Memoria culturală te ferește de pericolul de a descoperi America în fiecare zi și te ajută să pricepi că vii de undeva, că te îndrepți spre ceva și că lucrurile care te înconjoară sunt parte a unui sistem coerent care a început înainte ca tu să exiști și va continua, inexorabil, și după ce tu nu vei mai exista.
Au textele literare, asemenea oricărui obiect electrocasnic, un termen de valabilitate? În cazul obiectelor, am învățat cu toții să descifrăm semnele îmbătrânirii. Face parte din codul nescris al lumii noastre acest tip de educație; știm cu destulă acuratețe când se apropie momentul să ne cumpărăm un alt automobil, o altă mașină de spălat, un alt frigider. Trebuie spus că, în ciuda eforturilor și a echilibristicii mistico-alchimice, tot ceea ce creează omul are o durată de existență. Produsele culturale nu fac excepție. Sigur, iluzia nemuririi e întreținută de faptul că durata de viață a unora dintre aceste produse acoperă milenii. Finalmente, însă, totul expiră. Am reușit să recuperăm texte și autori ale unor epoci demult apuse, dar nici măcar nu știm dacă i-am recuperat pe cei mai buni dintre ei. Trebuie să ne mulțumim cu ceea ce ne e accesibil, cu ceea ce arheologia culturală a fost capabilă să recompună. Nu știm și, probabil, nu vom ști niciodată cât de importantă era Epopeea lui Ghilgameș în Mesopotamia mileniului III î.e.n. Poate avea exact statutul pe care i-l atribuim astăzi sau, poate, nu era decât o poveste obscură ce capătă astăzi valoare pentru că, pur și simplu, nu am descoperit nimic altceva cu care să o putem compara sau la care să o putem raporta.
Astăzi, veți spune, lucrurile stau astfel. Ne putem stoca textele literare (toate, dacă dorim) în mediul virtual. Acolo, vor obține nemurirea. În realitate, în mod paradoxal, azi mai mult decât acum câteva secole, textul literar stă sub semnul efemerului. Problema nu e accesul la el (chestiune rezolvată de tehnologie), ci lipsa de motivație pentru a-l accesa. Un poem, un roman, o piesă de teatru există în adevăratul sens al cuvântului abia atunci când sunt citite. Altfel, rămân obiecte numai bune pentru a orna biografii altfel banale ori pentru a ieși mai repede din închisoare.
Așadar, cred că putem afirma că textul literar are termen de garanție. Două întrebări mi se par a fi importante: 1. Care sunt semnele că un text literar e aproape de data expirării? și 2. Ce elemente asigură unui text literar un termen de valabilitate extins, care acoperă secole și milenii?
Simplificând, am putea spune că ieșirea din uz a unui text literar e precedată de trei semne rău prevestitoare: nu se mai reeditează, nu se mai citește și, în fine, nu se mai află în atenția criticii literare și a făcătorilor de programe școlare sau universitare. Doar că aici e o diferența esențială între literatură și obiectele electrocasnice. Un frigider scos din uz ia iremediabil calea neantului (sunt excepții de neluat în calcul pentru prezenta demonstrație). De acolo, nu mai e drum înapoi. Nu există o mistică a frigiderelor care să-l readucă la viață în exact forma de dinainte ori să-l facă din nou funcțional și dezirabil. Cu textul literar, nu ești niciodată sigur. Semnele morții unui text literar sunt înșelătoare, cine se grăbește să elibereze certificatul de deces s-ar putea să constate că mortul e viu, ba chiar mai vivace decât înainte. Dacă v-ați plimba prin Praga, pe la, să zicem, 1920, niciunul dintre oamenii pe care i-ați întreba nu v-ar putea spune ceva despre Procesul lui Kafka. Romanul, scris cam între 1914-1915, avea să apară abia după moartea autorului (1925), împotriva voinței lui. Nici măcar textele publicate deja (printre ele, celebra nuvelă Metamorfoza) nu intraseră în conștiința publică. Similar, unul dintre cele mai influente texte ale secolului XX, Manifestul partidului comunist (Marx și Engels), a avut nevoie de ani buni până să dobândească statutul pe care îl are azi. O vreme, a părut că se prăbușește în uitare.
Cât despre critici și cititori, nici ei nu par a fi un barometru suficient. Cititorul e capricios iar criticul poate trece pe lângă capodopere fără nicio tresărire, fără să intuiască valoarea. Cititorul poate cumpăra masiv Mihail Drumeș sau Cella Serghi pentru ca, o generație – două mai târziu, să uite complet de ei. Editorii sau criticii pot refuza sau desființa capodopere de genul celei scrise de Herman Melville (Moby Dick), cu argumente care astăzi par de-a dreptul puerile.
Probabil că semnul cel mai evident al uzurii unui text literar se ascunde tocmai în matricea sa internă. În filmul din 2006 al lui Mel Gibson (Apocalypto) apare un motto dintr-o interesantă lucrare a lui William James Durant: „o mare civilizație nu este cucerită din exterior decât atunci când se prăbușește în interior”. Poate că la fel se întâmplă și cu textele literare. Ele conțin lumi și universuri care, la un moment dat, ne devin străine. Când înstrăinarea atinge punctul critic, textul se pregătește de odihnă. Va sta în hibernare până când lumea despre care el vorbește va fi din nou parte a unei realități pe care o putem înțelege. Dacă vorbim de texte canonice, procesul e mai îndelungat. Lumea lui Homer poate că a murit, dar cinematografia (printre altele) și universitățile din întreaga Europă o păstrează încă vie. Lumea epopeii lui Budai-Deleanu nu ne mai spune multe, dar canonul românesc o ține conectată la aparate, evitând astfel decesul. Cititorul, canonul și critica literară sunt, deci, cei trei piloni care prelungesc termenul de valabilitate al unui text literar. Această prelungire, însă, are mereu ca punct de pornire matricea internă a textului. El trebuie să fie ori relevant în sine (stilistic, de pildă), ori de importanță istorică.
Ajungem, astfel, la esența celei de-a doua întrebări formulate mai devreme: care sunt elementele care trebuie să convingă unul dintre acești trei piloni (cititor, canon, critic) că unui anume text trebuie să i se acorde șansa de a supraviețui în conștiința publică?! Aici, răspunsul poate fi dat urmărind două paliere distincte: textul în sine și contextul.
Caragiale are formidabila intuiție a imuabilului. Personajele lui sunt astfel construite, încât surprind trăsături umane care nu sunt marca unei epoci, ci reprezintă tipologii românești (or, ca să fim riguroși, balcanice) care-și depășesc veacul. Poate că limbajul bătrânului Caragiale descurajează cititorul neavizat, dar atâta vreme cât substanța caracterelor lui rămâne cât se poate de actuală, textul său rezistă prin atenția justificată pe care i-o dau ceilalți doi piloni de rezistență: canonul și critica. Dimpotrivă, Drumeș, cel atât de ignorat de critică și canon, rezistă prin faptul că spune ceva cititorului care, periodic și ușor misterios, îl redescoperă. Un caz interesant este și nuvela istorică a lui Costache Negruzzi, Alexandru Lăpușneanul (1840). Nu cred să existe vreun alt text românesc în secolul XIX care să fi introdus atât de multe sentințe în conștiința publică. Au făcut și încă fac carieră (deși mulți nu mai știu că-i aparțin lui Negruzzi) ziceri precum: „Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreu”, „Ai să dai samă, Doamnă”, „De mă voi scula, pre mulți am să popesc eu…” sau „proști, dar mulți”. Aceste trei exemple ilustrează situația supraviețuirii textului prin el însuși.
Contextul, însă, e la fel de important pentru supraviețuire. Textul lui Nicolae Bălcescu, Românii supt Mihai-Voievod Viteazul, publicat postum de Alexandru Odobescu în 1878, nu este nici vreo capodoperă literară și nici vreun monument de acuratețe istorică. El, însă, nu poate fi ignorat de canonul literar românesc pentru că este fundamental pentru mitologizarea lui Mihai Viteazul, perceput adesea ca unul dintre părinții fondatori ai națiunii. O samă de cuvinte, legendele așezate de Ion Neculce la finalul Letopisețului Țării Moldovei, constituie una dintre primele încercări coerente, culte, de ficționalizare a istoriei. În secolul XVIII, Neculce face pasul de la consemnarea pretins obiectivă către poveste, către oralitate și stil. Oricât de puține lucruri ar spune azi sau în viitor cele 42 de legende, ele sunt de neocolit în programele de literatură română pentru că marchează un punct de cotitură în cultura noastră. Cele două exemple, precum și multe altele care ar putea fi discutate, la noi sau aiurea, ne vorbesc despre a doua cale de prelungire a duratei de valabilitate a unui text literar. Uneori, textele își depășesc condiția pentru că au fost scrise într-o oră astrală a istoriei. Contextul le face de neevitat.
Din păcate, în anii din urmă, discuția publică despre textele literare românești și termenul lor de valabilitate s-a făcut într-o manieră simplistă și simplificatoare. Constant, în preajma examenelor naționale sau după susținerea lor, unii se plâng că trebuie să studieze în școala românească „texte vechi”. Dacă textele ar fi mai noi, probabil că și elevii le-ar înțelege mai bine, cam ăsta e mesajul. În paranteză fie spus, dacă ai probleme cu poezia lui Alecsandri sau Eminescu, cu proza lui Rebreanu sau Camil Petrescu, e, totuși, greu de imaginat cum te-ai putea descurca cu lirica lui Mircea Cărtărescu sau proza lui Gellu Naum. Dincolo de asta, însă, discuția legată de termenul de valabilitate al unui text literar excedă cu mult afirmații maniheiste de genul: „ar trebui să-l scoatem pe X din manuale și să-l înlocuim cu Z”. Textele „vechi” supraviețuiesc în manuale și pentru că, de-a lungul secolelor, omenirea a ajuns la concluzia că avem nevoie de „memorie culturală”. De ce?! E relativ simplu de înțeles. Voi folosi deja supralicitata imagine a peștelui în acvariu. Pentru că memoria unor specii de pești e destul de scurtă, în momentul în care ajung în celălalt capăt al acvariului, au și uitat de unde au plecat. În felul acesta, ei fac drumul înapoi cu certitudinea că explorează un spațiu nou. Cum ar fi să trăiești în felul acesta?! Nu e de înțeles efortul sistemelor de educație de a ne scoate din condiția de pește ce retrăiește, repetitiv, aceleași experiențe cu gândul prostesc că ele sunt noi și originale?! Memoria culturală te ferește de pericolul de a descoperi America în fiecare zi și te ajută să pricepi că vii de undeva, că te îndrepți spre ceva și că lucrurile care te înconjoară sunt parte a unui sistem coerent care a început înainte ca tu să exiști și va continua, inexorabil, și după ce tu nu vei mai exista.