Ultima carte a lui Sorin Titel, Melancolie (Editura Cartea românească, 1988) – ultima carte dintre toate, așa cum se știa – este un roman rămas neterminat din același motiv care l-a făcut să fie cel care încheie prematur opera acestui prozator contemporan dintre cei mai remarcabili. Un scriitor, cum se știe apreciat nu numai în spațiul cultural al țării sale și un om, conform mărturiilor, de o rară calitate umană. Un fragment de manuscris, înglobând ultimele capitole, a fost publicat în numărul omagial al Caietelor critice apărut la începutul anului 1986, la un an de la moartea autorului său. Interesul deosebit, inevitabil, cu care a fost citit este dublat de o caracteristică aparte, după cum evidențiau doi comentatori ai romanului, Eugen Simion și Livius Ciocârlie (care semnează și postfața acestuia), marcând o modificare a viziunii scriitorului în raport cu întreaga sa operă de până atunci: „Livius Ciocârlie remarcă în mod just, cred, că nouă, cu adevărat, în Melancolie este reabilitarea tatălui. În cărțile anterioare Mama era figura centrală, zeitatea familie. Accentul cade, aici, asupra tatălui (profesorul, tatăl lui Matei, părintele adoptiv al unui prieten)“, observă primul critic menționat; „Cel care înțelege și suferă cu adevărat este tatăl (…) dobândește relief și personalitate, asigură legătura cu fiul atât prin continuă comunicare, cât și, mai ales, prin transmiterea înclinației către artă“, afirmă criticul timișorean. Fie și numai o singură frază a acestei „figuri noi“ (și neașteptate) este capabilă să demonstreze prima afirmație: „E prea grea lovitura pe care am primit-o, nu pot s-o suport…“, spune el, aflând că fiul său (Matei, protagonistul central) a fost exmatriculat din facultate. În ce privește înclinația către artă, ea este, cum s-a remarcat, prezentă pretutindeni, disipată fiind în întregul roman, constituind un fundal și o atmosferă, ca să nu spunem însăși tema acestuia, ceea ce l-a îndreptățit pe criticul citat să precizeze: „Avem deci de-a face pentru întâia oară la Sorin Titel cu o carte a tatălui, iar faptul se explică prin tema fundamentală a romanului, aceea a vocației creatoare.“ (s.n.) Vocația în chestiune însă se găsește într-o confruntare continuă, surdă, ajungând deseori la impacturi violente, cu atmosfera spirituală a vremurilor în care se desfășoară acțiunea („obsedantul deceniu“, astfel numit), așadar cu un context istoric, dar, în egală măsură, de la caz la caz, și cu alte rezistențe: cea a decrepitudinii, cum se întâmplă cu misteriosul și straniul poet bătrân (recunoscut de Eugen Siomion drept poetul Al. Th. Stamatiad) cu care se împrietenește Matei, student fiind încă, care pomenește mereu de manuscrisele sale pe care le consideră inestimabile și pe care vrea, de aceea, să le predea Academiei, pentru a le ști în siguranță, însă nearătându-le niciodată tânărului său prieten și eschivându-se cu abilitate de la o recunoaștere a adevărului bănuit de acesta, ori a maladiei mintale, cum este cazul unui tânăr prieten al lui Matei, Papi, interpret genial, pare-se, al lui Polonius și nu numai, blocat în împlinirea destinului său de ceea ce pare să fie un „efect secundar“ ori chiar, după anumite păreri, o condiție esențială a geniului. O impresie aparte face figura Profesorului (identificat a-l reprezenta pe Tudor Vianu), înzestrat cu o discretă conștiință a tragicului și fericit în (prea) rarele ocazii în care în fața sa ajunge un student cu adevărat înzestrat („Profesorul căpăta un rost ori de câte ori constata că sămânța celor aleși nu dispăruse cu totul de pe pământ“), cu care poate dialoga în sensul profund al termenului („Profesorul se trezea brusc din apatie și somnolență: «Uite că am cu cine sta de vorbă ! Păi așa se schimbă situația !»…“), după cum, în cu totul altă categorie (a învinșilor, să le spunem așa, deși denumirea nu acoperă cu totul „statutul“ lor) impresionează figura decanului facultății, personalitate cu potențe creatoare și el, însă mai mult sau mai puțin strivit (ori istovit, mai curând) de împrejurări, „un cinic îndurerat“, cum bine s-a spus, neacceptând cu totul oprimarea, dar nici opunându-se (măcar în forul său interior) cu adevărat acesteia. Matei, între toți aceștia, este o victimă de un tip mai puțin obișnuit: ciudata „somnolență“, efect poate al unei anumite „desprinderi de lume“, de „contingent“, urmare, la rândul ei, a vocației creatoare de care vorbeam, de care „suferă“, asociată însă cu un puternic spirit justițiar, îl aduce în situația de-a suporta „ricoșeurile“ pedepsei administrate unui coleg și bun prieten de-al său de către conducerea facultății. Evenimentul este relatat din unghiuri temporale diferite, structura cărții nefiind lineară, între timpul narațiunii și timpul acțiunii existând o mare distanță. Începutul romanului îl găsește pe Matei (a cărui tinerețe studențească a fost aceea a lui Sorin Titel, cu mici deosebiri) student în anul IV la Universitatea din Cluj și beneficiar al unui confort psihic regăsit, deoarece retrospectivele (prin intermediul rememorării ori prin „coborârea directă“ în timp, în maniera flash-back-ului) aduc la cunoștință calvarul pe care a fost nevoit să îl străbată tânărul de 21 de ani, până la a ajunge, de nevoie, învățător în regiunea Hârșova, într-un mediu dintre cele mai insalubre din punct de vedere spiritual, și de unde evadează în foarte scurtă vreme, scena reîntâlnirii cu un vechi prieten căruia urmează să îi povestească „toată tărășenia pe larg“ încheind romanul neterminat… Câteva pagini de jurnal (8-10-25 decembrie 1954) readuc, și ele, un fragment din perioada studenției dinaintea exmatriculării, împreună cu rememorări (în care narațiunea rămâne, ca și în cazul jurnalului, autodiegetică, în contrast cu restul romanului) ale momentelor cuprinse între sfârșitul liceului și intrarea la facultate, evocând totodată momente petrecute cu părinții săi (capitolele 3-6 din partea a II-a).
Romanul nu este, așa cum s-ar fi putut crede – și cum au crezut, inițial, unii dintre cei ce luaseră cunoștință de proiectata lui scriere – un roman politic, separându-se de cele ce tratează perioada la care se referă și el; evitând senzaționalul sau accentele îngroșate, Sorin Titel, după observația criticii, și după cum lasă să se înțeleagă și titlul, a ținut să înfățișeze, pornind de la un moment biografic propriu (în realitate, cu mult mai întins decât cel descris aici), „criza de ordin existențial prin care trece un tânăr pasionat de literatură și de muzică într-un moment politic acut“. Preocupările de acest ordin nu evită, ci, dimpotrivă, analizează cu multă finețe și pătrundere, deși pe un spațiu nu prea întins, viața sentimentală a protagoniștilor aflați, ca și Matei – și prieteni ai acestuia, totodată – la o vârstă foarte tânără. Diversitatea vastă a problemelor (domeniilor) tratate de prozator este completată de aceea a cuplurilor care au ajuns, deja, la o îndelungată conviețuire, ori cel puțin la una „medie“ (cum sunt părinții lui Matei), ca și de aceea a mediului universitar, cu specificul său dual de spiritualitate și de arivism, ori de acela, schițat abia, al mediului intelectual al provinciei rurale. Este, de asemenea, o carte a prieteniei, capabilă, cum arătam, de mari, chiar foarte mari sacrificii, ori, așa cum dovedește Matei (dar și ceilalți prieteni) față de chinuitul Pepi, de o mare înțelegere și delicatețe, trăsături care, așa cum știu destui, nu i-au lipsit deloc prozatorului… Fără a-i conferi, totuși, caracterul de „roman total“, multitudinea de aspecte ținând de condiția existențială umană, completându-se subtil și discret, creează o imagine incitantă a unui „conglomerat“ de elemente bine sudate, cu o viziune unitară, erijându-se într-un veritabil „dosar existențial“ dintre cele mai reușite.