Circulă pe net un clip video ingenios, The story of success. Pe o scară în spirală, rotitoare, urcă mai multe siluete vioaie, cu pulpanele în vânt și evidentă determinare. Identice fiind, ele ar putea fi și alterii uneia singură, mai multele proiecte de eu, tatonante. Una câte una, cad și renunță la urcuș. Ultima rămasă urcă tot mai trudnic, cade, recade, suie încă o treaptă, căci o plasă elastică încăpățânată o readuce în cursă. Ajunsă în vârf, silueta umană aruncă o privire în jur, adastă câteva clipe singură și obosită, apoi coboară încet câteva trepte, se așază greoi cu spatele la pisc, și rămâne acolo, cu capul în mâini. Ideea ar fi, zice legenda, să nu renunți niciodată, chiar dacă urcușul e greu, iar răsplata finală, sub așteptări. Morala se adresează omului în general, dar, cu un accent în plus, artistului.
„Sunt legat la ochi ţin în mână ciobul de cristal / şi păşesc pe treptele unei scări lichide. / nu-mi dau seama dacă urc sau cobor / pe această scară neînţeleasă.” Citesc în aceste versuri descrierea lapidară a chiar manierei ondulante a scrisului lui Gabriel Chifu. De-a lungul cărților succesive de proză ori de poezie, am putut identifica impetuoasa gesticulație a constructorului de cetăți scripturale, bine primite de critica literară, dar am văzut mereu și umbra insistentă, dezvrăjită, a temătorului de ruinurile la purtător, sensibil și la întâmpinările presupus apatice ori în dezacord cu așteptările sale. Altfel spus, deși încrezător în harul său, înaintează cu reticențe și amărăciuni, căci zidurile de piatră pe care le înalță nu par, crede el, tuturor astfel. Cu fiecare nouă carte, marchează în jurnalul său existențial deopotrivă o izbândă și o dezamăgire, o iluzie și o deziluzionare geamănă. Există o coerență de adâncime în acest parcurs/discurs, tot mai apăsat conturată, o istorie a omului sfâșiat între nemărginirea proiectelor și viziunilor sale și limitarea drastică impusă de muritudine, dar și de vremi. Este vorba în esență despre condiția de trecător a omului, firește, dar desenată cu tușe aspre și scrijelituri adânci, căci, în cazul artistului, intemperiile cad, bacovian, direct pe creier. Titlul însuși al noii cărți e scindat și oarecum (auto)ironic: O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră. Stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni. „O viață”, deci nu „Viața (mea)”, sugerează un soi de, cum să-i spun?, postumitate. Ar fi povestea unei vieți încheiate ori împlinite, nu exemplară, ci amănunțită, tocmai prin asta devenind posibil model. Apoi, epopeea nu e una eroică, ci efemeră, așadar aparent derizorie. Dar, tocmai prin fragmentele diverse din care se alcătuiește, ea adună laolaltă trăsături eroice, istorice, filosofico-religioase, chiar eroi-comice, toate de nivel omenesc și de subtilă perspectivă scriitoricească, așadar trăite la cald și interpretate la rece. Inventarul poetic speră să identifice astfel un rost, dar își mărturisește și doza de neîncredere în existența aceluiași rost.
Îl înscrisesem la un moment dat pe Gabriel Chifu (cel din Elegia timpului) la capitolul elegii ruineze alături de autori de volume de versuri în care, dincolo de originalitatea fiecărui poet și de singularitatea sa umană și estetică, am putut identifica o stăruitoare temă a ruinelor, a ruinării. Încărcate de „povara și grija unei nesfârșite melancolii. / Căci și în ea dăinuie ceea ce pe noi adesea ne copleșește: / – amintirea, ca și cum toate spre care năzuim / altădată mai aproape ne erau, mai cu credință și-n infinit de suavă comuniune”, cum ar zice Rilke, elegiile dau ocol surpărilor ființei. Moartea, bătrânețea, trecerea sunt forme ale durerii care se preface în poezie nu pentru a se uita pe sine, ci pentru a lăsa suspendată și liberă, căci de neatins, soluția. Poezia nu vindecă și nu răspunde la marile întrebări, ci le pune astfel încât chiar frumusețea rostirii lor să poată fi considerată un răspuns. Poetul caută un sens, un rost, un blazon care să amelioreze destinul cenuşiu de Sein zum Tode. Iată o secvență din cartea cea nouă: „Așa am înțeles, în felul meu, că nimic din ce-i pământesc nu rezistă, nu dăinuie, totul se ruinează, se sfărâmă, se destramă, se cheltuie și trece. Am mai înțeles și de ce avem nevoie de timp: ca să măsurăm irosirea asta irefragabilă. Toate drumurile sunt dus-întors, numai viața are un curs unic, de la facere la desfacere, de la fire la nefire, îmi voi fi spus eu, cu alte vorbe desigur, copilărești, și când mi-am dat seama de răul ăsta, am izbucnit în lacrimi, ca de fiecare dată când mă simțeam învins, zadarnic” (Ce vrea să fie timpul?). Scena din anii tineri probează vechimea unei obsesii, înfruntarea inegală cu gheara timpului care trece subminând neobosit efortul dramatic de a înțelege/împăca divergențe și contrarii.
Ca un ciob de hologramă, constatam altă dată, cartea de debut conţinea informaţia întregii evoluţii ulterioare, cărţile succesive aglutinându-se într-o imagine tot mai pregnantă, mai conturată a unui stil şi a unei atitudini. Vocea era deja formată acum patru decenii și jumătate, cu un timbru personalizat, urzeala pusă la locul ei, golurile deja definite şi aşteptând înfiorate intervenţiile vârstelor poetice. Structura scripturală e de la început scindată şi „neţărmurită”. Poemul e un cuib, o sală de aşteptare, o răscruce. Cu privirea ațintită asupra fețelor răului („Mă fascinează să încerc să descriu ceea ce nu înţeleg – de pildă, răul” – mărturisea la un moment dat), versul e zvâcnet, zbatere, strigăt mocnit, iar răul însuşi e fascinant şi ocrotitor, preschimbat fiind, sub gâlceava textului, în relansator al chestionarului fiinţei. Sentimentul orfanităţii duble – una biografică, dureroasă, nevindecabilă, cealaltă cosmică şi meditativă, dar vindecătoare – conduce firesc la celestitate, apartenenţa secretă la Înalt infuzând echilibru şi seninătate şi în cele mai grave, mai avariante stări şi situări: „Mama mea nu mai e, a plecat./ Tatăl meu nu mai e, a plecat./ Fratele meu nu mai e, a plecat./ Doar eu aici, pribeag,/ bătut de vânt,/ rătăcit printre cuvinte/ pe care nu sunt în stare/ să le adun în propoziții./ Doar eu, neînțeles și fără să-nțeleg./ Doar eu:/ visând la ei/ ca la un ținut aurifer,/ ca la o patrie înrourată/ din care am fost izgonit” (Doar eu aici); „Moartea a intrat în mine, locuiește în mine, și-a făcut casă în inima mea./ Casă mare, de piatră, palat crăiesc, împodobit cu aur și cu diamante” (A închide ochii).
Înfruntarea cea mare se poartă aproape obsesiv între alterii dinăuntru („pentru mine / lumea s-a mutat înăuntru”), mereu atenți la seisme, cutremurați de rezistența limitelor, vulnerabili la semnalele brutale din afara trupului, acest înșelător adăpost. Poemele alcătuiesc și în O viață un soi de sublimat „inventar al existenţei” cotidiene şi cotinocturne. Sunt numărate clipe, ore, tristeţi, uimiri, deznădejdi şi mai ales aşteptări. Și aici citeşte minuni în mici întâmplări şi le prinde în delicate poeme epice, povestiri cu tâlc, cu ancorări de o pedantă concreteţe, dar cu înţelesuri largi: „Într-o viață/ se strâng în inimă atâtea fleacuri,/ bănuți de alamă căzuți pe jos/ după care nimeni nu se apleacă să-i ridice./ În fond, viața/ e o istorioară amară, nespus de elegiacă./ Uneori, aud/ hohote de râs/ venind de undeva, din spatele scenei./ Ca și cum cineva/ ne-ar urmări cu atenție/ și s-ar distra copios pe seama noastră” (Bănuți de alamă căzuți pe jos).
Ancorări delicat-jucăușe în copilărie reușesc să așeze o temelie și să dea un sens nou melancoliilor/nostalgiilor mature. Ele devin documentări șăgalnice ale coerenței interioare, ale statorniciei de gând într-un trup „repede trecător”. Iată zborul: „Eu, bineînțeles, mă visez pasăre. Mi-ar plăcea să zbor, m-aș duce până la lună și la stele. Pe urmă îmi vine altă idee: mi-ar conveni să fiu fluviu. Aș curge neobosit, aș fi nemuritor, aș ajunge în cele mai tainice locuri. Aș vedea atâtea țări, aș cunoaște atâția oameni. Aș fi tot timpul peste tot”; călătoria în imaginație: „Însă m-am grăbit să mă înapoiez în orășelul nostru. Mă gândeam că părinții mei trebuie să fie tare neliniștiți de absența mea. De cum m-au văzut, s-au liniștit ca prin farmec. Deși aveau de ce să-și facă griji: fața mea arăta foarte ciudat. Era teribil de strălucitoare, parcă înghițisem o lanternă aprinsă”; cartea: „Pentru mine, paradisul a avut mai multe chipuri, trecătoare. Dar mereu, unul anume, nesmintit: poveștile din cărți.[…] Nici nu mâncam, decât cu povești, voind astfel să dau de înțeles că pentru trupul meu prizărit poveștile sunt adevărata hrană. (Așa a rămas până astăzi! Doar trupul nu mai e la fel.). De cum am învățat să citesc, totul a devenit dintr-odată simplu. Parcă dobândisem o pereche de aripi care-mi asigurau intrarea liberă în paradis. Am luat cărțile din bibliotecă una câte una și le-am înfulecat cu încântare. …Ajunsesem un căpcăun care înghițea totul cât ai clipi din ochi, fără sațiu. Citind, mă plimbam nestingherit prin paradis, eram acolo ca la mine acasă”.
Amintirea e creatoare de punți și de metereze. Copilăria locuiește prezentul și-l luminează, împrumutându-i noimă: „Adeseori în ultima vreme un puști în pantaloni scurți iese din trupul meu ca dintr-un internat unde nu se simte deloc bine. La față aduce vag cu mine, dar este încrezător și-n ochi are o strălucire venită dinăuntru” (Univers secund. O viziune); „Curând, pe la patru-cinci ani, am fost, tot cu trenul, la Craiova: ce vârtej îmbătător de lumini, de mirosuri și de sunete. Iar peste câțiva ani, am ajuns și la București. Nu-mi venea să cred că o asemenea zidire cu nimb există de-adevăratelea și că mi-e dat mie să pășesc prin ea. Acum deja știam exact: lumea este epică, legendară, de necuprins, iar eu sunt un punct fericit din ea” (Lumea). Biografismul, constatam cu alt prilej, nu e de factură optzecistă, fiindcă Gabriel Chifu nu crede cu adevărat în derizoriul existenţei umane, nici nu-i ironizează limitele; şi nu e de coloratură douămiistă, căci nu caută vinovaţi pentru micimea şi fără-de-rostul aceleiaşi existenţe. Dimpotrivă, aş zice: lectura semnelor memorative şi a zvonurilor dinăuntru dezgroapă cu o încântare de arheolog al fiinţei averea de potenţialităţi a vârstelor succesive de dincolo de „făptura de cauciuc,/ de încercare, de folosinţă comună”. Asumând deschis emoţia, sentimentul, nu ignoră fizica, iar metafizica informează discret înţelegerea. În această formulă înfiorată, poemul ştie să înmugurească, din nou, pe crengi de Salzburg, iar adoraţia e, și de data aceasta, anume ambiguizată, lăsată cumva în alb, iubita, mama, moartea, divinitatea, poezia putând fi numele Ei, la alegere. „Când te-am întâlnit pe tine a fost ca și cum ar fi intrat în viața mea un munte cu păduri, cu izvoare, cu zăpezi neatinse”; „Ești darul nesperat, mirabilă regiune a mea, teritoriile mele de peste mări și țări, de departe, din arhipelagul de sus.[…] Prin tine, prin tine, povestea mea capătă noimă, se transformă cu tâlc și sporește”; „Ca vinul tare-n cupe,/ vinul care nu îmbată, nu spulberă, nu nimicește,/ ci vindecă, zidește și înalță,/ astfel s-a turnat cuvântul tău în mintea mea.[…] Iar cu tine în sinea mea,/ făptura mea cea mută se face orgă”.
Iată și o profesiune de credință, Ce închipui, ce trăiesc: „În tinerețe, între ce-mi imaginam că va fi și ce trăiam era uneori o distanță ca de la cer la pământ./ De la un moment dat însă, drumurile astea două, închipuirea și trăirea, s-au tot apropiat, până s-au făcut unul singur, care înaintează netulburat prin zile și nopți, brazdă adâncă și dreaptă pe câmpul negru, roditor./ Mi-am pierdut cumva iluziile, visele, mi-a sărăcit sufletul, de se-ntâmplă coincidența asta? (Oh, și atunci, se știe: cine nu visează n-are cum să ajungă acolo sus, departe. Ba chiar, e mort de-a binelea. Mai exact, de-a răul…)/ Sau mi-au crescut o simțire, o privire, care cuprind tot, care înțeleg tot și cu orice se-mpacă, de parcă totul s-ar petrece înăuntru, de parcă totul ar face parte din mine? / Un fluviu se apropie zburând. Să-și afle albia. Stelele vin alergând. Să-și ocupe locul pe boltă. În lumea nouă, interioară”. Portretul semnat de Mihaela Șchiopu se poate recunoaște în această mică autobiografie.
Umbrele sunt și ele prezente, decupând și mai limpede lumina de fond: „Credeam că sunt, ci nu eram. Soarele interior, invizibil nu răsărise pentru mine. Mari întinderi din mintea mea stăteau îngropate într-un întuneric compact, umed și contagios” (Soarele interior. Peisaj utopic); „Întunericul ne intră în gură, îl simțim între dinți, ne umplem de beznă, până în inimă” (Inscripții pe străzi); „Ca trupul, și gândirea se îmbolnăvește,/ se strică, vai, se abate și descrește./ Ci mult mai grea e a ei boală,/ linia dreaptă atunci o vezi spirală,/ în apa mării clară tu te simți ca-n smoală,/ soarele ți se pare lună,/ iar ora ține pentru tine ani, nebună./ Lumea întreagă, ca pe-o coală,/ tu vrei s-o vâri într-un biet plic,/ ești în lăuntrul tău fără de lege/ și de trufie biruit tu te crezi rege,/ când, de fapt, domnești peste nimic./ Ah, și nu-l simți venind pe marele gâde,/ urechile minții tale sunt surde./ Praful se va alege de tine,/ și întunericul. Nu-ți va fi bine./ N-auzi?, marele gâde/ în hohote râde” (Și gândirea se îmbolnăvește).
Am citit și în acest volum strania imbricare a solemnității cu (de)râderea, nu neapărat oximoronică, fiindcă nu despre contrarii împăcate într-o nouă înfățișare e vorba, ci de hărțuirea neîncetată dintre bine și rău, cu nenumăratele lor nuanțe, care încheagă ceea ce se numește „o viață”.
Gabriel Chifu, O viață. Pagini dintr-o epopee efemeră.
Stări. tablouri. însemnări. firimituri epice. psalmi. viziuni, Editura Junimea, Iași, 2020, 118 pagini. Coperta și portretul autorului: Mihaela Șchiopu