Din cele ce urmează, cititorul va înțelege în sfârșit de ce mi s-a impus distanțarea socială de fantoma mea, pe care nu o mai pot vizita, nici să o contactez pe Skype nu mai am voie, darmite să îi mai duc pachete la vorbitor.
Era pe vremea când vecinul din patul de sus ne era dat ca exemplu de toate comisiile de eliberare ce se întrunesc o dată pe lună la Palatul de Justiție, într-o debara. Omul avea în locul ochiului drept un trianglu și o lentilă de ochean, din care pricină noi toți ceilalți îl priveam cu mare respect. Și chiar dacă părea un adolescent întârziat, și chiar dacă sforăia de se cutremurau pereții Templului din Ierusalim, noi toţi îi spuneam simplu și fratern, domnul D. Și avea domnul D o mândrețe de portavoce dintre cele două mineriade, care știa mai multe limbi, mai ales rusa, într-un dialect de gulag. Dar ce e mai neașteptat, în mâna lui, portavocea se transforma când în clavicimbal sau drujbă, când în biciul lui Dumnezeu.
În dimineața aceea de tristă amintire, după ce a râs și a spus bancuri neinteligibile prin somn, domnul D și-a dres sub pătură portavocea. Șase, șase!… Şi a zis:
– Atențiune, Atențiune! Mă bucur să vă anunț, prieteni, că după patruzeci de zile și cam tot atâtea nopți, cât a durat potopul biblic, aceasta este ultima noastră dimineață la bord! Apoi, portavocea a zâmbit fericită și și-a reluat locul pe umărul lui.
Ca la un semn, parcă dinainte știut, s-au lipit paturile toate și noi, cei de jos, am început munca în sala motoarelor, iar colegii de pe puntea de sus au discutat planul de ancorare din ziua aceea nefastă, distilând pe ascuns pastile și pastă de dinți. Imediat, domnul D a urcat pe catarg și portavocea lui s-a auzit strigând din rărunchi:
– Pământ, oameni buni, pământ!
Am alergat toți pe punte, căscând gura printre gratii la irealitatea care ne transformase dimineața în vis și pe gardian în Statuia Libertății. La prova, din marea de ceață și aburi de pastă de dinți, se desprindea încet, încet o plajă plină ochi cu figuri prietenoase, plantații de căpșuni, papagali și alte minuni ale unei utopii tropicale pe care am decis să o numim Majadahonda. Doar domnul D, când bea puțin mai mult îi spune Majadamobra, ca un adevărat patriot ce e. Într-un glas, băștinașii de pe plajă, pe frunte cu curcubeul biblic, ne-au urat bun venit și ne-au cerut distilatul de contrabandă în schimbul a două kile de pepite și o tonă de fildeș. Alo, alo, dom’ cititor, îmi pare că matale nu mai ești la fel de atent!
– Mai am și două vaci în șură, neică!
Beți de fericire, între sprâncene cu teama de nou, care se zice că e doar un semn al neființei care ne cheamă în biblioteci, am aruncat ancora într-un port pescăresc. De cum am pus piciorul pe țărm, într-o uimire adâncă de peste 0 m ¾, un băștinaș congestionat sub kilograme de ordine și medalii ne-a înmânat cheia orașului dimpreună cu două gemene zguduitoare și un câine beagle care se credea dansator de tango. Sub titulatura pompoasă de comitet de primire, cei patru s-au oferit să ne vândă etnobotanice și aluat franțuzesc. În restul timpului se dădeau peste cap să ne arate insula din ziua de ieri, pe care, dacă ar fi să le dăm crezare, au vizitat-o și Campanella și Umberto Eco și alți căutători ai universului paralel.
Privind mai atent în jur, am observat că insula asta era un mediu inabordabil oricăror vechi definiții, un loc unde spațiul și timpul se bifurcau după bunul lor plac.
– Așa că – ni se tot repeta într-una cu suspectă mândrie – să nu mire pe nimeni dacă va găsi mâine în fața casei o altă stradă, ori lăptăreasa coborând de la sfântul munte cu barba fluturând și un butoi de bere sub braț. Imediat, pe puntea de sus, nimeni nu mai distila pastă de dinți și toți am ciulit urechile, întrebând pe șoptite cum se obține stricnina, măcar fulminatul de mercur.
Ne-am adunat în piața mare cu toții și, la umbra cactușilor de berberia, așezați pe șezlong de petunii, prefăcându-ne că ascultăm fanfara cântând, ne-am întrebat cu toții ce-i de făcut? Foloseam între noi un limbaj academic ca să nu fim înțeleși de cei din jur. Domnul D insista să ne întoarcem la casele noastre, acolo unde sigur Academia ne va primi regește, cu bilete la Sovata și o defilare de jubileul lui Columb. Ne-a părut rău pentru dânsul, dar după un cactus pitic a apărut chiar în clipa aceea doamna D. Semăna leit cu un leu de mare încrucișat cu fiara Apocalipsei.
– Ce faci, puiu, răcni ea, iar te dai în stambă cu toate pițipoancele de pe mapamond?
Domnul D își scuipă în sân până ce vedenia dispăru, dar ca orice vis urât, arătarea lăsase o brazdă adâncă în cugetul lui.
– Eu zic, prieteni, să nu ne mai întoarcem acasă! Sunt destule doamne aici care abia așteaptă să le ademenim în încăperi fără ieșire. Am dat toți aprobativ din cap, zâmbind și privind pieziș la gemenele zguduitoare care băteau galeș șnițele pentru un regiment din Donbas.
Zadarnic se întrecea pe sine jazz-band-ul corăbiei noastre, mai tare cinelul și viola da gamba, din depărtare, undeva dinspre Apus, se auzeau venind în goană caii apocalipsei, sau poate o cireadă de locomotive cu abur, măcar mai multe turnuri Big Ben. Frica ne paralizase și ne producea tulburări digestive în timp ce alergam spre boscheți.
– Sunt câtă frunză și iarbă!, strigă un băștinaș urcat pe o funie de clopotniță. Acum ies din pădurea tropicală și rup ale norilor zăbale!, continuă poetul în dialect.
Ne-a trebuit vreo două zile să înțelegem că era vorba de mândria tribului, de ultima cireadă de dinozauri pitici! Care cu care, care cu tramcare, băștinașii alergară cu mic cu mare în Piața Mare să-și facă selfie, credeam noi, cu însemnul lor național. La palatul regal, o construcție colonială cu tavane înalte pline de picturi murale și lilieci, plutocraţia şi împilatorii își potriveau ceasurile după orologiul din gară, care bătea repetat ora Apocalipsei.
– Da’ știe pișețu’ când oi ave trin înapoiu?, tot întreba cititorul rătăcit în decor.
Nimeni nu mai era însă atent nici la cititor, nici la text, nici la fetele de la Căpâlna care dansau pentru noi din buric. În delirul și înghesuiala generală, cineva mi-a șoptit la ureche – cred, cititorul, fiindcă prea mirosea în jur a țuică de prune prefriptă:
– Scoală-ce, mă, mozomaină, luna-i roșă ca la carce, cere iar sânje dă om!
Am început să privesc cu urechile ciulite în jur. În dosul stânii, unde lătrau cânii, doi indivizi ațățau focul sub niște cazane înalte cât statul de om. Un altul, cu un baros pe umăr, privea către mine, care abia mai suflam. Până m-am făcut eu că scot din valiză mersul trenurilor, hop, malacu’ a și fost lângă mine. L-am întrebat foarte reverențios ce danțuri și contradanțuri mai știe, dar el se tot holba la mine prin ochelarii mei aburiți. Am încercat o retragere cu spatele pe după un zaplaz înalt de cruci spre foaier.
– Care-i zavera, micuțule?, s-a auzit atunci o voce salvatoare, înaltă și amplificată de binecunoscuta portavoce cu părul vâlvoi. Strălucind de curaj și virtute cale de două zile ca un meteor, domnul D îl înghionti pe harap cu portavocea în moalele capului, acesta visând mai multe petreceri câmpenești și un batal la proțap cu chipul lui. Apoi, sub pretext că dansează polka și chiar mazurka, domnul D plantă în jur un hectar de coroane de flori. L-a urmat tot echipajul până în grădina palatului, unde ne-am ascuns sub mărul care făcea mere de aur doar în anii bisecți. Aici, unul pe nume Saramago, ne-a spus de-a fir a păr planul diabolic al băștinașilor care, sub aparenta lor ospitalitate, nu voiau decât să facă din noi chisăliță ritualică și crochete pentru dinozaurii lor pitici.
Deodată, călărind elefantul roșu al unei Apocalipse apocrife, regele cu garda lui pretoriană apăru de după un gard de halebarde, barde și alte halbe pline de sângele celor învinși. Se spunea despre dânsul că e nemuritor, cam cum se spunea despre Zeus și despre Băsescu în primul mandat. Pe sub poalele redingotei regale, bufonul mușca dintr-o țigară de foi. În ochii lui ca două geamuri transparente, vedeam cârdul de dinozauri venind peste noi.
– Adevărata avere a omului nu e libertatea, ci speranța ei, a spus piticul atât de profund că tichia i-a alunecat pe ceafă. Un panseu care mie îmi suna a plagiat după Paul Valéry. Avea acesta – bufonul, doamne ferește, nu Paul Valéry! – o privire nostalgică, de geniu byronian ieșit la pensie de la trupele de jandarmi. Mda, mare rol are bufonul într-un text, păcat – mi-am zis eu numai în gând – că e jucat mereu de diletanți ce nu știu decât să se hlizească tâmp la spectatori.
Abia abținându-se, roșu de emoție ca un drac, regele a pus piciorul în prag, fluturând apoi peste capetele noastre o jartieră cât lasso-ul lui John Wayne. Cu toții am recunoscut-o ca aparținând doamnei D. Șantajul sentimental a funcționat câteva zile la rând, până la Marele Bal, când eminența sa cenușie, piticul, s-a dovedit a fi cel mai mare dansator în viață din regat. Prin brațele lui vânjoase trecuse și Lady Gaga şi doamna D, cam în acelaşi timp. Mușcându-și unghiile până la coate și lacrimi, domnul D acceptă pe loc provocarea și un duel pe viață și moarte începu între el și pitic cu un pas-de-deux. Ne-am dat repede seama de îndemânarea neobișnuită a piticului, care compensa înălțimea cu o erudiție vastă și niște bicepși de toreador.
Zi de vară până-n seară, cei doi dansară fără ca unul să cadă istovit. Pe la amiază, regele avu o idee năstrușnică, propunând ca ambii luptători să fie legați unul de altul, în zona genunchilor și a coatelor, cu ață de pescuit. Le porunci apoi să danseze vals, ardeleana pe un picior și alte dansuri la modă în arhipelag. În tot acest timp, cavalcada dinozaurilor se auzea tot mai aproape. Deja tremura vinul în cupe și pantalonii pe noi. În mijlocul unui contact tango, piticul și cel pe care noi pariaserăm deveniră neașteptat de apropiați, poate chiar împăcați definitiv cu un meci nul.
– Când îți pleacă mangafaua la Ploiești?
Regele, cu nervii două grenade fumigene, se năpusti atunci în tranșeele patului conjugal. Piticul, la fel de atletic și de viteaz ca în paragraful de mai sus, îi refuză o plimbare cu liftul. Exasperat, regele îi aruncă pe sub masă un ochi injectat de dorință. Veni rândul bufonului să îi arate degetul din mijloc de la o mănușă de motociclist. Era același deget cu care înnebunise rând pe rând toate femeile, cale de două poște în jur. Târziu, la nota de plată, cu steagul în bernă fluturând, înălțimea sa piticul primi pe o tipsie de aur caraghioasele urechi ale regelui care, azi-noapte, în lift, fusese decapitat.
– O fi tras prea mult la măsea din pălinca mea!, a fost tot ce a spus mai memorabil cititorul, trezit noaptea din somn de funeraliile naționale, cu salve de tun și coruri de bocitoare.
Să ne întoarcem însă la domnul D care, cu forțele sleite, adormise în grădina suspendată din spatele gării, printre portocali și arbuști de fistic. În vis, primea din partea echipajului ghirlande de flori de iasomie sub care se zbătea când piticul, când doamna D. Așa s-a sfârșit turnirul, mai cunoscut și ca războiul de 30 de ani, chiar înainte de a se fi pornit. Restul, ce spun cronicarii, nu sunt decât scorneli și reclame la un laxativ.
– Nu mai e timp de dormit, prieteni, nici de murit!, am strigat eu, dinozaurii terorizează căminul de fete din cartierul vecin!
Am alergat toți pe corabie și, ajutați de maree, am părăsit în ultima clipă, puțin cam prea rușinos până și pentru noi, țara dinozaurilor pitici. Am apucat doar să luăm cu noi convingerea că imaginația este o lume mult mai sinistră decât închisoarea noastră cea de toate zilele, în care ne-am întors spășiți și prea puțin demn.
‒ Poate că libertatea nu e decât distanța care ne separă de culmile disperării, a cuvântat prin somn domnul D.
Cum am ieșit din port, am aruncat cuțitul de silex, scăpând astfel de orice dovadă și de acuzația de regicid. Au rămas doar remușcările care încă mai dansează prin visele noastre la bustul gol. Uneori, acestea au chipul celor două gemene zguduitoare, alteori iau înfățișarea doamnei D, care acum cântă manele într-un film cu Dracula. Pe umerii tuturor, luna continuă să-l plângă pe rege, altfel, un om simpatic și milostiv, până ce s-a aruncat în valuri și a dispărut definitiv. Luna, desigur! Mult mai târziu, cineva i-a scris alteței sale, repauzatul, viața și moartea, publicându-le cu autor necunoscut. Unii spun că aici ar fi mâna piticului, alții dau vina pe Paul Valéry.
– Ai auzit dumneata moarte de om să nu se afle și leș să nu iasă la lumina vieții de apoi?, mă întreabă de atunci noapte de noapte, prin gura domnului D, regele care nu e decât fantoma mea cu mustăți de husar. Urmează să răspunzi tu, cititorule dragă, care ai fost lăsat în urmă și acum șezi uitat undeva, pe insula bântuită de utopii și dinozauri pitici. Nu te va plânge însă nimeni, fiindcă tu petreci zi de zi cu cele două gemene zguduitoare și nici că-ți pasă de corăbiile trimise de imaginația noastră ca să te readucă înapoi, acasă, la plug.
Și, cum se obișnuiește la noi în Dămăroaia, după moda de la Bollywood, totul se sfârșește în cântec și în dans general, menit să arate lumii că fericirea are miros de bere și mititei și este tot ceea ce lumii nu i se întâmplă decât la sărbători.
…Je cherche après Titine,
Qui fait une pipe divine.
Plus belle que Valentine,
Tu est ma muse, coquine,
J’ai tant besoin de toi!…