În scurta mea carieră de admirator al artelor plastice (cronicart-ul își refuză titlul de critic de artă, fiindcă, nefiind decât un simplu scriitor, nu are calitatea de a uza de el!), au existat în aria prețuirii mele artiști (nu mulți!) care mi s-au părut pur și simplu de neatins. Nu inegalabili, ci intangibili. Nu știu cum să spun, adică artiști care nu-mi erau deloc la îndemână și care îmi impuneau o reticență și o distanță mai mult decât respectuoase. Aproape idolatre. Mi se părea că nu e posibil să trec dincolo de realitatea artei lor și că nu voi fi capabil în veci să le ating statura, esența, spiritul, carisma. Eram condamnat la o adorație mută, statică, epidermică, aflată într-o inerție permanentă, ca și cum idolul meu era undeva, sus, departe, iar mie mi se cuvenea, în absența lui, doar totemul. Semnul. Sau icoana lui.
Și sunt, slavă Domnului, câteva personalități ale artelor, dar și culturale, care m-au complexat aproape tiranic, dintru început (nemaivorbind de imposibila suprapunere cu imaginea lor subliminală, construită anterior și alcătuită din extrase din cărți, albume, expoziții etc.), fapt care a dus, după ce m-am apropiat de subiecți, la constatarea unei stupefacții interioare aproape ridicole. Nu mă puteam desprinde din uluire. Aveam revelații peste revelații și întrebări peste întrebări.
Cum – îmi ziceam, de pildă, privindu-l pe unul – omul acesta firav, visător, ce pare că plutește pe deasupra lucrurilor, a fost în stare să creeze o operă atât de vastă, de puternică? Sau – mă gândeam, uitându-mă la altul – cum a fost posibil ca uriașul ăsta, zdrahonul ăsta cu palmele ca niște lopeți, să construiască o lume cu detalii atât de delicate, cum doar în orologerie întâlnești?… Ori – cugetam, ascuns într-un căuș de teamă solemnă și admirație, privindu-l pe Filosof – e posibil oare să izvorască din mintea lui raționamente și încatenări logice atât de strălucitoare?… Cum, când el își duce viața minimal, îngrijindu-și cu dragoste nemărturisită spiritul și trăiește într-o modestie decentă (accentuez asta, fiindcă știu că există și modestii festiviste!), mereu cu un zâmbet timid pe buze, ca și cum și-ar cere scuze pentru că e o ființă de excepție? (NOTĂ: Am avut odată, într-o împrejurare artistică, prilejul să-l reîntâlnesc pe un astfel de om excepțional, cu care mă cunoșteam mai demult. Și, de bucurie că-l revăd, după ce ne-am strâns cu căldură mâinile, m-am ridicat pe vârfuri și mi-am îngăduit să-l sărut pe ambii obraji, frugal, dar perfect românește. Nu știu ce-a fost în capul meu, dar consideram că aceea era proba de afecțiune supremă pe care i-o datoram și de care voiam tare mult să fie conștient. După consumarea acelui gest al meu necugetat, poate prea îndrăzneț, n-am să uit niciodată stupoarea din privirea lui, personajul acela inabordabil, cunoscut ca om de lume, însă extrem de reținut, rigid, capabil să exprime doar o tandrețe distantă, evitând cu grijă exploziile expansive).
Congregația aceasta de atinși de grația divină și, lângă care, de cum te întâmpli să stai, simți imediat cum ființa îți e invadată de un fluid de aer pur, rarefiat, cu esențe de floare de Rai, cum spuneam, numără nu mulți dăruiți cu acest har. Fără să fie din aceeași plămadă, fără să aparțină aceluiași cin de artiști sau gânditori, ei se strâng la un loc doar în închipuirea mea.
Și țin ședințe o dată pe eternitate!
Unul dintre acești membri ai misterioasei (doar în capul meu!) congregații este fără îndoială IOAN NEMȚOI, un artist de talie (deși el pare firav!) nu doar națională, ci și europeană și mondială. Care poate duce în spate o carieră inimaginabil de bogată și de diversă.
În anii `90, chiar lângă Librăria Minerva (mai exact, Calea Victoriei 126, dar, între timp dispărută!), singura aflată în zonă, exista o galerie fabuloasă, terminată înspre fațadă cu o vitrină bizară, drapată în bleumarin. Spațiul era încărcat de forme tubulare de sticlă roșie, închipuind orice: de la păsări, flăcări sau năluci contorsionate, până la felurite obiecte de cămin, precum vaze, pahare, amfore, abajururi sau sfeșnice, toate – cu câteva excepții – de culoare roșie. Ajunși în dreptul provocatoarei galerii, trecătorii aruncau doar o privire prin geamul ușilor dinspre stradă, neîndrăznind parcă să intre, poate din teama că tot acel univers era de o fragilitate extremă. Cu vremea, din nu știu ce pricini, spațiul a dispărut (am aflat mai târziu că galeria s-a mutat în Lipscani). Nu a rămas decât vitrina drapată în albastru, în care himera roșie era schimbată când și când cu alte viziuni. Iar, la trecerea prin fața ei, nu-ți rămâne decât să te întrebi: Ia să vedem ce vrăji a mai făcut Nemțoi?!
Citisem despre artist multe în presa culturală, artist – pe care nu-l văzusem niciodată în carne și oase… decât în sticlă! – că este de o uriașă anvergură, lucrările lui fiind expuse în nenumărate capitale europene sau din lume. Pentru mine, ajunsese un mit, o „himeră” dacă vreți, înconjurată de un halou de notorietate aproape ieșită din comun.
Să adăstăm o clipă asupra meșteșugului acesta miraculos al lui Nemțoi!
Întotdeauna m-a fascinat transformarea incredibilă a firului de nisip în sticlă, intrarea incredibilă a siliciului în starea lui de agregare solidă la cea de transparență, trecând mai întâi prin incandescență. Trecut prin foc. Gaston Bachelard scria, în Psihanaliza focului, că „tot ce se schimbă repede se explică prin foc. Acest element privilegiat poate fi intim și universal”.
Momentul acela când vrăjitorul înmoaie tubul lui în fluidul fierbinte și duce apoi la gură capătul prin care suflă, momentul acela este „universal”. Atunci, când își strecoară respirația în masa magmatică și însuflețește sticla cu suflarea lui, atunci sticlarul e aidoma unui Dumnezeu. Un mic demiurg ivit din semn de foc. El stabilește cât timp va sufla, pentru ca balonul să se umfle, cum va roti bulgărele de lavă și cât de rapid, cum va face, cu substanța ca un jăratic moale ca mierea, după capul și vrerea lui, opturi, răsuciri, tasări, elongații, apoi, folosind acea foarfecă, își va defini, în fine, volumul de creație. Acela din care va răsări obiectul visat de mag. M-a fermecat, apoi, ritmul aiuritor al mișcărilor, un fel de luptă cu secunda (pentru că „totul trebuie să se schimbe repede”!), fiindcă magma se răcește și sticlarul e condamnat să se miște întruna, să nu pregete o clipă, să n-aibă ezitări; el știe exact ce are de făcut, cunoaște până la ultimul detaliu forma obiectului închipuit, pe care-l însuflețește.
De aceea și din încă alte o mie de motive, doamnelor și domnilor, ce țin de mister și de frumusețe, sticlăria nu mi se pare o meserie. E o întrecere. O competiție. O artă. O măiestrie.
Ioan Nemțoi a descoperit în studenție farmecul acestei arte în ținutul său natal, la Dorohoi, la Fabrica de sticlă, faimoasă în vremea aceea. Care, la apusul regimului comunist, era gata-gata să devină ruine. Dar Nemțoi a salvat-o. La mijlocul anilor ʼ90, a cumpărat-o și, astfel, el a devenit cam ce-și doreau activiștii din lʼancien régime, muncitor-acționar-proprietar și beneficiar al întreprinderii. Care este azi nu doar terenul de încercări ale artistului, dar și o manufactură serioasă, competitivă și de mare cinste pe piața specifică. Acolo, spuneam, Ioan Nemțoi – care mărturisea că n-a renunțat defel la tehnica veche de modelare a sticlei (dând respectuos la o parte nenumăratele tentații ultratehnologizante ale prezentului!) – acolo, își făurește el himerele, îmbogățindu-și astfel rezervația de fantasme la care visează tot timpul. Acolo, la Dorohoi – iar acesta este cel mai ambițios proiect al lui Ioan Nemțoi – ar dori el să deschidă o Academie Internațională a Sticlei, un fel de GlassLand pentru creatorii care vor să devină vrăjitori ai acestei minunate arte. Firește, sub îndrumarea sa.
Nemțoi este astăzi unul dintre cei mai prolifici artiști ai sticlei din Europa, cu evoluții și împliniri remarcabile nu doar pe palierul decorativ al sticlei, ci și într-o proporție mai mare, în spațiul monumental, apropiindu-se mai mult de sculptură, decât de sticlă suflată. Arta sa e recunoscută (există un pattern specific al fiecărei lucrări, care o leagă, o înglobează în ceea ce s-ar putea numi „patrimoniul Nemțoi”!), pentru combinațiile cromatice originale și, mai ales, pentru suprafețele de sticlă asemănătoare cu gheața (alt „semn particular” al lui Nemțoi!). Pe actul de naștere al meseriei sale scrie: „sticlă suflată manual, colorată, stratificată și gravată”. Dar ceea ce îi conferă artistului un loc privilegiat între „sticlarii” de oriunde (de la Londra, Paris sau New-York, până la Copenhaga, Tokio sau Montréal) este o abordare complexă și conceptualizată a sticlei.
Unele dintre expozițiile sale, cum ar fi Water & Fire; My Extravaganza (instalație și efect de sunet și lumină), gallery@oxo, Oxo Tower Wharf, Bargehouse (Londra); Nemțoi la McLaren, la sediul McLaren, proiectat de renumitul arhitect Norman Foster; Who`s Afraid of Glass, Museo Civico, Bassano del Grappa (Italia) sau recenta NEMȚOI, de la Museu Nacional dos Coches – Muzeul Național al Caleștilor (Lisabona), ele sprijină, prin concretizarea, de fapt, a unui ritm de creație uluitor, observația că această strădanie de conceptualizare a sticlei înseamnă, somme toute, încununarea eforturilor sale de interpretare personală a lumii.
Poate tocmai de aceea, acest polisemantism îl determină pe artist să facă următoarea destăinuire: „Sunt îndrăgostit de sticlă, această substanță cu totul fascinantă care oscilează între fragilitate și rezistență în timp, între lichid și starea solidă. Începând cu versatilitatea sa, chestiunea în sine poate fi un pretext pentru dezbateri interminabile. Ca artist, îl folosesc pentru a mă exprima”.
Da, versatilitatea – aceasta ar putea fi, pe lângă cromatica înnebunitoare – calitatea principală a creației lui Nemțoi. De la obiecte, să zicem cu funcționalitate precisă (vaze în cele mai diverse forme și culori, uneori combinate, recipiente, fructiere, sticluțe pentru parfum absolut fantastice… aproape că nu mai contează faima conținutului!, sfeșnice, platouri, vase, scrumiere savante, piese de șah aiuritoare etc. etc.), până la lucrări artistice profunde, lipsite – cum s-ar zice – de telos, adică nu au un scop anume și care, realmente, respectă acea unică funcție a catharsis-ului în artă. Însă plăcerea estetică încercată este poate la fel de adâncă, de pregnantă ca și a obiectelor funcționale (ce poartă, bineînțeles, marca Nemțoi!). De aceea, arta sa combină în mod liber simbolul cu abstractul, verosimilul cu imposibilul sau, de ce nu, amețeala cu luciditatea. De-un paregzamplu, așa, închipuiți-vă un fragment dintr-un „lan” de iarbă roșie – insist: de sticlă! – în mărime supranaturală, unde firele de iarbă se apleacă, dând impresia că se află sub bătaia vântului, surprinse într-un moment al unei flexibilități stupefiante. Pe partea cealaltă, într-o altă perspectivă, avem impresia că fiecare obiect sau lucrare pare a fi un vitraliu complex ce joacă în lumină, dezvoltând o imagerie al cărei belșug de reprezentări aproape că îngheață orice privire și o țintuiește într-o stare de hipnoză.
Dacă vreți să trăiți toate aceste senzații, încercați o vizită la Nemțoi Gallery, din Hanul cu Tei, de pe Lipscani. Care nu este doar primul spațiu de artă contemporan cu lucrări în exclusivitate din sticlă, dar și o bucurie a senzațiilor. Și nu vă costă nimic. Decât o stupefacție.
O expoziție NEMȚOI este o sărbătoare. O festa cum ar zice italienii. O petrecere. Iar, pentru mine, nu doar un regal al privirii, ci și o demistificare… Voi dezvolta în câteva momente!
O astfel de seară de gală s-a desfășurat, de curând, la Muzeul Național al Literaturii Române. Printr-o expoziție intitulată, simplu și sec, Semne. O expoziție însă derutantă și riscantă. Derutantă, pentru că tuburile lui roșii, celebrele sale „arătări” tubulare, de un roșu aprins (faimosul „roșu de Nemțoi”, a cărui rețetă rămâne un secret inavuabil al artistului!), așa contorsionate, fiecare pe soclul lui de un alb impecabil, păreau la prima vedere simple construcții convulsive, ca niște ofidiene în aer, aflate sub umbra implacabilă a hazardului. Și riscantă, pentru că, privite neglijent, à vol d`oiseau, ele puteau rămâne așa: încremenite pe veci în sarcofagul prejudecăților simpliste, din care niciun arheolog al semnelor nu le-ar putea scoate.
Dar, privite mereu, mereu și mereu din alt unghi, cu umbrele lor chibzuite pe pereții albi, contorsiunile lui Nemțoi trec în grafie. Părăsesc domeniul spațialității și intră în misterioasa lume a semnelor. La o analiză semiotică generală, semnul face parte dintr-un sistem de comunicare. Semnul vorbește. Spune ceva. Ne comunică o stare, un fapt, un concept.
Semnele lui Nemțoi – aflate nu departe de interpretarea metaforică a unei rețele de vase sanguine – descriu, prin plastica lor și, tot la fel, prin proiecțiile lor pe perete, o altfel de lume. O lume a formei în încleștarea sa cu imponderabilul. O lume a eresurilor care își caută definiția. O lume complexă, dar limpede, cu un farmec al ei particular explicit. O lume ce poate fi gustoasă ca o savarină și savuroasă în plăcerea privirii, ca un cer spuzit de stele. E lumea lui Nemțoi. E simplu. Simplu și firesc. Semnele lui Nemțoi refac lumea lui Nemțoi. Pe care trebuie să știi s-o asumi. Spune Dalina Bădescu, curatorul expoziției: „Ele /n.n. lucrările/ pot fi prelungite mental la nesfârșit, unite într-un traseu închis, asemenea unui ciclu complet al vieții, dar, pentru ca acesta să fie perceptibil ca întreg, este obligatoriu ca lectura Semnelor lui Ioan Nemțoi să se parcurgă separat (…)”.
În seara vernisajului, se aflau acolo poate cei mai reprezentativi actanți ai formelor artistice. Adunați în fața făuritorului de himere în sticlă, care vorbea molcom, cu migală, fără distorsiuni și fără patetisme, se găseau modelatori în lemn (Mircia Dumitrescu), în bronz (Ioan Bolborea)… Lipseau doar sculptorii în piatră, dar erau probabil la carieră, ca să-și aleagă blocurile de andezit! Alături de prieteni, artiști, critici de artă, admiratori.
Revin la dezvoltarea promisă cu câteva paragrafe mai sus. Întâlnirea cu Ioan Nemțoi a fost, cum spuneam, și demistificarea unei pre-judecăți (personală, firește și ascunsă printre firele unei rețele inextricabile de conjecturi și preconcepții nejustificate!). Tonul liniștit și catifelat al vocii sale, zâmbetul său încurajator-cooperant, atitudinea deschisă, comunicativă, empatia pe care a lăsat-o să se difuzeze în rândul publicului – toate acestea m-au determinat să-l scot pe Ioan Nemțoi din colivia patetică și cu zăbrele de aur, în care țin închise personalitățile intangibile, monștrii sacri, somitățile doborâtoare și caracterele excepționale (pe care le resimt undeva, imprecis, la granița dintre spaimă abisală și adorație pătimașă!) și să-l pun pe picioarele firescului, ale naturalului, ale omenescului. Concluzia: Ioan Nemțoi e om!…
Reintrând în paradigma formalistă, conchid, ca într-un almanah al artelor din România:
„Cu mai bine de 30 de ani de experiență în domeniu, cu numeroase participări la expoziții și târguri de artă internaționale, precum și cu o mulțime de lucrări prezente în galerii private sau în muzee ale sticlei din toată lumea, Ioan Nemțoi este unul dintre cei mai bine cotați artiști de sticlă contemporani, fiind apreciat atât pentru creativitatea sa aproape ieșită din comun, cât și pentru tehnica impecabilă a sticlei suflate.”