O jumătate de secol de poezie în căutarea cărții unice, din vis – „cu sau fără voia noastră, scriem toată viaţa o singură carte. O carte ca un copac ale cărui ramuri se ridică spre cer, dar care are rădăcinile în solul capricios, și greu de desţelenit, al visului”. Vasile Igna își antologhează poemele schițând mai la vedere acum harta căutărilor de sine.
Pe coperta a patra a volumului Locuri pustii, 2013, se reţine şi un fragment de portret pe care i-l schiţam altădată: „Cu o blândeţe înţeleaptă şi prevenitoare a gesturilor diurne, emotiv reticent şi senzitiv profund ţinut în frâu de o sensibilitate fundamental livrescă, dar nu şi atrasă de performanţe formale, Vasile Igna atenuează precaritatea situărilor existenţiale prin preţuirea apartenenţei şi o asumare a Provinciei (geografice şi existenţiale) ca loc în miezul lucrurilor.” Îmi propun să reiau aici câteva dintre comentariile mele succesive, adăugându-le o fugară definire statistică.
Scriind despre antologia Provincii. Grădini. Orbite (2006), apoi despre Lumină neagră (2008), spuneam că lumina nu mi s-a părut niciodată neagră în vecinătatea prietenului delicat, senin până şi în durere, cu o blândeţe înţeleaptă şi prevenitoare a gesturilor diurne. De la Arme albe, 1969, la Periscop, 2019, delicateţea enunţurilor rămâne marca fundamentală, chiar dacă sunt tentate când și când răzvrătiri expresioniste de imagine şi perspectivă. Acestea din urmă sunt mereu difuze, nu tulbură echilibrul poemului, nu conturbă organizarea simfonică a detaliilor, oricât de aspre ca atitudine şi receptare ar fi. Sensibilitatea e întemeiată mai întâi pe lecturi şi apoi pe confesiunea i-mediată a trăitului. Nu despre discreție este vorba (ieșirea în lume a cărților sale e revelare, nu ascundere), chiar dacă s-a vorbit astfel despre poezia sa, iar epitetele cele mai frecvente care îl descriu sunt: delicat, tăcut, politicos, discret, pudic, melancolic, visător, candid, prudent, solitar, interiorizat, visător, toate pe un fundal de moralitate și seriozitate nordică, și toate argumentabile, firește, cu sintagme din poemele sale. Eugen Simion intuia exact: „Ceea ce se afirmă la suprafaţa poemului (în plan conceptual) este infirmat în planul de profunzime, cel adevărat liric”. Modernitatea echilibrată împacă elaborat contrarii, secondată de imagistica largă, lucrată în fine linii de contur provizoriu, cu chenare deschise generos spre tot. Precaritatea existenţei („O roată ce aleargă spre moarte/ e pajiştea arsă a livezii”) e vindecată de o foarte atentă preţuire a apartenenţei, de o asumare a Provinciei ca punct privilegiat din care se poate privi, descrie şi înţelege universul.
Lumină neagră mi s-a părut comparabilă ca viziune cu Elegiile în ofensivă ale lui Ion Pop ori cu Refluxul sensurilor, poemele „în scapăt” ale Anei Blandiana. Poemele înregistrează efectul de cataclism al muritudinii, într-un desen pe cât de personal, pe atât de cuprinzător ca mesaj. Poetul se vindecă treptat şi agonic de miopia existenţială a încă-tinereţii: „Am intrat în canalele nopţii şi n-am/ găsit decât vântul, sunete aspre, încărcate/ de un sânge artificial, de un aer/ ce împingea apele întunericului să facă/ valuri, cercuri concentrice în mijlocul/ cărora aştepta Doamna Neagră”. Dimensiunea morţii individuale se măsoară cu cel mai sfâşietor dintre instrumente, moartea Mamei. Absenţa ei prelungeşte umbrele morţii, orfanitatea scindează eul, îi accentuează dubla apartenenţă, aici şi dincolo se întrepătrund. „Ţărmu-i pustiu şi departe”, „toate rămân în urmă, toate alunecă. Cântecul e şoaptă, vorbele frământă în gol”. Cu toate acestea, tristeţea nu-şi pierde o oarecare seninătate, durerea are încă foşnet de mătase, întâlnirea cu Doamna Neagră are clipe de stranie voluptate ce o apropie doamnei brune din sonetele shakespeariene, să zicem, într-o confuzie „tradiţională” a lui eros cu thanatos. Oricât de crepusculară, lumina îşi conservă blândeţea şi promite ocrotire („lumina taie brazde / în ierbile negre-ale cerului”), oricât de avar, viitorul poate fi aproximat în cuvinte frumoase, dez-amăgirea are melodie.
În Animale domestice, 2011, reflexivitatea e atât de sfumato, ambiguizată prin valorări ezitante ale volumelor, încât poate fi asumată tranzitiv, iar tranzitivitatea îşi conservă vagul şi nesiguranţa tatonantă cât să sune reflexiv. Această situare între a poemului face din Vasile Igna un poet de frecventat în complicităţi de interior, nu de recitat în vaste pieţe. Moartea e îmblânzită acum prin senzualitatea sublimat-exuberantă a poemelor din primul ciclu, dar şi prin exerciţiile de rime şi ritmuri din secţiunea a doua, Jurnal de jocuri. Valea căprioarei: 23 de ipostaze ale verii, în răspăr, acestea, cu diformul şi destrămarea şi având rost explicit: „să nu se facă sufletul noroi”. Fugară, dar stăruitoare, bântuie poemele o Ea de o stranie voluptate: „Eşti mai frumoasă, o, eşti mai frumoasă/ decât dacă-aş fi încercat să te frământ/ chiar eu/ dintr-un ulcior de lut şi-o rază de lumină”. Retractil („aş fi vrut să mă furişez într-un crâng”), Vasile Igna caută adăposturi iluzorii, luminişuri, şi visează (adevărul însuşi e „un fel de vis”) la „confortul obscen al trecutului”, „de undeva, din pământul negru al inimii/ unde se ascund animalele domestice şi/ se pritocesc micile explozii ale timpului”. „Visând una şi trăind alta”, într-un balans ce-i defineşte, de altminteri, statura, mereu duală, calm-contradictorie, se cuibăreşte „dincolo de marginea zdrenţuită/ a cuvintelor” în „moara deşartă a paginii”.
Locuri pustii, 2013, cu cele trei cicluri – Locuri pustii, Egloge, Muzici şi danţuri –, sugerează paralele şi întrepătrunderi cu precedentele Lumină neagră şi Animale domestice şi rotunjește, în ecouri şi subtile concreşteri („Poezia e egală cu poezia/ cu ceea ce e scris/ înăuntrul tău”), Provincia însăşi – a cărturarului care, septentrionar, nu uită niciodată dimensiunea etică a lucrurilor omeneşti şi un vers sau altul scandează iuţi satire („iată deprimarea învinge puterea de adaptare/ şi sângele e corupt de oboseală şi teamă”) – îşi inventariază nu doar constrângerile, ci şi libertăţile şi suveranitatea. În plus, o şi mai accentuată blurare a sensurilor. O extenuare a capacităţii poemului de a numi pentru a lua în stăpânire, deşi abdicarea e încă ezitantă. „Personajele” sunt pe cât de insistent evocate, chiar cu un dram de abia controlată disperare, pe atât de evanescente. El, Ea, Ei, cu majuscule ori fără, pot fi oricine, de oriunde şi de oricând. Amintirea şi fantasma, afective ori livreşti, cu hotare anume spiritualizate şi în doze imprevizibile, traversează locurile fără a mai izbuti să le şi locuiască. Interioarele exersează în canon marea orfanitate, aceea a omului faţă în faţă cu muritudinea, căci dubla apartenenţă, aici şi dincolo, surpă şi destramă: „acum când vorbesc lumina neagră/ stă sprijinită de uşorul uşii/ gata să se prelingă în încăpere/ să se aşeze pe masă şi să răsfoiască/ ultimul manuscris răsuflarea lui de pe urmă”. Ceva din omul care „începuse să vorbească singur”, bacovian, tremură în fundal. Ciclul Egloge traduce toate aceste senine pustiiri şi înfrângeri în falduri ample, cu privelişti şi panorame de naturi şi firi. Iată de pildă, Egloga I. Ianuarie: Terapie: „Stele mici licăresc peste fruntariile gerului/ ele nu cunosc fericirea nici nefericirea/ deseori poţi visa să le atingi cu mâna/ să le acoperi viclenia cu palma/ să le sufoci singurătatea./ Ochiul e răsfăţat de lumină/ moleşit de frig şi constrângeri./ Un vânt de mare scutură pomii şi/ grădinile albe ale gheţii/ şi cad fructele ca îndoielile/ pe pajiştea arsă a Grădinii./ Verum dicere.// Respir greu în faţa instinctului/ am oare dreptul să propun altceva/ ca monedă de schimb pentru viaţă?// Silabisesc un nume/ dar numele refuză să se închege/ literele nu disting sensul/ în sângele lor curge blajinul/ nisip al compromisului. (…]) Totul, chiar şi viaţa,/ lucrează pentru abolirea veşniciei”. Şi fiindcă „nu te poţi copilări decât în propria limbă”, Vasile Igna adaugă şi acestui volum un ciclu de Muzici şi danţuri (În cor, în cerc, singur le-ncerc – pe Valea Căprioarei), răspunzând celor 19 cântece pentru înşelat timpul care încheie Lumină neagră, dar şi exerciţiilor de rime şi ritmuri din Jurnal de jocuri. Valea căprioarei: 23 de ipostaze ale verii (Animale domestice).
În cea mai nouă plachetă, Periscop, 2019, deși „presimt că nu se va întâmpla nimic./ Nu ajunge dacă spui lucrurilor pe nume”, nomothetul își continuă lucrarea cu un soi de voluptate leneșă a numirii, lăsându-se în voia unor divagări senzual-fantasmatice („Dacă Râul s-ar retrage/ dis-de-dimineaţă în Vale/ i-am zări meandrele/ șerpuind triumfale/ ocolind râpa și dealurile/ dezvelindu-i albia malurile/ și poiana înstelată a sânilor./ Apoi pohtind pohta jupânilor/ i-ar desface/ agale/ fermecatele-i yale/ și delta subţire a coapselor/ lăsând să pătrundă/ în izvorul ei o proaspătă undă./ Și ceva-ceva mai departe/ într-un ungher de carte/ am vedea generalii și artiștii/ întrecându-se cu conţopiștii/ scriind ode și decrete/ mai pe faţă sau mai secrete/ ciocnind ulcele și pocale/ pline de consoane și de vocale/ poruncind aprozilor și pifanilor/ să le arunce-n niciunde/ în bulboane nămoloase și afunde”) ori desenând tablouri nostalgic-crepusculare ca în Diminuendo: „Se făcuse de-a binelea întuneric./ Iar noi jucam cărţi fără cărţi: filam popii/ damele așii treflele sprijinindu-ne de câte o/ rază piezișă, neagră și ea, de un negru luminos./ Și vorbeam-vorbeam toţi deodată/ prefăcându-ne că ne înţelegem/ deoarece nu ne zăream chipul/ nu-l vedeam surpându-se în copca/ îngheţată a nopţii./ Și ni le treceam unul altuia/ răsfoindu-le paginile pipăind cu/ buricele boante literele numerele/ inimile coroanele sceptrele/ înfiorându-ne ca la atingerea/ unui sân abia trezit de fecioară./ Un sân ce primise să ne alăpteze/ după cum ne venea sorocul/ după cum urca sau cobora/ vocea în palatele limbilor./ O voce ce începuse să se înfoaie/ ca gușa de strigoaie/ apoi să descrească să tot descrească/ până ce intra în pivniţele norilor/ pisicește, asemenea zorilor/ ce se strecoară cu nădejde și teamă/ prin a opaiţului tremurătoare flamă”.
Formatul electronic al volumului antologic pe care îl am la îndemână îmi înlesnește ispititor un mic exercițiu statistic. Astfel, lumina are peste 200 de apariții, de la cea galbenă a lutului, la cea neagră a melancoliei, de la lumina amară sau dulce, la cea „scundă, a poftelor”, „o lumină ușoară/ ca sandaua unei zeiţe nubile”, cenușie sau sângerândă, picurând din clopote ori eliberată din chingile nopții, feciorelnică ori crepusculară. Nelipsită din cadrele poemelor, cum era de așteptat, de altminteri, lumina nu e tulburată de cele câteva zeci de intrări ale întunericului, chiar dacă aspre – „E noapte, domnilor,/ în sânge curge întuneric”; „în dinţii frigului mușcând din întuneric/ singurătatea lasă loc vinovăţiei” –, căci „Mierle de întuneric lăsau subţire semn/ pe pleoapa dimineţii, cu tibișir de in,/ și picura lumină din clopote de lemn/ pe cumpenele lumii stârnite de senin”. Iată o impresie, picturală, în Pădure: „E întuneric, apoi lumină./ Lumină în luminiș și întuneric în întunecime/ până ce se apropie ploaia și norii/ cad în vârful coroanelor”. Cuvânt și cuvinte apar de peste 150 de ori, căci „cuvântul e cui ce se-nfige în/ scândura tare a zilei”. Desigur, moarte/ a muri, cu peste 100 de bântuiri, și, cu și mai multe intrări, singur, singurătate (120): „moartea nu e doar pentru azi, truism uitat, dar/ moartea e pentru totdeauna, și ce rămâne, cât rămâne,/ cui? urgenţă, omul singur lângă un alt om singur,/ lăsat în pace, singur e cel puternic/ singur”. Nu mă surprinde ecoul din Mariana Bojan: „Construim / Un om singur / Lângă alt om singur” , situație de contracarat de un „tremur fragil al umbrei”, sau din Ioan Es. Pop: „om singur lângă om singur așa se încheie păcile și bătăliile”. Sunt poeți ardeleni, gestionând personalizat fiorul blagian al zonei.
Vasile Igna, Cartea din vis. Antologie de autor (1969-2019),
Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2020, 642 pag.