Așa cum sugerează titlul, cartea lui Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Yes-Euri), se vrea un summum al raportării poetului la sine și la lumea literară. Cartea are două centre de greutate: un bildungsroman al propriei formări ca om, ca scriitor, sub omniprezența călcâiului opresiv al comunismului, bazat parțial pe extrase de jurnal, și o analiză lucidă a evoluției artei, poeziei în special, mai ales sub aspectele sale contemporane autorului.
Interesat încă din studenție de cunoașterea și asimilarea structurilor înnoitoare ale artei, ale poeziei mai ales, Leo Butnaru declară: „Încercam jindul de a mă încadra în modernitate și dorința de a fi sincron cu cei de o seamă cu mine, debutați în dreapta Prutului, pe care îi cunoșteam din Luceafărul, România literară, Contemporanul, alte reviste care erau, mi se părea, destul de generoase cu semenii mei româno-transfrontalieri.” (p. 5). Și, meditând asupra formării sale, poetul precizează: „Arabii au un proverb excelent: «Oamenii seamănă mai mult cu timpul lor decât cu părinții». Astfel că debutantul care am fost semăna cu ceea ce se întâmpla, ca mișcare de idei, cultură, dar și represiune ideologică, în Chișinăul anilor ’60. Dar și cu mișcarea studențească din Franța anului 1968, pe atunci eu însumi fiind student în anul doi universitar. Cu zguduirile din Cehoslovacia, când tineri alde noi se autoincendiau, protestând față de invazia sovietică în țara lor. Semănam cu cei din ghetoul samizdatului din URSS, cu exuberanța poetică a generației lui Voznesenski…” (p. 6).
Atracția avangardismului. Cercetările sale privind avangardismul sunt intense: „…Cred că am mers spre înțelegerea, mai apoi spre cercetarea avangardismului, începând chiar cu prologul acestuia, care poate fi considerat expresionismul german. Am citit atent, ca vrăjit aș putea spune, autorii emblematici ai fenomenologiei în cauză, care a îmbinat mai multe direcții în poezia primelor decenii ale secolului XX, din interacțiunile cărora aveau să purceadă futurismul, suprarealismul și dadaismul.” (p. 23). El recunoaște chiar unele posibile influențe: „pot presupune unele momente/accente de receptare și, poate, chiar de germinare în firea mea (firavă) a unora din esențele acelui discurs avant-avangardist, bazându-mă, să zicem (de ce nu?), pe unele din sublinierile/evidențierile pe care le făceam pe când eram student în anul întâi universitar (1967–1968).” (p. 23).
Categorisirea pe generații sau curente literare. Deși se raportează la sine, cu aproximație, ca șaptezecist, Leo Butnaru se declară, de fapt, împotriva categorisirii pe generații: „Însă eu privesc cu neîncredere situațiile când, în virtutea unei obișnuințe nu prea consolidate de principii, creația vreunui autor sau a altuia este «încadrată» generaționist. Absolut greșit. În primul rând, scriitorii dintr-o generație sau alta nu înseamnă că scriu asemănător, în baza unui cod anume cât de cât recognoscibil.” (p. 112). Și, mai exact, refuză, de fapt, încadrarea sa în vreo generație: „Astea fiind spuse până aici, aș reitera că eu, unul, cred că nu m-am pliat nici pe șaptezecism, nici pe optzecism, ci m-am format și am evoluat în spiritul unei modernități dintotdeauna, manifestată mai ales în secolul XX.” (p. 113).
De asemenea, consideră nerelevantă încercarea de încadrare în curente literare, întrucât poezia „poate integra deopotrivă aspecte, elemente, mijloace, procedee, stiluri pe care le-au cunoscut mai multe direcții lirice, metaforice, pe parcursul deceniilor, chiar secolelor, însă chiar de vorbesc aici de o durată temporală, nu aceasta mă interesează, ci constantele și caracteristicile revelate ale poeticului propriu-zis dintotdeauna și pentru totdeauna și nu numai pe durata imagismului sau a romantismului, simbolismului sau avangardismului. Indiferent de cuprinsurile acestor cadre periodizante, există poezia, bună sau nu prea. Sau – ne-poezia, precum o dovedesc, fără să vrea, mulțimi de autori care își adjectivează apartenența (nu identitatea! – pe aceasta nu o au) cu incertitudinile și libertinajul până la dezmăț ale postmodernismului. Iar poezia demnă de atenție ține de… pancronism, adică de totdeauna.” (p. 147).
Ierarhiile literare. Continuând analiza situației literaturii, Leo Butnaru se referă la ierarhiile literare: „În întregul ei, literatura română, de azi și de pretutindeni, nu are o valorizare obiectivă, iar mai mulți autori beneficiază de bonusuri amicale de o valoare falsă. (…) Sunt chiar și ierarhii regionale sau văzute din provincii. Ierarhii ale grupurilor și prieteniilor de scriitori, critici și poeți de-a valma. Există ierarhii înjghebate la unele reviste de cultură și literatură. Probabil, există… – dar există totuși și șubrede ierarhii universitare și de-a dreptul catastrofale – ierarhiile academice, unele – de jurii. Literatura română e derutată prin ierarhizări confuze, adică nici pe departe credibile.” (p. 118-119).
Leo Butnaru își aduce ca aliat, în încercarea de a împiedica impunerea pe piedestalul axiologic a falselor valori, pe Răzvan Voncu, citând afirmația acestuia din România literară nr. 42/2016: „Înainte de a acuza de-culturalizarea (reală) a societății, ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva purtăm și noi o parte din vină. Dacă nu cumva, din gentilețe, prietenie sau nesiguranță a gustului, am creat în timp un monstru care, acum, amenință să înghită literatura adevărată. O pseudoierarhie, care acoperă valorile autentice și, în loc să-l ghideze pe cititor, creează o nemeritată platformă socială impostorilor” (p. 141). Autorul apreciază că un criteriu infailibil de valoare îl reprezintă audiența în epocă, formarea de discipoli.
Poezia și normele estetice. Leo Butnaru consideră că nu poate exista poezie în absența totală a normelor estetice. El face analiza „schimbării de paradigmă” în scrierea și receptarea poeziei: „Dar, ca prim semn de… alarmă, dar mai ales de distincție între paradigma de «ieri» și cea «la zi», să înregistrăm că poeții deja «își luau dreptul să se răsfețe» cu jocuri formale, fără a mai avea obligații față de rigori estetice, stilistice, tehnice (literare). Răsfățul înseamnă relaxare și imprevizibilitate. (…). În locul efortului creator – cvasisomnul cu dicteul automat, apatia, renunțarea, abandonul, hazardul…” (p. 137). El nu dă drept de intrare în poezie dicteului automat, care a „făcut mult ne-bine poeziei propriu-zise. De regulă, textele apărute în urma dicteului, «muncii subconștientului», sunt cam sută la sută mai curând curioase, însă nicidecum izbutite. Dicteul nu izbutește, sub aspect valoric, ci doar emite la voia întâmplării. Iar arta nu ține de voia întâmplării, ci de voința poetului, care modelează, arhitecturează impulsul creator, inspirația (pentru cei care mai cred în ea). Revin: de textele celor mai mulți dadaiști, suprarealiști se ia act, însă rar cine le ia și drept act artistic. Mai curând, ele înclină spre… mistic, decât spre artistic. // Apoi, despre dicteu (zis și automat). Nici până astăzi nu s-a ajuns la concluzia că textele autorilor care s-au lăsat (cu voie, voit!) în libertatea necontrolată a dicteului, dadaiștii (…inconștienți, în timpul creației) sau suprarealiștii (cvasiconștienți în actul creator) ar fi importante, ar aparține unor poeți mari. Da, aceste texte se citesc, se citează, exemplificator, în exegeze, însă nu sunt date drept criterii și modele valorice.” (p. 138).
Analizând poezia contemporană, Leo Butnaru e destul de tranșant în afirmații, încercând să înlăture impostura. Dacă dicteul automat nu poate crea o poezie adevărată, nici simpla aplicare a unor tehnici prozodice precum ritmul, rima, nu poate crea poezie. În aceeași situație este falsa modernitate a versului liber: „În poezia contemporană se mai consumă multă strădanie întru aplicarea unei tehnici prozodice (rimă/ritm) «fără cusur» care, de la sine, ar crea iluzia de artă «cu conținut», însă care, de fapt, nu de puține ori, nu e decât găunoșenia banalității, luciu fals; adică, în loc de poezie – iluzia ca sărăcie lucie. Din păcate, și mulți dintre cei care nu apelează la eforturi tehnico-prozodice, «cultivând» versul liber, ajung la aceleași rezultate, poate că ușor altfel numite: inventivitate, modernitate falsă care, de fapt, sunt și ele sinonime banalității neputincioase, stimulatoare de grafomanie. În locul strictei regularități/organizări primitive, totuși (ca efect) ei aducând primitivitatea «descătușată» până la huliganism antiartistic, antiestetic.” (p. 145).
Continuând analiza tendințelor în poezie, Leo Butnaru disecă acid milenarismul douămiist, neoexpresionismul, hiperrealismul, deprimismul, aducând în sprijin cuvintele lui Paul Cernat, din Observatorul cultural nr. 339/2006 : «dar ce ne oferă în schimb „milenarismul douămiist”? Cum ce? „Realitatea” fără fard: furia, mizeria, vulgaritatea și grosolănia existențială a tinerilor debusolați, dezamăgiți, fără speranță și viitor din Romania tranziției. Vomă psihică, alienare „deprimistă” și visceralitate ca protest, refugiu în sex, alcool, violență și droguri, angajare biografică și socială. Traume, deliruri, viziuni apocaliptice de coșmar psihedelic, deriziune integrală și deziluzionare radicală. Întoarceri ale refulatului, revolte oedipiene, plebeizare și vulgarizare ostentativă. (…) Bine-bine, dar aceasta nu e decât o radicalizare plebee a „americanizării” poeziei, începute mai de multișor» (p. 289).
Mai mult, el circumscrie, chiar, teritoriul poeziei adevărate: „Numai poezia adevărată, esențializată în metafore și filosofie, mi se pare că a rămas «constantă» în modul de a fi și de a se manifesta, legătura (dar și raportul) ei cu realitatea pe care o oglindește nefiind, ca și până «acum», una (unul) de «coincidență», ci doar de diverse niveluri de adecvare.” (p.145-146).
Și, fapt important, Leo Butnaru este împotriva abandonării sensului în poezie, ea fiind „o timidă tentativă de a pătrunde dincolo de aparențe sau probe obținute pe cale științifică, empirică. E un suflu izvodit în conștient și, deopotrivă, subliminal în dorința de a trece dincolo de spațiul circumstanțelor, a ceea ce e vizibil și curent înțeles în lumea omului, și de a înainta cât de cât spre esențe dăinuitoare în tainele universale, ale Absolutului ca referință supremă pentru existență în general.” (p. 148-149).
Lipsa sensului duce la o decădere a artei, a poeziei: „În alte timpuri, poezia căuta înălțimile, culmile, zborul și, concomitent, profunzimile ideatice. Astăzi, în postmodernism, ce înclină tot mai mult spre minimalism și mizerabilism, ca o tranziție infinită la nu se știe ce anume, versificația caută diversitatea, pluralitatea alt-felului, până la divertisment.” (p. 162).
Leo Butnaru „salvează” ermetismul prin concepția acestuia despre metaforă: „În cazul ermetismului, al «metaforei absolute», care poate fi un poem întreg, se tinde spre sugestivitate, analogia alogică ce dă spor de noutate, originalitate, plasticitate artistică – toate, în raport cu metafora tradițională, explicativă, cu semnificațiile evidente până la banalizare.” (p.159). De asemenea: „temeiul filosofic și estetic al apariției metaforei absolute ține de scepticismul lingvistic radical și de neîncrederea în adevărata, valabila legătură reciprocă a limbajului cu realitatea.” (p. 160).
Asumându-și rolul de critic de direcție, Leo Butnaru face remarci acide la literatura actuală, deplângând îndepărtarea de canon, ca o îndepărtare de literatura adevărată: „Azi, literatura de oricare «gen», mai bine zis – de oricare lipsă de gen, e de fapt o clacă a genurilor pripite, știrbite în secvențialitatea lor, înghesuite, când nu se prea știe de înțelepciune, de filosofie, de măiestrie, de meserie, de geniu. E un fel de întrajutorare între ele a cioburilor de genuri alandala, o contribuție a tuturor la îndreptățirea întâmplării a ceva literatură sau doar, pur și simplu, a ceva scris de dragul scrisului în tandem cu lipsa științei artei cuvântului, cu înstrăinare de model, de canon. Azi nu mai e «la modă», la ordinea zilei și a artei, îndelungata stare de planton asupra unei fraze, a unui poem, a unei proze, spre a le modela, cizela. Pe scurt, spre a le face artă autentică.” (p. 281).
Critica prozaismului, a oralității brute în poezie. Deosebit de acid este Leo Butnaru în a critica tot ce consideră el că se îndepărtează de adevărata poezie: „Astăzi, în multe cazuri, ceea ce ar fi însemnat stil elevat sau, fie și ceva mai puțin stil, se află în tensionată discrepanță cu, să zicem, versificările ca reportaj brut din piață-stradă în lungi rechizitorii ale searbădului în texte-amalgam. Versificatorul cotidianului/cotidianismului poate fi asemănat unui aspirator de oralitate în stare brută de semifabricat semantic, oralitate ce poate fi un fel de praf. Este travaliul superficial care duce la aluviuni de textualitate/vorbărie brută. (…) Aceasta e o metodă de a te menține în colectiva postmoderniștilor apăruți pe lume rătăciți gata” (p. 284). „Iar a absolutiza oralitatea în pretinsa poezie înseamnă a rămâne absolut în oralitate, fără a ajunge la poezie, în poezie.” (p. 286).
Prin critica sa, Leo Butnaru face, implicit, câteva direcționări către arta autentică: „Ce mă supără pe mine unul (dar știu, și pe alții) în textele oralității brute (așa cum sunt și nimic mai mult) e lipsa intelectului, a fineții, a stilului. (…) Se vorbește, cu gravitate, de minimalism, de parcă scăpătarea, căderea în derizoriu e o izbândă, e culmea artei! De regulă, minimaliștii nu sunt decât niște mizerabiliști, care acordă importanță tocmai la ce e lipsit de importanță” (p. 285). În aceeași situație vede Leo Butnaru ceea ce se numește autenticism: „Artificiosul ca neputință, lipsa de fantezie creatoare, necunoașterea naturii și constantelor prozodiei consolidate în lunga istorie a evoluției acesteia culminează (…jos de tot!) în cazuistica bâiguită în jurul așa-zisului autenticism.” (p. 286). Tabloul general este văzut ca alarmant: „A scăzut drastic potențialitatea și influența autorității canonice. Iar a-canonicul cuvânt de ordine e: dezordinea! Disoluția. Dereglarea.” (p. 286).
„Inflația și criza” din poezie. Leo Butnaru afirmă că acestea se datorează „artefactului”: „Se vorbește despre disoluția, dezagregarea formelor poetice, în general, despre marginalizarea poeților care, prin propria lor inspirație, nu mai inspiră prea multă lume. Și nici încredere. Se vorbește despre inflație și criză în poezie, devenită tot mai mult versificație. Într-o anumită măsură, au dreptate cei care constată dominația artefactului asupra creației poetice, oarecum nedumeriți și enervați de plodirea, în postmodernism, a șarlatanilor ce se dau drept poeți.” (p. 287). Pe o veche linie maioresciană a constantelor sine qua non ale poeziei, Leo Butnaru critică textualismul și iarăși postmodernismul: „Azi e un potop non-stop de prozodie liberal-libertină-excesiv-narativă, zisă a postmodernismului, textualismului, testiculismului (obsesia genitalelor la genitiv); […] Atare «creație» e o conspirație deschisă a grafomanilor, neaveniților, slab alfabetizaților în literatură, în poezie, în istoria acestora. Melanjul textual duce la orice, numai nu la Poezie.” (p. 288).
Afirmând lipsa unei critici de direcție, demersul lui Leo Butnaru devine nu numai justificat, ci chiar necesar: „Însă azi nici critica literară nu mai încearcă să stăvilească vorbăria versificatoare și să reafirme răspicat adevărul că nu contează eventualul, ocazionalul sens stradal-narativ al înșiruirilor de fraze, ci ar conta totuși (odată ce respectivii neaveniți își declară intenția de a crea poezie) sensul artistic al acestei scriituri, care însă lipsește cu desăvârșire.” (p. 290). Și, de asemenea: „ce uimitoare este situația în care criticii literari (-voluntari), cât de cât recunoscuți ca pricepuți în domeniu, nu au avut, nu au curajul să spună că versificația românească actuală este invadată de texte patologic de prozastice, de cea mai banală oralitate.” (p. 293).
Prin asemenea curajoase semnalări ale deviațiilor din poezia contemporană, care o îndepărtează de receptorul de poezie și de ea însăși, Leo Butnaru se afirmă drept un critic serios al artei poetice actuale.
Leo Butnaru, Vederea dinspre alții, vedere spre alții (Yes-euri),
Editura Epigraf, Chișinău, 2020