În ziua de 19 martie 2006 am fost, împreună cu Mihai Șora, invitații lui Virgil Ierunca și ai Monicăi Lovinescu în legendara lor casă pariziană, din rue François Pinton. Erau bolnavi și, așa cum ne-a spus Monica Lovinescu, nu mai primeau de multă vreme pe nimeni, dar au făcut o excepție pentru noi. Pentru mine, care zeci de ani am trăit în „cultul” lui Virgil Ierunca și al Monicăi Lovinescu, dar care nu îi văzusem niciodată până atunci în carne și oase, a fost privilegiul suprem de a fi admis pentru câteva ore în Olimpul zeilor. O experiență fundamentală menită să îmi completeze înțelegerea acestor uriași intelectuali români ai perioadei postbelice.
Monica Lovinescu, dincolo de semnele vizibile ale bolii, era cea pe care o știam dintotdeauna din emisiunile de la postul de radio Europa Liberă: aceeași voce, aceeași rațiune limpede, aceeași argumentație sigură și luciditate cu foarte fine nuanțe de sarcasm, aceeași atenție vie îndreptată spre tot ce se întâmplă în politica și viața literară din țară.
Marea revelație pentru mine a fost pentru mine Virgil Ierunca. Aveam impresia că simpla sa prezență fizică strălucea de un fel de lumină stranie. Era numai afectivitate și nostalgie. Simțeam în permanență că ne îmbrățișa cu privirea, zâmbetul nu i s-a desprins nicio secundă de pe chip, trăia parcă beatitudinea unui miracol. Monica Lovinescu era cea care dicta direcția conversațiilor noastre, iar el rămânea tăcut învăluindu-ne protector cu privirea sa și intervenind rar, de undeva de departe: „Oare ce-o mai fi făcând X?”, „Ce mai face Y, mai trăiește?” Recitind în aceste zile Jurnalul său din perioada 1949-1951, cu un adaos, anul 1960, îmi dau seama de unde provenea acel chip luminos al lui Virgil Ierunca: mai niciunul dintre zecile de personaje care populează acel jurnal nu se mai afla în viață la momentul întâlnirii noastre. Or, în anul 1947, când a început exilul parizian al lui Virgil Ierunca, Mihai Șora se afla în Franța de mai bine de un deceniu, iar întâlnirea lor a însemnat mult pentru tânărul refugiat. Iată o însemnare a lui Virgil Ierunca din ziua de 18 februarie 1949: „Pe toți tinerii filosofi i-am găsit interesanți. Nu însă ca pe Mihai Șora care rămâne pentru mine una din marile întâlniri pariziene. N-am să uit niciodată ziua petrecută în căsuța lui pe undeva pe la Robinson cu Cioran, Eliade și Cracanera. (…) Cred că dacă Șora nu s-ar fi înapoiat, exilul ar avea azi un filosof real. Șora a reușit însă să devină un simplu exilat în propria lui țară”. Cum să nu ai percepția miracolului, când vezi că unul dintre oamenii pe care i-ai admirat cel mai mult în zilele de început ale propriului tău exil, care este mai în vârstă decât tine, pe care l-ai simțit îndepărtat într-un neant al istoriei, reapare în viața ta, atunci când tu însuți aproape că ai rupt contactul cu lumea?
Am văzut cu fascinație filmul dialogului dintre Gabriel Liiceanu și Emil Cioran. Nu îl văzusem în viața mea pe Cioran până atunci și am fost încântat să-i percep mimica, gesturile, ticurile de limbaj, râsul. Acea casetă video o țin și azi în bibliotecă, printre cărțile dragi, ca pe o cale de cunoaștere a lui Cioran, poate nu atât prin cuvintele pe care le exprimă, cât prin trăirile sufletești, adimirabil exteriorizate, care spun uneori mai mult decât vorbele. Cam același lucru l-aș putea spune și despre întâlnirea mea cu Virgil Ierunca. Poate că acel Virgil Ierunca pe care l-am cunoscut nu este „autenticul Virgil Ierunca”, sigur nu este judecătorul fără rest al demisiilor morale din epoca Ceaușescu, omul a cărui judecată le-a făcut nopți albe tuturor relativiștilor morali aflați în căutarea unui trai mai bun, dar acest ultim Virgil Ierunca spune și el ceva care completează tabloul general al personalității sale. Îmi amintesc că, la plecare, a aprins o lumină și am văzut din holul de la parter, un perete îmbrăcat de la parchet până în tavan în CD-uri. Văzând uimirea mea, m-a invitat în acea încăpere: toți pereții erau îmbrăcați de sus până jos în niște rafturi cu CD-uri, puse pe două rânduri. Nu mai văzusem în viața mea așa ceva. Mi-a spus că e cea mai mare colecție privată de muzică clasică din Franța și că posturi de radio specializate îl sună pentru a împrumuta nu știu ce înregistrări rare. În toată acea cetate muzicală nu se vedea nici măcar un loc liber. În momentul în care am dat să plec, uluit de cele văzute, a scos un CD și a insistat să mi-l ofere cadou. L-am refuzat ferm, deși azi mi-ar fi plăcut să am o amintire de la el. Mi se părea un sacrilegiu să las o gaură în acea alcătuire perfectă.
La ieșirea din casă ne-am îmbrățișat cu căldura unor rude apropiate, iar Virgil Ierunca a rămas în pragul ușii de la intrare conducându-ne cu privirea. Am coborât cele câteva trepte ale străzii lor în pantă, am cotit-o la dreapta spre stația de metrou Danube și în ultimul loc din care mai putea fi văzută casa lor am întors instinctiv privirea: Virgil Ierunca era încă în fața ușii de la intrare, ne zâmbea luminos și ne făcea un ultim semn cu mâna. Am știut atunci sigur că e ultima imagine cu el. Că nu voi mai reveni în acel loc, care nu va mai fi niciodată același. Și că dând colțul străzii François Pinton mă despart definitiv de acel Paris din visurile mele de tinerețe, ale cărui blazoane în mintea mea erau Camus, Sartre, Raymond Aron, Malraux, Levinas, Boris Vian, Brassens, Truffaut, Godard, Dali, Picasso, Michaux, Ionesco, Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca.
Cinci luni mai târziu, la 28 septembrie 2006 aveam să aflu despre moartea lui Virgil Ierunca.
Deși a publicat mai multe cărți după căderea comunismului (Fenomenul Pitești, Românește, Subiect și predicat, Dimpotrivă, Semnul mirării etc.), marea operă a lui Virgil Ierunca este chiar viața sa. Din fericire, jurnalele lui și ale Monicăi Lovinescu reconstituie aproape fiecare zi a acestei vieți cu tot ce a avut ea: întâlniri cotidiene, cărți citite, spectacole la care a asistat, dezbateri de idei, vești din țară, știrile momentului în presa occidentală, gânduri de fiecare zi, dileme existențiale, speranțe și dezamăgiri. Punând cap la cap toate aceste texte, obținem o frescă a exilului românesc din Franța de la instaurarea comunismului până la căderea acestuia, o istorie a Europei postbelice, un ghid al evoluției spiritualității europene și al mișcărilor de idei, un jurnal al vieții culturale pariziene, un repertoriu al demisiilor morale din România comunistă, înregistrate în timp real, un barometru al dramei date de incertitudinile legate de soarta celor rămași în țară, despre care informațiile răzbăteau cu greu sau nu răzbăteau deloc (situația mamei Monicăi Lovinescu după arestare și, ulterior, condamnare). Aproape fiecare zi din viața lui Virgil Ierunca poate fi reconstituită de la gândurile lui intime, la oamenii pe care i-a întâlnit în ziua respectivă, activitățile la care a participat, cărțile pe care le-a citit. Interesant este că Virgil Ierunca nu se mulțumește doar să contabilizeze oameni și evenimente, ci dă o idee și despre conținutul cărților, valoarea spectacolelor, schimburile de idei, fapt ce dezvăluie felul în care se raportează propria sa gândire la informațiile și situațiile de tot felul. Mi se pare cu totul miraculos, de pildă, să te revezi astăzi pe tine, cel din să zicem la întâmplare, 1 septembrie 1973, cu toți oamenii pe care i-ai întâlnit în acea zi, să vezi ce ai discutat cu fiecare, cu ce ai fost de acord și cu ce nu, ce părere aveai despre unul sau despre altul care nu mai există de mult, ce carte ai citit și ce idei ți-au rămas atunci în minte din ea. Iar la Virgil Ierunca acest exercițiul se poartă la nivelul anilor 1949-1951. De pildă relația lui cu Monica Lovinescu. La început notează, fără niciun fel de comentariu, prezența ei, printre alții, la diferite evenimente la care participă. Lucrurile iau o altă întorsătură în 2 martie 1951, când Virgil Ierunca notează în jurnalul său: „După-amiază la Monica Lovinescu, care stă pe bulevardul Raspail, într-o cameră de bonă, transformată de bunul ei gust și de focul din sobă. I-au sosit din țară poemele Transcendentalia ale lui Camil Petrescu, precum și – mai interesant pentru mine – Eulaliile lui Dan Botta. Cele două cărți de poezie pe care vroiam cel mai mult să le recitesc. Descopăr o Monica schimbată, mai simplă, mai modestă și mă bucur. Cum n-are mașină de scris și, de altminteri, bate prost, pentru Caiete de dor mă gândesc să-i cer să colaboreze traducând, împreună cu Michel Dard (acum e la UNESCO) poezie românească. O după-amiază plăcută, care mă face să visez la București, la prieteni și – mai grav – la prietenia mea cu Monica Lovinescu”.
În mod paradoxal cu cât ai mai multe probe ale gândirii unei personalități, cu atât este mai dificil să îi sintetizezi esența. Iar la Virgil Ierunca, așa cum spuneam, se poate reconstitui gândirea sa din fiecare zi postbelică până la moarte. Trebuie să îl fi cunoscut foarte bine pentru a-ți asuma un asemenea exercițiu. Iar unul dintre oamenii care l-au cunoscut cel mai bine este Luc(ian) Bădescu, fostul său profesor de la Râmnicu Vâlcea, reîntâlnit ulterior la Paris și devenit unul dintre prietenii săi cei mai apropiați. Acesta îi trimite o scrisoare în 14 martie 1969 în care îl anunță că i-a descoperit „secretul”. Acesta ar fi „o voință încăpțânată de a se proteja, creându-și un adăpost „un colț neîntinat de eden” (casa, cărțile muzica etc.). Scrie Luc Bădescu: „Povestea se petrece între renunțare și regăsire. E undeva un lăcaș – e acel en dessous de care vorbea C – unde nu lași să intre niciun parazit. Cum s-ar putea altfel să fii atât de bine cu tine însuți? Ceea ce caracterizează această atitudine este renunțarea. Restul: șef spiritual al unei rezistențe fără speranță, teroarea istoriei sunt în același timp realități și alibiuri. Fundamental ești absent. (…) Vijelia pasiunilor cărora nu te poți împotrivi – datoria cum zici – dă renunțării, resemnării active un conținut patetic și le valorifică. Ceva trebuie să rămână neîntinat în mijlocul atâtor destrăbălări. Nu ești bine decât când ești cu tine însuți, când te poți repescui. De unde nu te plictisești niciodată când ești singur. (…) Cred că niciodată nu ești mai fericit decât în această formă de izolare în care regăsești paradisul pierdut: marile iluzii de odinioară. Tendința aproape hiperbolică vine din aceeași necesitate de a-ți regăsi anumite mituri sau de a le recrea”. Magistrală radiografie a unui suflet.
La 16 august 2020, Virgil Ierunca ar fi împlinit 100 de ani. Este unul dintre stâlpii de susținere estetică și morală ai culturii române în bezna comunismului!