Nu știu alții cum sunt (mai ales cei născuți după 1990), dar eu când văd un roman cu titlul Măștile lui Brejnev, având pe prima copertă profilul bustului fostului secretar general al PCUS, privind demn, în mărimi diferite, din trei colțuri ale copertei, după modelul păpușilor Matrioșka, musai îl cumpăr. Chipul festiv al dictatorului, cu cele patru decorații în piept, îmi este încă suficient de familiar și prezența lui atât de ostentativ pusă în evidență pe copertă transformă cartea într-o ispită greu de refuzat. Leonid Brejnev a marcat mult timp și anii tinereții noastre, chiar dar nu direct și nici atât de vizibil încât să nu fim tentați să aflăm mai multe despre acest personaj din partea unor scriitori connaisseurs, rezidenți în anii lui de glorie într-un stat din componența URSS.
În vremea din urmă, mai ales de când Prutul nu mai este o graniță în domeniul literaturii (scriitorii din Republica Moldova publică dezinvolt în revistele de la noi, editurile tradiționale publică fără restricții poezie și proză scrisă la Chișinău, Facebook permite și dialogul cotidian), se observă un efort constant al creatorilor din Basarabia de a se adapta normelor stilistice și tematicii scrisului practicat la noi și, implicit, în lumea occidentală, cu bune și cu rele. Citind astăzi un roman fără să te uiți la numele înscris pe copertă, aproape că nu există elemente care să te facă să ghicești dacă autorul lui locuiește la București, Timișoara, Cluj, Iași, Chișinău sau Bălți. Și este firesc să fie așa.
În ultimii ani, excelenta editură Știința, de la Chișinău a publicat mai multe antologii de literatură scrisă în Basarabia, împărțită pe genuri și specii literare, dar și cronologic. În felul acesta cititorii din România, până la sfârșitul anului 1989, aproape deloc familiarizați cu scriitorii de dincolo de Prut, pentru că volumele lor nu circulau la București în anii comunismului, au avut în față o vitrină de nume și produse literare, dar și posibilitatea de a observa evoluția în timp a acestei literaturi, să fie martori în timp real ai ruperii de tradiții și ai marșului forțat spre (post)modernitate.
Citind și scriind despre aceste antologii am remarcat faptul că interesul meu de cititor nu mergea, în ton cu moda timpului spre sincronizarea ultimă, spre libertatea de limbaj dusă până în vecinătatea trivialului, sexualitatea debordantă, citatele în limba engleză și referințele culturale, ostentative, de cele mai multe ori chiar din titlurile operelor, la nume, foarte probabil, prohibite la Chișinău până cu nu foarte multă vreme în urmă, ci spre acele texte care valorificau în forme literare actuale experiența culturală (venită din frecventarea în original a marii literaturi ruse) și socială a traiului în fosta Uniune Sovietică. Pentru mine, care am trăit o bună parte din viață la Timișoara, în extremitatea opusă a țării și care, până mult după 1990 nu călcasem niciodată în Basarabia și nu știam mare lucru despre scriitorii de acolo, acela mi se părea filonul de noutate absolută, teritoriul necunoscut care trebuia investigat, marea sursă de revelații. Am simțit că mă interesau scrierile care puneau în evidență traiul cotidian, gândurile oamenilor, mentalitățile, imaginarul, speranțele, tristețile, orizontul lor de cunoaștere, mai mult decât cele care punea aveau ca miză tehnicile literare. Pentru că, până la urmă, această experiență (inclusiv literară) este uriașul atu pe care Basarabia îl are față de noi, cei de aici și din lumea occidentală. Ei au astăzi tot ce avem noi, dar și ceva în plus. Nefericirea lor istorică este marele lor avantaj literar. Totul este să știe să valorifice acest avantaj.
Într-una dintre antologiile editurii Știința am dat, acum ceva ani, peste un fragment din romanul lui Nicolae Spătaru, Măștile lui Brejnev, apărut în librării în urmă cu câteva zile. Atât de prezent pe coperta cărții, fostul lider sovietic este, practic absent în interiorul ei. Moartea sa, survenită la începutul anilor 1980 nu are decât rolul unei borne temporale în cadrul acțiunii. Este momentul în care începe procesul absurd (nu prin deznodământ, ci prin felul în care s-a derulat), cu accente de multe ori grotești în viziunea autorului, al destrămării Uniunii Sovietice, privit de la nivelul unei comunități rurale prin intermediul însemnărilor lui Marcu Filipescu („secretar al sovietului sătesc din comuna Sinihău”), dispărut în condiții neelucidate, dar și din rapoartele întocmite de Aurel Zmeură („sergent major, sectorist”) care însă dispare și el, la fel de suspect înainte de rezolvarea cazului, totul rămânând în felul acesta în aer. Practic, cele două voci narative se confundă între ele. Dacă autorul nu ar fi avut inspirația să scrie partitura fiecăreia cu corpuri de literă diferite, cu greu ar fi putut cineva să le deosebească. Limba de lemn comunistă, prejudecățile oamenilor, reacțiile sătenilor, alimentate din plin de zvonuri, unul mai prăpăstios decât altul (inevitabilitatea războiului după moartea lui Brejnev era la ordinea zilei), pierderea în detalii stupide, irelevante, coerența foarte discutabilă a discursului, absența logicii, observațiile și explicațiile suprarealiste transformă totul într-un text cu vădite accente suprarealiste. Întregul text se transformă într-o poveste de Ilf și Petrov, povestită de un mărunt activist rural și completată de un sectorist, supervizată discret dintr-un fel de Olimp al lor de zei ai prozei precum Dostoievski și Bulgakov. Totul pe fondul unui suprarealism, în care elemente fantastice sau aparent fantastice se mulează firesc pe realismul bolovănos, de zi cu zi, al locuitorilor satului. Aceștia se adaptează firesc, așa cum pot, cu prejudecățile și behaviorismul lor cotidian la întâmplări și vorbe care, prin ele însele, sfidează logica și ceea ce am putea numi bunul simț țărănesc.
Un astfel de episod în care oameni obișnuiți se adaptează firesc fără să-și pună prea multe întrebări, la un eveniment supranatural este cel în care o vacă a săpat niște gropi în fața câtorva porți pe care o vreme le-a umplut, seară de seară, cu lapte. În final ele nu au mai fost umplute, ba chiar s-au astupat de la sine. La început reacția oamenilor a fost de spaimă, apoi s-au obișnuit cu belșugul, pentru ca în final, așa cum se întâmplă cel mai adesea, să fie cuprinși de frustrare și revoltă. Dar, iată cum descrie Nicolae Spătaru situația: „În după-amiaza zilei în care a fost înmormântată Mădălina Fercul, vacile din Sinihău au încetat să mai pască și mugeau toate ca înnebunite, iar după asfințitul soarelui, ca la un semnal venit de nu știu unde, din toate găurile săpate de Joiana, a dispărut laptele (…). Puradeii lui Gogu Cercel alergau plângând pe hudițe, de la o groapă la alta, cu bidoanele goale, dar ia laptele de unde nu-i. Oamenii s-au speriat rău. Unii se obișnuiseră deja cu acel lapte (…). Aici chiar e făcătura dracului, se gândeau. Și se întrebau de ce autoritățile nu intervin. De ce nu bagă armata. Dar și mai tare s-au speriat a doua zi dimineața, când gospodarii au ieșit cu hârlețele în mână să astupe gropile de la porțile lor (că oricum erau goale), și au constatat îngroziți că pe locul unde până ieri seara ele se căscau amenințătoare și înfricoșătoare, dimineața pământul era neted ca-n palmă, bătucit și nici urmă că acolo ar fi fost vreodată săpată vreo gaură. Au înlemnit, iar Truță Moale a aruncat hârlețul cât colo și s-a ascuns tocmai în beci. Printre sacii cu cartofi și sfeclă roșie. Stătea în beci și tremura ca varga. Credea că numai lui i se întâmplase năpasta asta” (p. 72).
În spirit postmodern, romanul lui Nicolae Spătaru este înțesat cu trimiteri culturale, aluzive sau directe, unele de-a dreptul surprinzătoare. Ca această frază cât se poate de banală, care nu pune niciun fel de problemă de înțelegere a textului: „Da, acest lucru se întâmpla cu vreo trei luni înainte să moară Brejnev (s. a.)”. Cu totul neuzual pentru un roman (pentru o operă de ficțiune), autorul pare însă să nu reziste tentației de a-și acompania indicația temporală cu o notă de subsol ironică, în care face aluzie la viața literară a momentului actual: „Așa se va numi primul roman al lui Iulian Ciocan. Acum el este încă elev la o școală medie din Chișinău și nu știe că peste vreo zece ani va deveni scriitor”. Este aici ceea ce postmoderniștii numesc un clin d’oeil. Doar că acesta, scos în afara textului, pare să îi fie adresat nu neapărat cititorului, așa cum se obișnuiește, ci mai degrabă scriitorului în discuție, Iulian Ciocan.
La fel ca în noul roman francez, în romanul (poate că e mult spus roman, mai degrabă o povestire de dimensiuni relativ întinse), important este cum se spune, nu ce se spune. Drumul (de) parcurs, nu atingerea unui capăt al călătoriei, încununat cu vreo concluzie. De altfel, prin dispariția celor doi naratori totul se pierde ca un drum în nisip, iar în mintea cititorului nu rămâne nicio idee fermă despre ce a vrut să demonstreze autorul scriind această carte. Poate, să creeze un fel de parabolă a destrămării comunismului, a confuziei, absurdului, lipsei de sens, iraționalului, suprarealismului, grotescului care s-au lăsat peste societatea sovietică între dispariția lui Brejnev și apariția lui Gorbaciov. Tot la fel ca în noul roman francez, însă, mesajul textului se pierde în hățișul strategiilor narative în care, uneori, pare să se fi rătăcit autorul însuși. Oricum, pentru noi cei din partea aceasta a Prutului, cartea lui Nicolae Spătaru este ca o gaură a cheii, prin care putem zări ceva din viața cotidiană a fraților noștri în anii absurzi ai ocupației sovietice.
Nicolae Spătaru, Măștile lui Brejnev, Editura Paralela 45, Pitești, 2020, 164 pag.