„E adevărat, oare, că pe vremuri, mai demult, pompierii stingeau focul, în loc să-l aprindă, ca acum?” (p. 30)
„Bătrânul i-a mărturisit că era profesor de engleză, scos la pensie, mai bine zis aruncat pe drumuri în urmă cu patruzeci de ani, când ultima universitate de umanistică își închisese porțile, din lipsă de studenți și de patronaj.” (p. 92)
„Dumnezeule, erau odată o mulțime de cărți frumoase, înainte de a le fi desființat.” (p. 100)
„Eu am văzut cu mult înainte încotro se îndreaptă lucrurile și n-am scos o vorbă. Sunt unul dintre inocenții care ar fi putut să vorbească și să protesteze, atunci când nimeni nu-și pleca urechea la glasul celor «vinovați»; eu, însă, n-am vorbit, și astfel am devenit eu însumi un vinovat. Iar când, în cele din urmă, au pus pe roate sistemul lor de ardere a cărților cu ajutorul pompierilor, eu am bombănit de câteva ori, dar m-am lăsat păgubaș, deoarece pe vremea aceea nu mai bombănea și nu mai protesta nimeni. Iar acum e prea târziu!” (p. 100, confesiunea fostului profesor de engleză)
„Trei lucruri lipsesc din viața noastră. Întâi: știi dumneata de ce e importantă o asemenea carte? (Biblia, n. mea) Pentru că astfel de cărți au ceea ce se cheamă calitate. Și ce înseamnă cuvântul calitate? Pentru mine, înseamnă substanță. Cartea asta are pori, are trăsături proprii, o poți pune la microscop și-ai vedea atunci cum viața ei curge, într-o nesfârșită varietate. Cu cât sunt mai mulți porii unei cărți, cu cât mai multe detalii de viață veridic înregistrate poți desprinde de pe un centimetru pătrat de hârtie, cu atât mai bună e literatura respectivă. […] Scriitorii buni ating adesea viața. Cei mediocri își plimbă peste ea o mână grăbită. Iar cei proști o siluesc și-o lasă apoi, sfâșiată, pradă muștelor. Ai înțeles acum de ce sunt privite cărțile cu ură și teamă? Ele dezvăluie porii de pe fața vieții. Oamenii comozi vor să vadă doar figuri de ceară, fără pori, fără păr, fără expresie.[…] Al doilea lucru este timpul liber.
– Păi avem o mulțime de ore libere.
– Ore libere, da. Dar timp de gândire? Când nu gonesc cu o sută de mile pe oră, adică cu o viteză în care nu se pot gândi la nimic altceva decât la primejdie, oamenii își pierd vremea cu un joc oarecare sau stau într-o încăpere cu patru ecrane de televiziune, cu patru pereți cu care nu se poate discuta? […] televizorul e «real» […] el îți spune ce anume să gândești, îți impune gândurile lui. El trebuie să aibă dreptate, pentru că pare să aibă dreptate. Te aduce atât de repede la concluziile lui, încât mintea ta nici n-are răgazul să protesteze…” (p. 101-102)
„Unei cărți îi poți lesne închide gura, spunându-i, de pildă: «Stai nițel». Tu ești stăpânul ei. Dar cine a izbutit vreodată să se smulgă din ghearele ce-l împresoară pe om în clipa când dă drumul televizorului? Acesta te plămădește întocmai cum vrea el.” (p. 102)
„Cărțile au menirea să ne aducă aminte ce măgari și nerozi suntem; ele sunt garda pretoriană a lui Cezar, căruia îi șoptesc: «Ține minte, Cezar, ești un simplu muritor!» […] Lucrurile de care ai nevoie dumneata, Montag, sunt risipite în lume, dar singurul mod în care un om de rând poate vedea nouăzeci și nouă la sută dintre ele este să citească o carte. Nu-mi cere garanții. Și nu căuta să te salvezi agățându-te de vreun lucru, om, mașină sau bibliotecă. Salvează-te singur, iar dacă te îneci, măcar să mori știind că te îndreptai spre țărm.” (p. 104)
„O, cunosc o mulțime de actori, care n-au mai jucat de ani de zile Pirandello sau Shaw sau Shakespeare, pentru că piesele lor oglindesc prea veridic viața. […] Da, am putea organiza școli în care oamenii să învețe din nou să gândească și să citească. […] Oamenii au încetat de la sine să mai citească, din propria lor voință.”
„…ești un prost că-ți faci inimă rea: oamenii se distrează… […] Răbdare, Montag. O să izbucnească războiul, și «familiile» au să amuțească. Civilizația noastră se dezagregă. Ferește-te din calea tăvălugului!” (p. 105)
(O carte din 1953; în românește de Petre Solomon,
Editura Tineretului, f.a.)