Totul este în răspăr critic și creator, de la literatură la viață și înapoi, în nuvelele lui Nicolae Breban din Act gratuit, Polirom, 2020.
Cel care istorisește în nuvela Un act gratuit, arhitectul Robert sau N. N. sau Nicu, își dezvăluie gândirea imaginativă balizată de lecturi (Gide, Kierkegaard, Papini, Eliade) și își expune astfel „scornelile minții mele îmbâcsite de literatură și de o fantezie bolnăvicioasă”. El cunoaște bine și romanul polițist al lui Stanislas-André Steeman, Asasinul locuiește la numărul 21 (aici, voit eronat, 6!), original pentru că un criminal își scrie istoria. Nuvela e o replică de tip (anti)-policier. Monseniorului Deliman, admirator al lui G. Călinescu („un gigant al culturii naționale”), îi e cunoscut succesul literaturii absurdului, de care e marcat în încărcata lui cuvântare.
În În apărarea dictaturii (Ultima dorință a unui condamnat), en passant survine o referință voit enigmatică: „Cum zicea blondul poet. «Un anotimp, un an, un timp».” E, firește, Nichita Stănescu: „Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.” Poetul de al cărui limbaj „delirant” inovator se apropie prozatorul. De tema timpului e preocupat acut Bogdan Crețu în cronica sa despre volum din Observator cultural.
Nuvelistul reia dintr-un roman al său deopotrivă personajul, sub alt nume, și lecturile lui, în Simetrii: Camelia Stroescu, simpatizanta legionară și prin urmare anticomunistă, atașată de poeții romantici și romanul lui Eric Knight, Mai presus de orice. Titlul acesta poate redirecționa și explica nivelul de „realitate” din proza lui Breban, într-o spirală verticală.
Toma din Beachboy vrea să treacă drept un ins necitit, dar cu școala vieții, referința lui artistică e columbianul Fernando Botero, celebru pictor de grăsani. Disprețuit de Toma, pentru că-l agasează, „nespălatul” Gaston Popescu, nepot de ștab comunist, filfizon, fanfaron, „era citit, cunoștea binișor literatura franceză”.
Viața teatrală în fapt marchează existența multor personaje, între comic și dramatic, dar lipsite de tragic. Ce duce cu el până la sfârșit arhitectul din Un act gratuit este „Teatrul vitalității mele.” Finalul nuvelei În apărarea dictaturii reunește teatrul vieții cu cel al artei: „Ia să mă pipăi, eu… eu mai sunt? Am fost?!… Prostii, diseară merg la teatru. Și-apoi… vom vedea. Mare e Domnul!” Ca mai peste tot, și în Beachboy viața e teatru, prefăcătorie, aparență. Buna conjunctură există atunci „când jucăm teatru și o facem bine”. Sau mai în detaliu: „Asta da, humorul meu, garagața, persiflajul pe care mi-l permiteam cu oricine și, așa, pe nepusă masă, asta îi amuza pe mulți.” Cel care „narează” în Subiect banal , un farseur fără să iubească farsele altora, are un simț „sarcastic instinctiv”, protector. Maniacul grandorii tratat de mania persecuției, în Romanță neagră într-o țară roșie, recunoaște că își simulează gândurile și cuvintele, dar și că este un disimulat, trăiește ascuns în sine. În Simetrii, sculptorul B. joacă teatru când se preface îndrăgostit de soția amantului mamei sale, pe care o împarte și cu tatăl lui, totul pentru a ajunge să-i „fure” aceluia jumătatea conjugală.
Fantoma lui I.L. Caragiale coboară aievea în lumea nuvelelor lui Nicolae Breban. Tocmai politicianul din Un act gratuit recunoaște cât sunt de vii politicienii mincinoși și corupți ai lui Caragiale.
Ca în Caragiale, în Subiect banal, decurg discuțiile și libațiile naratorului cu Silberman, despre soția sa și prietenul lui din liceu aciuat în familie, Doru Săileanu, pe care femeia „nu poate să-l sufere, în forul ei intim”. Caragiale e „grecul nostru mucalit și genial”, întrucât a demitizat onorabilitatea, spune un coleg avocat al naratorului, Ivănescu-Porcul, căsătorit și, după un timp, amorezat de nevastă, dar nevoind ca ea să știe!
Găsim în În apărarea dictaturii o replică părând întâmplătoare, „vrei să fiu bibicul tău?”, iar mult mai târziu o invocație tutelară: „Ați zis că e revoluție, dar asta fusese la nenea Iancu Caragiale. Literatură, mă! Ce știți voi!”.
În Beachboy, descoperim și ceva din „atmosfera” clasicului nostru obsedant: „Așa cum vara, pe căldură mare, privind în zare, deasupra miriștilor întinse și părăginite, vezi deodată tremurând o altă realitate, o oază acolo unde n-ar trebui să fie.” Și, pornind de la triunghiul trasat între gigolo și cele două femei, iată un discutabil (act gratuit!) raport epic: „Exact ca în celebra nuvelă a lui Caragiale Două loturi, deși comparația este deplasată.” În adolescență, B. (Simetrii) este sedus de Radu Stroescu, deseori aflat în preajma mamei sale, întrucât omul avea „o mare calitate, simțul și organul sarcasmului! Îl aprecia, de fapt, enorm pe Caragiale…”. Cu sarcasmul său, musafirul i-a cucerit pe toți trei, tată, mamă, fiu, în plus omul era teatral, cunoștea un mare actor și „știa să poarte această mantie a imposturii care este arta”. Încercând să localizeze, parcă amnezic, casa părintească, „undeva între Sibiu și Arad”, în „provincia absolută”, „universala provincie”, B., care crede că face „metafizica socialului”, își ia seama: „iată că vorbesc și eu ca Mache sau Lache, clovnii lui nenea Iancu, cel inconturnabil!”.
A apărut între partenerii de ambele sexe un termen nou, se pare, cel de-al treilea dintre „joc, pândă sau târg” (În apărarea dictaturii).
O temă urmărită în nuvela În apărarea dictaturii explică într-un mod elementar „Psihologia succesului”, prin termeni sinonimici reflectând hazardul: destin, fatum, moira. Literar, narativ, în latura compoziției epice, e dezvăluită oarecum polemic modalitatea de creație psihologică. Pe lângă psihologia de dincoace de conștient, în fapt având o accepție restrânsă („o sondă în adâncurile umane”), „Psihologie înseamnă și o tactică, o stratagemă, nu numai așa, o explicație”, așadar într-o modalitate „completă”.
Descoperim câteva recurențe, inferențe, în largul operei autorului.
În Romanță neagră într-o țară roșie, când începe romanța lui Vlad cu Smaranda, angajată la Sfatul Popular orășenesc funcționară, tânăra este tracasată de fratele ei care se înfruntase și „cu părintele Dabici, profesor și om respectat”. Dabici este numele unei văduve hărțuite, Irina, și al fiului ei, Dan, martor al criminalului Miloia, în Animale bolnave. De altfel, tot aici apar și alte nume cunoscute de profesori amintiți în volumele memorialistice nu fără tentă ficțională.
O parte din temele prozatorului sunt listate acum. „Păi… nu vorbeam de servi și stăpâni? De stăpâni și sclavi? Stai, și încă n-am ajuns la… călăi și victime! Sau la maestru și ucenic, o idee care-mi stă pe limbă și pe inimă, dar… ce știe ea?! Și… așteptarea, ce, am uitat de așteptare, mare maestră a psihicului, a omului, de oriunde?!” (În apărarea dictaturii). Li se adaugă adevărul, realitatea etc.
Nuvela finală, Simetrii, istorisită la persoana întâi, e și transparent autobiografică (altele sunt abisal-ficțional autobiografice, în definitiv). „Nu împlinisem încă patruzeci de ani, publicasem câteva cărți care au avut un formidabil ecou și acum voiam altceva!” Scriitorul căuta „scandalul” în dictatură, dar cum lumea rămăsese în esență burgheză, era ocolit. O excepție face sculptorul întâlnit la 2 Mai și Vama Veche, notat B., apoi Bartolomeu, cu precizarea că numele lui real se termină în „uz” (prietenul Gorduz, căruia nuvela îi este dedicată), excepțional artist descendent din Brâncuși.
Sculptorul i-a pus scriitorului o întrebare obsedantă: ce crede despre simetrie, iar o explicație există abia la sfârșitul nuvelei. O simetrie „stelară” este propunerea estetică ce, atenție, nu exclude sensul, dar îl descoperă, prin noi mijloace ale artei specifice, în cazul nostru ale literaturii, ale epicului. „Regula” impusă înseamnă o schimbare multiplicată a perspectivei. Simetrii pentaradiale, nu doar biradiale (opozitive), apar activate pentru a „găsi un sens lucrurilor și cu alte arme decât cele ce se află într-o opoziție atât de… directă, brutală, previzibilă până la somn și silă…”. Mai constată scriitorul-narator: „ce interesant acest joc de simetrii”, ridicând epopeic și hiperbolic esteticul la mitic, dacă nu și religios: „toate formele de simetrie” sunt, aflăm în fine, creații ale zeilor.
Scriitorul îl ascultă pe sculptor și chiar reține în scris ce-i spune. Iată ce crede el despre scris, nu doar cel personal, dar, cum pretinde, al oricărui scriitor. „Noi, scriitorii, dar chiar și poeții, nu pierdem nimic din ceea ce găsim, întâlnim sau ni se oferă și oricât ar fi de mărunte sau banale, noi prelucrăm aceste «lucruri» și le vindem apoi cu mare preț și, indiscutabil, acompaniindu-le cu o vorbărie umflată și obositor de colorată…”. Trecem peste scandalul separării poeților de scriitori (e mai mare acela dintre scriitori și critici), dar reținem că poetica aceasta e una de prelucrare (transformare) a realității, atât cât e ea cunoscută, produsul fiind comercializat cam în sensul în care negustorul Mănuță (din altă nuvelă) înțelege comerțul – ca act total. Prelucrare, vânzare, vorbărie abilă și excesivă. Simplitate generală. Lăudabilă sau reproșabilă tuturor.
Sculptorul este cititor al scriitorului, îi cunoaște cel puțin un roman, de unde a dedus că este lipsit de „simțul realității”. Faptul este afirmat de critici, despre care el crede că se salvează prin pasiunea cititului. Ei doi au în comun lipsa „talentului” și „plăcerea de a te auzi”. Scriitorul ar fi un ins hibrid, un amestec de poet-popă-nebun. Adică ceva propriu unui șaman sau vraci, nicidecum unui „scriitor român”.
B., sculptorul, intră în rolul scriitorului, practic, spunând o poveste de existență personală, și teoretic, evidențiindu-i rostul: „pentru asta ne-am și născut: pentru a asculta o «istorie» bine făcută și bine narată, descărcând astfel existența însăși de poticnelile și penibilele ei contradicții”. Istoria lui B., sculptorul, este și ea eclectică (stilul, acum, chiar este omul, grație personalității!). E exprimată de scriitor condensată într-un mic enunț: „Un discurs, o confesiune, o falsă amintire ce-mi părea un coșmar – al amândurora.”
Un tip de totalitarism referențial, de realism infinit, n-ar fi deloc acum o noutate. Papini, se constată, credea în arta reală, unde imaginația se petrece de fapt. Nici personajul povestitor (termenul e evident insuficient) nu procedează altfel, și nu prin imaginație, dar prin memorie: „să retrăiască ceea ce inventa tocmai în ceasul acela”.
Scriitorii americanii, citim aici (În apărarea dictaturii), în replică, vor „realism 100%”. Scriitorul este definit cu totul altfel de Vlad Negreanu (Romanță neagră într-o țară roșie): un fanatic al felului său de-a simți.
Naratorul din În apărarea dictaturii vorbește despre „istoria noastră”, adică povestea adusă la proporția nuvelei, evidențiind și el raportul insolit-insolent, polemic, critic, cu realitatea ori realul și concepția comună a acestora – o formă de trans-mimesis, de (i)realitate, delimitată de certitudine și de aproximare: „noi am arătat totdeauna preferința mai degrabă pentru «posibil» decât pentru «probabil». Fiind astfel într-un activ și dramatic dezacord cu lumea.” Naratorul își afirmă limita cunoașterii, nesiguranța, tatonarea: „nu știm prea bine ce se petrecea în complicata țeastă a «babalâcului».” Este aici tot o formă, dar din alte unghiuri (simetrii), de realism, bazat pe observație, pe obiectivitatea subiectivității, privind „din colțul nostru de observator fals imparțial (…) comportând unele riscuri”. Jucăuș, grăbit, după mari întârzieri ori ocoluri: „hai, ce să mai întârziem”. Un narator apropiat, prietenos, cum este afișat în Beachboy, adresându-se cititorilor cu „stimați prieteni”. (Tema prieteniei revine în unele nuvele. În Romanță neagră într-o țară roșie, Vlad Negreanu crede că „prietenia e o formă a gloriei”. Trădarea prieteniei duce doar la eșecul moral și mortal al trădătorului.)