În 2020, la Editura Tracus Arte, a apărut o nouă antologie din poezia lui Geo Dumitrescu, care preia titlul unui poem din 1961, dedicat lui Miron Radu Paraschivescu (dedicație care, trebuie spus, lipsește din această ediție a poemelor lui Geo Dumitrescu), Câinele de lângă pod.
Antologia, alcătuită de Teodor Dună, spre deosebire de cele anterioare, este una accesibilă, neîncărcată cu un aparat critic stufos sau cu diverse adnotări biobibliografice. Dimpotrivă, ea mizează doar pe o atentă selecție din cele mai importante volume de poezie ale lui Geo Dumitrescu. În plus, titlul antologiei este bine ales – o alegere previzibilă, totuși, în condițiile în care Câinele de lângă pod a fost și este unul dintre poemele cu cel mai mare succes la critica literară. Astfel, antologia de la Tracus Arte, evitând, prin lipsa aparatului critic, orice fel de polemici, este o foarte bună introducere în universul poetic al lui Geo Dumitrescu mai ales pentru tinerii interesați de poezie. Cu toate astea, nu ar fi fost de prisos dacă se specifica și în interiorul antologiei titlurile volumelor din care au fost extrase poemele – ce-i drept, ele sunt numite, însă de-abia în cuprinsul din finalul cărții – și, poate, sub fiecare poem să fie prezent și anul în care a fost scris sau a fost publicat, așa cum se întâmplă, de exemplu, în antologia Versuri din 1981. Dar aceste observații sunt unele de detaliu, nu neapărat importante în acest caz.
Antologia din 2000 nu se deschide cu poeme din Libertatea de a trage cu pușca, cum probabil se așteptau cei familiari cu poezia lui Geo Dumitrescu, ci cu poeme din volumul Aritmetică, plachetă semnată cu pseudonimul Felix Anadam și apărută în 1941, în doar trei sute de exemplare. Geo Dumitrescu avea pe atunci 21 de ani și debutase deja de la 19 ani în revista Cadran, folosind, de asemenea, un pseudonim: Vladimir Ierunca. În fapt, antologia din 2020 este foarte asemănătoare ca structură cu antologia din 2000, publicată de Curtea Veche ca un omagiu pentru poetul care împlinea 80 de ani, și care se deschide tot cu volumul Aritmetică.
În 1946, la cinci ani după debutul cu Aritmetică, a apărut volumul Libertatea de a trage cu pușca (al cărui titlu ar fi trebuit să fie Pelagră, însă, din fericire, autorul a renunțat în ultima clipă la el), volum care l-a consacrat pe tânărul Geo Dumitrescu și care a fost premiat de Editura Fundațiilor Regale. Este cartea „generației pierdute” (sintagmă aparținând inițial lui Gertrude Stein), al generației traumatizate de război, cu poeme din anii ’40, în care deznădejdea, revolta și incertitudinea sunt amplificate și, în același timp, anulate de vitalitatea tinereții. Să nu uităm că, în timpuri de război, entuziastul Geo Dumitrescu se va implica în editarea și conducerea unei reviste de orientare antifascistă, Albatros, în jurul căreia s-au grupat tineri scriitori ca Dimitrie Stelaru sau Constant Tonegaru (scriitor cu un singur volum în timpul vieții, Plantații, și care a murit la numai 33 de ani), revistă care și-a adus din plin contribuția la afirmarea a ceea ce a fost numit curentul neomodernist românesc. Cu același entuziasm se va implica, mai apoi, și în editarea altor reviste de prestigiu ca Flacăra, Almanahul literar (transformat în Steaua), Iașul literar sau România literară, al cărei director a și fost între 1968 și 1970.
Revenind la Libertatea de a trage cu pușca, volumul iese în evidență prin limbajul firesc, degajat – numit „lirism narativ” –, apropiat de limbajul comun, regăsit peste ani la poeții generației ’80, prin care detașarea de realitate nu mai capătă valențe metafizice, așa-zis „poetice”, ci, dimpotrivă, capătă aspectul unei meditații lucide, în care se strecoară sentimentul unei incertitudini acute. În fapt, această incertitudine este o marcă a poeziei lui Geo Dumitrescu, chiar și a aceleia din anii ’60. „Lucrurile sunt obositor de clare” sună un vers din poemul Pentru toți cei cinci frați. Sau: „De mic copil, înainte de a face ceva mai bun,/ înainte de a învăța să merg pe picioare,/ cred că am început prin a căuta certitudini, certitudini…/ Obiceiul ăsta mi-a rămas și acum când m-am făcut băiat mare.” (Despre certitudini) Versuri ca acestea din 1943 își găsesc pandant în versurile din anii ’60: „Da, recunosc, știu că oamenii au,/ în general,/ două picioare, două mâini,/ câte doi ochi și o singură frunte –/ și altceva nu mai știu./ Știu că oamenii se-nmulțesc,/ în general,/ prin iubire, doi câte doi –/ și altceva nu mai știu nimic.” (Din câte adevăruri)
După Libertatea de a trage cu pușca, a urmat o tăcere de aproape douăzeci de ani. Următorul volum al lui Geo Dumitrescu, Aventuri lirice, va apărea în 1963. În antologia alcătuită de Teodor Dună, sunt selectate din acest volum șapte poeme, același număr ca în antologia din 1981, cu singura diferență că în loc de poemul La ghicit, datat 1961, un poem cu tentă propagandistică și chiar rasist, Teodor Dună a preferat Sfârșit de primăvară, care, în antologia din 1981, este marcat ca făcând parte din volumul Nevoia de cercuri (1966).
Poezia lui Geo Dumitrescu din anii ’60 este una mult mai densă, de un verbiaj pe-alocuri deranjant. Mai mult, tendințele propagandistice, ca favoruri făcute puterii comuniste, nu sunt puține. În poeme de lungă întindere, adevărate epopei în versuri, ca (tocmai numitul) La ghicit, Balada corăbiilor de piatră sau Problema spinoasă a nopților, poetul nu ezită să facă elogiul „epocii de aur” comuniste, cu impresionantele ei realizări. În La ghicit, de exemplu, o țigancă ghicește trecutul, prezentul și viitorul într-un ban de argint „cu capul nesuferit al lui Carol I, neamțul”, simbolul unor vremuri vechi, asupritoare, și primește de la „clientul” căruia îi ghicește, bani noi, „bani adevărați”, pentru a vedea cu adevărat viitorul: „Așa, mătușă./ Și-acuma, na, uite niște bani adevărați./ Ia-i, ai tăi să fie, ai muncit pentru ei,/ dă-i copiilor să-i citească –/ nu e pe ghicite:/ scrie pe ei lămurit prezentul și viitorul –/ doar anii ăștia poate vor mai avea necazuri,/ dar veacul ce vine e-al lor…/ (Alergau tractoare/ pe banii mei simpli, de hârtie,/ holde bogate și brazi foșneau/ și urca spre cer/ ugerul negru al sondelor…)
Tot din Aventuri lirice face parte, însă, și poemul Câinele de lângă pod, poemul care dă și titlul antologiei din 2020. Într-adevăr, este un poem impresionant despre încrederea oarbă, necondiționată în om și în omenire în general. Scris într-un stil prozos, antiliric, poemul (numit de autor „poveste sentimentală”) este și un autoportret al poetului, total diferit de Portretul cu iz avangardist din 1941. În fond, poemul tocmai prin acest amănunt este puternic: nu cochetează cu detașarea de subiect, ci alege identificarea cu acesta, o identificare mai degrabă emoțională decât lucidă, rațională: „Pedalam îndârjit, cotropit de furie,/ prin dimineața însorită,/ pedalam din greu, gâfâind, și-n jurul meu/ nu mai vedeam/ decât blana roșcată, peticită, a câinelui/ salturile lui mari, atletice,/ ochii lui umezi, afectuoși,/ în care strălucea limpede marea încredințare umană/ care spune că mizeria nu e/ zestrea fatală a vieții,/ care spune că nepăsarea/ nu e legea firească a vieții…”.
Și în Nevoia de cercuri (1966), dar și în Jurnal de campanie (1974), poezia lui Geo Dumitrescu este una retorică, narativă, descriptivă, cu puține schimbări notabile. O face asta mai puțin valoroasă în comparație cu poemele din anii ’40? Eu, unul, nu cred. Este vorba, pur și simplu, de o desfășurare mai vastă, a unei lirici de la bun început cu tentă narativă și conversațională, deși se poate susține că astfel de poeme-fluviu erau pe gustul Partidului – accesibile ca limbaj, ele narau extraordinarele realizări ale socialism-comunismului, sub forma unor povești captivante. Cele ale lui Geo Dumitrescu, însă, sunt abstracte și nu rareori subversive, așa cum este, de exemplu, poemul Problema spinoasă a nopților, unde găsim următoarele versuri, cu o tentă ironică: „Poate e pe undeva o scăpare din vedere,/ o greșeală de planificare, de vreme ce am ajuns/ să producem mii și mii de tractoare pe an/ și, mai mare rușinea! abia 365 de nopți!”
În ceea ce privește compromisurile lui Geo Dumitrescu, concesiile făcute puterii și oglindite în tenta mai mult sau mai puțin vag protocronistă a unor poeme din anii ’60, acestea nu se ridică nici pe departe la nivelul de devotament prezent în poemele unor Beniuc, A. Toma, Marcel Breslașu sau Eugen Jebeleanu. Ce are în comun Geo Dumitrescu cu mulți dintre cei tocmai enumerați este orientarea sa de stânga, asumată încă din tinerețe, din vremea debutului în Cadran, publicație de orientare marxistă. După cum el însuși mărturisește, într-o scurtă prezentare autobiografică inclusă în antologia Versuri din 1981, a devenit membru al Partidul Comunist în 1946. Abandonează studiile, luând doar examenele anului IV, dar neprezentându-se la examenul de licență: „El a pierdut pasul, a pierdut legătura cu studiile – scrie Geo Dumitrescu despre el însuși la persoana a treia. El nu se poate îndura, apoi, să lase baltă numeroasele și importantele sarcini, misiuni, «munci de răspundere» care i se încredințează. El va rămâne acasă, în mijlocul atmosferei de fervori și exaltări, de «însuflețire creatoare unanimă», cum i se pare atunci, el rămâne să participe, devotat și entuziast, la construirea socialismului”.
Participă la „construirea socialismului” prin articole și reportaje „candid-exaltate, patetice, conformist și decorativ idilice”, dar nu reușește să scrie cele mai reușite versuri prin care să surprindă avântul socialist: „În toți acești ani de după Eliberare, încercase insistent să scrie versuri, desigur în «spiritul epocii», dar rezultatele părându-i-se cu totul penibile, renunțase, socotindu-și aptitudinile lirice probabil expirate, odată cu prima tinerețe…”
În 1954, în urma unor acuzații, este exclus din Partid și din Comitetul Uniunii Scriitorilor – urmare firească a excluziunii din Partid. Este o perioadă dificilă pentru Geo Dumitrescu, care publică numai traduceri, pentru ca în 1963 să fie reabilitat. Scrie din nou, începând din 1958-1959, poemele urmând să apară în volumul din 1963, Aventuri lirice. În 1967, devine redactor-șef la Gazeta literară, care se va transforma, în 1968, sub supravegherea lui Geo Dumitrescu, în România literară. Din 1968, tăcerea poetului Geo Dumitrescu va fi aproape totală.
Tot acest traseu publicistic este bine marcat apoi în antologiile dedicate poetului, dintre care cele mai importante sunt cele din 1981, 2000 și, iată, 2020. Și antologia din 2020 de la Tracus Arte, Câinele de lângă pod, alcătuită de Teodor Dună, ca și antologiile anterioare, este una care oferă ce-i mai valoros din poezia lui Geo Dumitrescu, dar, prin selecția făcută de antologator, ne dăm seama cam ce a rezistat până în prezent din opera acestui poet recunoscut și controversat în aceeași măsură (bineînețeles, aici depindem și de preferințele antologatorului). Cuvintele lui Geo Dumitrescu din 1981, din deschiderea antologiei Versuri, își păstrează valabilitatea și în cazul volumului din 2020: „Rămâne, firește, întrebarea dacă (și în ce măsură) rezultatul acestor lungi ezitări și oscilații concesive e compatibil cu proiectul acelui «chip cât mai aproape de cel adevărat». A ieșit, se pare, o «imagine mișcată», cu contur vag, tremurat (și n-ar fi chiar acesta, poate, cel mai adevărat chip?), sau, poate, mai probabil, imaginea unei ființe însoțită de nelipsita (dar și indispensabila) ei umbră. Și-n acest caz, raportul de mărime și valoare dintre ele, ființă și umbră, rămâne pentru totdeauna dependent de sursa de lumină. Care nu poate fi, desigur, alta decât privirea cititorului, a criticii și istoriei literare.”
Geo Dumitrescu, Câinele de lângă pod, antologie alcătuită de Teodor Dună,
Editura Tracus Arte, București, 2020