Ideea de a folosi literatura pentru a exprima opțiuni politice ori ideologice trezește încă în adepții autonomiei esteticului încruntări si priviri dezaprobatoare. Se întâmplă mai ales prin Estul Europei, unde traumele recente ale proletcultismului au creat alergii firești și un oarecare scepticism față de orice apropiere nefirească între ideologie și literatură. Mărturisesc că, o vreme, Est-Etica Monicăi Lovinescu sau militantismul literar al Anei Blandiana mi s-au părut a fi manifestări ale unui provincialism conjunctural, reziduuri ale unei biografii care nu poate ieși din logica și capcana istoriei recente. Acum, tind să cred, mai degrabă, că insistența pentru o estetică ce se susține prin ea însăși, pentru o literatură de dragul literaturii, pentru o artă de dragul artei pune două probleme esențiale de logică elementară. În primul rând, e vorba de o ipocrizie; nici Orwell nu a făcut literatură de dragul literaturii, nici Nabokov și, la rigoare, niciunul dintre marile nume ale literaturii universale. Dacă aș fi rugat să întocmesc o listă de cărți și autori care s-au păstrat departe de ideologie, ea ar trebui să conțină un număr infim de scriitori și texte. Și asta pentru că distincția între estetic și ideologic sau politic e una pur teoretică. Ea poate funcționa ca idee abstractă, dar, odată ce începi să scrii, realizezi că, în practică, nu poate exista un text în spatele căruia să nu se afle o opțiune de natură ideologică. Estetica însăși, la rigoare, e o ideologie. În al doilea rând, nu s-a inventat încă mecanismul prin care un homo sapiens să-și reprime complet simpatiile și credințele atunci când face un exercițiu de natură intelectuală, oricare ar fi el. Simpatiile tale ideologice pot să dispară din produsul finit al muncii tale, dacă produci componente auto într-o fabrică la Pitești (deși, ele își pot găsi locul și acolo), însă, orice ocupație care produce idei, argumente, raționamente e intrinsec conectată la ceea ce crezi tu ca individ despre lume, la cum te raportezi tu la ideologie și politică.
Și totuși, interferența politicului (a ideologicului în general) în estetic e, fără îndoială, cel puțin deranjantă. Complicată paradigmă: ea e, în același timp, inevitabilă și indezirabilă. Ca de fiecare dată când mintea se află în fața unui paradox, a unei dileme logice ce pare de nerezolvat, ceea ce ajută e apelul la nuanțe. Între arta pură (rarisime cazuri) și cea grosier angajată în slujba ideologicului există multe alte trepte. Așadar, care este nivelul critic dincolo de care ideologia începe să devină nocivă pentru literatură? Avem vreun instrument prin care putem măsura cu oarecare acuratețe și care să ne poată ajuta să distingem literatura angajată, dar validă estetic, de cea care nu e altceva decât propagandă?
Primul și cel mai ușor de analizat criteriu cred că este cantitatea de ideologic infuzată în text. În doze rezonabile, un virus poate produce anticorpi; în doze prea mari, el poate produce infectarea organismului. Să încercăm să aplicăm această metaforă literaturii. Cine citește romanul lui Jack London, Călcâiul de fier, nu poate scăpa de senzația că personajul de acolo e acaparat în totalitate de o agendă ideologică. Toată existența lui e contaminată de o singură perspectivă, de o singură ambiție revoluționară. E prea mult. Martin Eden, însă, e cu totul altceva. Personajul de acolo, deși adept al unei ideologii, are o viață în care se mai întâmplă și altceva: el iubește, suferă din dragoste, încearcă să înțeleagă o lume care îi e interzisă. Așadar, la același scriitor observăm diferențe esențiale de natură cantitativă. Când ideologia acaparează scena, când nu mai lasă loc vieții obișnuite, cu micile ei drame și trivialele ei plăceri, atunci ne putem gândi că esteticul a făcut deja prea multe concesii.
Al doilea element care merită analizat e naturalețea sacrificată de dragul ideologiei. O poveste curge în virtutea unor legi interne, a unei coerențe, a unui firesc impus de convențiile genului. Doar că, atunci când ideologia intervine mult prea brutal, această coerență internă e fisurată. În locul rezolvărilor naturale ale conflictelor, scriitorul alege rezolvări de natură ideologică, forțate și surprinzătoare. Acest nivel de analiză e ceva mai dificil, căci el presupune familiarizarea cititorului cu legile interne ale ficțiunii. Simplu spus, orice microunivers funcționează în baza unor reguli; bunăoară, în lumea reală, nu putem anula legea gravitației. Orice individ i s-ar opune, din rațiuni ideologice sau politice, va sfârși acoperit de ridicol. Gravitația e evidentă și orice încercare de a o nega e contrazisă de bunul simț comun, cel care observă că, orice am face, obiectele scăpate din mână nu rămân în stare de imponderabilitate, nu se ridică în văzduh, ci, pur și simplu, cad. Similar, un text literar are legile lui. Forțarea lor, de dragul ideologiei, e semnul că textul a sacrificat prea mult. În 1949, Mihail Sadoveanu publică romanul realist-socialist Mitrea Cocor. Aici, personajul care dă și titlul romanului se întoarce din război și se implică în reforma agrară din satul său. Entuziasmul personajului, motivațiile și resorturile lui au ceva forțat de la început și până la final. Ne e imposibil să îl luăm în serios, pentru simplul motiv că mecanismele care-l fac să umple spațiul narațiunii sunt neverosimile.
Un alt exemplu al contaminării ideologice excesive e folosirea ideologiei ca Deus ex Machina. Să lămurim, mai întâi, conceptul. Deus ex Machina înseamnă rezolvarea bruscă și surprinzătoare a unui conflict, prin apariția unui element neașteptat. Folosită inițial în dramaturgia antică greacă, procedeul a străbătut, în forme ușor distorsionate, mileniile și e la fel de viguros astăzi pe cât a fost și în trecut. Romanele istorice ale lui Sadoveanu pot fi un bun exemplu aici. De multe ori, și mă tem că nu e vorba doar de Sadoveanu aici, domnitorii Evului Mediu românesc câștigă în literatura noastră bătălii cu turcii (acesta e dușmanul arhetipal al Evului Mediu românesc), în ciuda dezavantajelor de tot felul, doar pentru că sunt „români” și luptă pentru apărarea „gliei strămoșești”. Patriotismul, cu efectele lui colaterale (dreapta credință, sacrificiul pentru țară, cultul strămoșilor etc.) este suficient pentru a întoarce soarta unei bătălii sau pentru a transforma o înfrângere într-o victorie. O bună ilustrare a ideii o reprezintă filmografia lui Sergiu Nicolaescu.
Dacă am rămâne la aceste exemple, însă, mă tem că am avea o viziune distorsionată a ideologiei și legăturilor ei cu literatura. Până la urmă, ideologia este suma ideilor și viziunilor pe care le poate avea o comunitate, într-un anume moment istoric. Umanismul, democrația, multiculturalismul sau toleranța sunt, în egală măsură, ideologii. Sigur că există diferențe fundamentale de structură între ele si ideologiile mutilante la nivel identitar ale secolului XX, de pildă. Însă, definind ideologia în modul în care am făcut-o mai devreme, devine limpede că literatura nu se poate situa în afara ei. „Frumosul”, categoria estetică definită adesea ca având cea mai mare imunitate la ideologie, exprimă și el o viziune în continuă schimbare. Frumosul antic, exprimat de Omul Vitruvian, este expresia proporției. Frumosul romantic e, dimpotrivă, rezultatul imperfecțiunii, al unei exagerări, al unei antinomii. Personaje precum cocoșatul de la Notre-Dame, al lui Victor Hugo, sau Erik (din romanul lui Gaston Leroux, Fantoma de la operă) nu ar fi putut reprezenta frumosul estetic preromantic, pentru că ideologia dominantă a societății preromantice europene nu permitea o astfel de abordare. O multitudine de texte literare valoroase n-ar fi putut exista fără Revoluția Franceză, dadaismul european nu era posibil fără existența Primului Război Mondial, iar postmodernismul nu putea să apară decât după ce umanitatea a explorat cu aviditate capitalismul.
Intenția, așadar, de a rămâne în afara ideologiei poate fi exprimată plenar, însă ea rămâne o abstracțiune, cu excepția cazului în care restrângem în mod nepermis aria semantică a cuvântului „ideologie”. Textul literar, atâta vreme cât articulează idei, nu se poate sustrage ideologicului. Putem clama întâietatea absolută a esteticului, vehiculând teoria că esteticul este o sferă autonomă, plasată dincolo de ideologie, în afara ei. Însă, întrebarea care se pune imediat e următoarea: unde anume se găsește esteticul? Ce colț al lumii ideilor e încă necartografiat de ideologie, care idee se poate exprima în lipsa unei condiționări de natură ideologică?! Deranjantă în literatură nu e neapărat prezența inevitabilă a ideologicului, ci doza în care el se regăsește într-un text și locul pe care îl ocupă în economia textului.
Vladimir Nabokov are o povestire care se intitulează Dragonul. Acolo, un dragon care, în tinerețe, cu sute de ani în urmă, asistase la uciderea mamei lui de către un cavaler, hotărăște să părăsească peștera în care se refugiase imediat după incidentul cu pricina. Dragonul iese la lumină și se îndreaptă către un sat. În acest sat, existau doi comercianți de tutun, rivali în afaceri, oameni a căror singură preocupare era să se discrediteze reciproc. În timp ce dragonul doarme, amețit de vinul pe care îl consumase involuntar, odată cu devorarea unor țărani cheflii, unul dintre ei are o idee de afaceri: acoperă corpul dragonului cu reclame la compania lui de tutun. La trezire, dragonul umblă prin sat, având corpul acoperit de sloganuri publicitare care îi îndeamnă pe oameni să cumpere tutun de la compania deținută de inventivul om de afaceri. Mă opresc aici cu povestea, pentru că este suficient pentru a ilustra ideea despre care vorbeam. Descoperim prezența ideologicului? Sigur că da. Un cititor de stânga poate citi textul în cheia unei critici anticapitaliste, în vreme ce unul de dreapta poate vedea în această poveste o pledoarie pentru determinare și o validare a ideilor capitaliste. Este, însă, această contaminare ideologică prezentă aici în doze suficient de mari, încât să treacă esteticul în fundal, să îl anuleze, să îl sufoce? Nu.
Cred că autonomia esteticului ar trebui nuanțată și redusă la statutul de „independență a esteticului”. Poate fi esteticul autonom, în sensul autarhic al termenului? Se poate el închide în el însuși, refuzând orice dialog cu ideologia? Este o imposibilitate. Căci, dacă dorește o astfel de izolare, se va lovi de o problemă pe care n-o poate rezolva: unde se poate izola? Ce spațiu de carantină, aseptic, are la dispoziție? Cum păstrează etanșeitatea spațiului, cum creează vidul ideologic? Își poate menține, însă, esteticul independența, în sensul contaminării minimale, care nu îi afectează robustețea? Da. Cum?! Controlând strict dozajul, știind să facă diferența între cantitatea de virus care ucide și cea care creează anticorpi.