auzi despre „arderea etapelor” ca despre o lăudabilă performanţă. Când, de fapt, nu-i decât fumul rezultat din arderea circuitelor.