Trestie gânditoare (şi cititoare), Emilian Galaicu-Păun e o prezenţă fără termen de comparaţie în spaţiul nostru literar. Un personaj de hârtie, un produs cultural mai mult decât un adevăr fizic. Mă mai întreb, şi azi, dacă el există în realitate sau l-a creat imaginaţia noastră, ca sinteză deplină a omului bibliotecii, a omului cărţii, a omului-carte. Asocierea cu personajele din Fahrenheit 451 mi-a sugerat-o şi volumul recent apărut, în care el îmbracă, pe rând, hainele naratorilor din celebre romane, nuvele, jurnale ale lumii contemporane. Pătrunderea în măduva cărţilor şi flerul său aparte de a le re-povesti îl fac şi pe Eugen Lungu să-i remarce această afinitate cu personajele lui Bradbury: „Forţând uşor nota, aş putea spune că, dacă prin absurd, s-ar pierde toate aceste cărţi, Emil ar fi cel care ar restabili din memorie o bună parte din Biblioteca Borges”.
Urmând o strategie pe care mai mulţi critici au sintetizat-o cam astfel: Emilian Galaicu Păun nu îşi scrie cărţile, îşi scrie Cartea, editorul, poetul, prozatorul şi eseistul de la Chişinău îşi etalează aceeaşi vocaţie şi aceleaşi tehnologii scripturale inclusiv atunci când scrie despre cărţile altora. Un volum de cronici şi eseuri Poezia de după poezie (1999), de exemplu, îl reprezintă tot atât de bine, precum poemele şi prozele sale. Ediţia recentă de la Junimea e şi ea parte a Cărţii. Şi dacă romanele lui – fie şi cu multe linii melodic-poetice – constituie un fel de Epica Magna, un veritabil Vechi Testament (reciclând experienţe spirituale de la originile lumii până la veacul scrierii), iar antologiile de poeme – unele, narative şi cu versuri mai late decât orice rând de proză – adunându-i, în câteva versiuni alternative, Evangheliile, atunci volumul de cronici la cărţile marilor literaţi contemporani, intitulat grăitor Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, sunt, în ecuaţia Cărţii, „Vieţile sfinţilor” sau „Faptele apostolilor”. Ale sfinţilor literaturii; ale apostolilor cărţii.
A citi notele de lectură ale unui „postmodernist” (vorbim de un tipar structural, nu de un angajat al unui curent) e cum ai citi jurnalul de observaţii „din natură” al unui „realist” (iau şi aici cuvântul între ghilimele, porecla pentru realişti e şi ea o convenţie). Biografia, din care se „inspiră” autorul cărţii pe care o prezint, aici e: în lecturi. O inspiraţie cu metodă, asumată şi etalată. În rest, jocul e acelaşi. Chiar dacă scrie despre ficţiuni, despre romane sau istorii romanţate, Em. G.-P. nu (doar) repovesteşte subiectele cărţilor, nu atât ne spune ce li se întâmplă personajelor, cât ne povesteşte ce i se întâmplă textului, cărţii. Gurmand al lecturilor, om al postmodernităţii, el, înainte de a scrie, a devorat biblioteci, de aici experienţa şi finele observaţii de substanţă (nu de conţinut).
Lectura fiind o necesitate vitală pentru Em. G.-P., în lanţul trofic al spiritualităţii umane el se hrăneşte cu oaia digerată a literaturii, nu cu iarba vegană a romanticilor. Lectura e una dintre meseriile sale, care îl hrăneşte, iar prezentarea cărţilor (condensată, esenţializată, în dubla ipostază: vorbită, la Radio Europa Liberă, apoi scrisă/tipărită), precum poezia sau romanul propriu îi reprezintă firea, îi scoate în relief personalitatea.
Justificându-şi pofta pantagruelică de lecturi, Em. G.-P. dă vina pe Rilke: „Prea numeroase pentru a le enumera pe toate câte le-am citit, după ce că însuşisem à la lettre lecţia lui Rainer Maria Rilke – «Atunci am presimţit oarecum ceea ce am simţit mai târziu: că nu ai dreptul să deschizi o carte dacă nu te angajezi să le citeşti pe toate» nu într-atât însă ca printre ele să dau de cele, câteva, pe care aş fi vrut să le scriu, fără a schimba o virgulă – în acest sens, sunt un «artist al foamei pe invers», plăcându-mi mult prea multe pentru a mă opri doar la unele! În cele din urmă cititorul pasionat s-a lăsat scris, pe viu, de două-trei cărţi, pe cât de grăitoare una, pe-atât de «împachetate în tăcere» şi totuşi «despachetate în cuvinte» altele”.
Previzibil, după mine, Em. G.-P. trimite şi la celebra butadă a lui Mallarmé, parafrazând-o însă creativ: „… şi fiindcă de ceva vreme se tot trâmbiţează despre «moartea literaturii», mă întreb dacă nu cumva fraza lui Stéphane Mallarmé – «Lumea există ca să sfârşească într-o carte» – trebuie citită «în oglindă», după cum urmează: Cartea există ca să (re)nască o lume”. O fi având dreptate Emil, or cărţile, de vreme ce nu reproduc realităţi, ci produc propriile universuri alternative, chiar asta fac: nasc lumi.
Avem în faţă un soi de jurnal (or ce este mai important pentru un om al literelor decât lecturile sale?), în care se răsfrâng detalii cotidiene ale realităţii – realităţilor! – virtuale şi care îl interesează pe autor mai mult decât situaţia politică actuală. Aceste realităţi sunt esenţializate, conducând şi la „concluzii generale”. D.e.: „În Franţa romanul nu-i un gen oarecare – este o instituţie, ba chiar o Academie”. Sau: „Nu e nicio îndoială că istoria unui popor, oricât de războinic ar fi, trece şi prin aşternuturile fiilor & fiicelor lui”. Sau, cu o indicaţie culturală şi geografică precisă: „Într-o cultură care l-a dat pe Danilo Kiš şi Milorad Pavić, apariţia lui Svetisalv Basara ţine de logica însăşi a unei mari literaturi, pe cât de înrădăcinată în tradiţie, pe atât de inovatoare.” Nu e vorba de o cultură autosuficientă, dimpotrivă, e una cu deschidere largă: „După Enciclopedia morţilor, de Kiš, şi Dicţionarul hazar, de Pavić, scrieri eminamente livreşti, Mărirea şi decăderea bolii Parkinson, de Svetisalv Basara, nu face decât să răsucească şi mai abitir spirala ADN-ului cărturar, antrenându-i în vertijul naraţiunii – ca personaje? ca sosii avant la lettre ale autorului? – pe F. M. Dostoievski, Pavel Aleksandrovici Florenski, Vladimir Nabokov ş.a.”
Continuator al cauzei literare anunţată de Mallarmé şi Rilke, de Borges şi Eco, experienţa lui Emilian Galaicu-Păun vine şi pe urmele „ABC-ul-ui lecturii” şi al „Ghid-ului spre Kulthură” ale lui Ezra Pound. Ştiind cât de conservatoare şi circumspectă e tagma academică faţă de literatura recentă, „Lista lui Em. G.-P.” e şi o bună recomandare pentru profesorii de literatură universală mai deschişi surprizelor. Sau, ca să le zic altfel: sunt reţete pentru diferite cazuri/maladii sufleteşti. Pentru bolnavii care se tratează cu literatură.
Încerc să urmăresc strategia facerii acestor texte, care împuşcă precis din doar câteva fraze bine ochite, fără a face risipă de muniţii. Zic „împuşcă”, în sensul cel mai direct al eficienţei promoţionale: cărţile pe care încă nu le-ai citit îţi fac sfidător cu ochiul din aceste panouri publicitare. Nu există, totuşi, o singură schemă (aici iarăşi îmi amintesc de lecţiile lui Pound: „Nu dormi pe ciocan sau motocositoare, nu baţi cuie cu salteaua. De ce ar trebui să aplicăm aceleaşi standarde critice unor scrieri la fel de diferite în intenţie şi efect ca o motocositoare şi o pernă decorativă?”). Există numai o limită de cuvinte, pentru spaţiul de emisie rezervat rubricii „Carte la pachet”, de la Radio Europa liberă. Există orientarea strategică spre un cititor informat şi determinat (pe unul indiferent, pe un pasager întâmplător, pledoaria pentru o carte sau alta mai curând îl va lăsa rece). Sunt texte pentru cititorii de meserie, pentru membrii titulari ai Clubului Cititorilor Selecţi. În rest, conform strategiilor lui Pound, nimic asemănător în prezentările a două cărţi alăturate. Dar există o tehnologie a scrisului esenţializat, cuprinzând în câteva fraze substanţa cărţii, apoi în alte câteva atitudinea cititorului, în fine, deschiderile implicite spre biblioteca lumii sau asocierile proprii (cum e Borges, propus ca potenţial personaj al Cimitirului din Praga sau chiar autor al acestuia!).
Ca studiu de caz aş lua – uşor explicabil, în acest context – „reţeta” unui meta-roman despre care însuşi autorul spune că „se numără printre romanele mele preferate, de nu cumva printre modelele literare”. Fascinanta istorisire a aventurii unui Cititor şi a unei Cititoare din Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino ar putea oferi modelul lecturii/scrierii marca Em. G.-P. «Adevărat Decalog al prozei contemporane, spune comentatorul/profesorul Galaicu-Păun, cartea lui Italo Calvino – o colecţie de 10 povestiri neîncheiate, unite prin „romanul” pe care-1 trăiesc cei doi protagonişti, Cititorul şi Cititoarea (în scena finală, „soţ şi soţie”, instalaţi într-un „pat dublu, mare” care-i şi „locul lecturilor (…) paralele”) – este o summa de posibile romane („al ceţii”, „al experienţei concrete, „al angoasei”, „al perversiunii” etc. etc.), dar şi o meditaţie la arta romanului propriu-zisă».
Ilustrarea fenomenului se produce şi cu antrenarea protagonistului, a lui Calvino, „pe post de cap teoretic”: „Obiectul lecturii, aflat în centrul cărţii mele, nu este atât «literalul», cât «romanescul», adică o procedură literară determinată – proprie narativei populare şi de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenţia asupra unei intrigi (…) în romanul «romanesc», întreruperea este o traumă (…) Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărţii mele în acest sens precis şi circumscris”.
Jocul de oglinzi al realităţii/ficţiunii este explicat de Em. G.-P. în baza unei secvenţe sugestive: „Voi da un singur exemplu al felului cum funcţionează această «scurtcircuitare» a naraţiunii – prins ca urmare a «unui concurs de împrejurări (…) contrare dorinţei» sale în braţele doamnei Miyagi (care «şi-a strecurat sexul ei umed şi primitor sub al meu, (…) în timp ce picioarele ei slabe şi goale îmi încingeau şoldurile»), de unde tânărul era îndrăgostit de fiica acesteia, ucenicul care intenţiona să-şi părăsească maestrul îl surprinde, în prag, pe «domnul Okeda» care «privea fix, nu la soţia lui şi la mine. ci la fiica lui care ne privea»” .
Şi, nota finală: „Și aşa, şi tot aşa, infinite răsfrângeri, care mai de care mai neaşteptate, nasc din cetitul acestor «romane în roman», 10 la puterea a tot atâţia cititori câţi le parcurg de la un capăt la altul”.
Principiul este valabil şi pentru această carte de relecturi/reflecţii în propriul sistem de oglinzi ale marilor cărţi din lumea de azi.
Emilian Galaicu-Păun, Cărţile pe care le-am citit, cărţile care m-au scris, Junimea, 2020, 320 p.