Ceea ce diferențiază cartea de memorii a Adrianei Georgescu, La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București (Editura Humanitas, 1992) este caracterul ei senzațional, datorat evenimentelor relatate. Autoarea a fost martora unei perioade cruciale din istoria României, asistând la preluarea treptată și abuzivă a puterii politice de către Partidul Comunist român sub oblăduirea Armatei Roșii (care avea, pare-se, un milion de oameni pe teritoriul nostru național) în perioada cuprinsă între ianuarie-februarie 1945 și sfârșitul lui 1947, când a avut loc abdicarea forțată a Regelui Mihai. De fapt, ea nu numai că a asistat la tot ce s-a petrecut, dar a fost și implicată în cele petrecute. De la statutul de critic cinematografic la „Universul literar“, ea a ajuns, printr-un concurs de împrejurări excepțional, șefa de cabinet a prim-ministrului Nicolae Rădescu și „activistă“ în rețeaua de Rezistență anticomunistă urbană creată în acei ani. La un mod mai global, ea trece de la o existență obișnuită („voiam să mă fac avocată, și tocmai îmi dădusem licența. Voiam să fac sport, și participasem deja la mai multe campionate naționale de voleibal și de ping-pong. Voiam să fiu ziaristă, și de un an eram critic cinematografic la ziarul «Universul literar». Mai eram și infirmieră la un spital militar.“) la una de-a dreptul aventuroasă, care îi pune în pericol viața și o aduce în celulele din arestul Securității și ale mai multor închisori. Ironia acelor vremuri face ca, după ce fusese urmărită inițial de Siguranță și de poliția secretă germană, în 1943, deoarece „critica atât de mult filmele nemțești“, tânăra să fie ulterior urmărită de Securitatea subordonată poliției politice sovietice, inițial din cauza unei altercații cu un grup de manifestanți comuniști care proslăveau Armata Roșie și agitau drapele sovietice (incident în urma căruia devine redactor politic la „Viitorul“, oficiosul Partidului Național Liberal), apoi din cauza fostei funcții de șefă de cabinet a „călăului din Piața Palatului“, generalul Rădescu, acuzat că a tras în manifestanți în 24 februarie 1945, și a apartenenței sale la Partidul Național Liberal, acuzat de „acțiuni subversive“. Dacă intrarea în colimatorul Siguranței și a Gestapoului o face să se ascundă, cu ajutorul unor prieteni, la Câmpulung, intrarea în colimatorul Securității și al NKVD o face să se ascundă, din nou, tot la Câmpulung, în casa aceleiași bătrâne care o adăpostise și atunci. Între aceste două refugii însă este cuprinsă o serie întreagă de evenimente, dintre cele mai neobișnuite și mai stupefiante în comparație cu o viață obișnuită: prima arestare, din 29 iulie 1945, provocată de faptul că menținea legătura între generalul Rădescu, aflat în domiciliu forțat, și grupările de rezistență (printre care Organizația T, a Tineretului Liberal, condusă de un fost coleg de facultate, Țețu) este urmată de o condamnare de patru ani, din care execută mai puțin de doi, fiind grațiată în aprilie 1947 de Rege (ministrul Justiției fiind în acea vreme Lucrețiu Pătrășcanu). A doua arestare, din iulie 1947, în urma înscenării fugii din țară cu avionul a „șefilor liberali“ (deoarece, după cum afirmă un coleg de-al ei, „comuniștii voiau neapărat să-i implice pe liberali în procesul Maniu. Contau pe tine“), are un final mult mai fericit: datorită ajutorului dat de un fost coleg, inspector, din Ministrul de Interne, este „răpită“ în septembrie 1947 în stradă, de sub escortă, de un grup de prieteni și dusă la loc sigur.
Aflată în „miezul evenimentelor“, Adriana Georgescu a avut norocul – sau ghinionul, poate, mai degrabă – să cunoască personalități ale scenei politice a acelor ani, atât democratice – generalul Nicolae Rădescu, singurul prim-ministru democrat, numit în funcție pe 6 decembrie 1944, care a înfierat acțiunile camuflate de acaparare a puterii politice și respectiv de ocupare a țării de către URSS și demis din această cauză pe 28 februarie 1945, în urma presiunilor sovietice (incluzând o paradă intimidantă prin Piața Palatului a unor unități de infanterie și de blindate grele sovietice), Mircea Ionnițiu (secretarul personal al Regelui), Nicolae Carandino (directorul „Dreptății“, oficiosul Partidului Național Țărănesc), Radu Ionescu, șeful Serviciului Secret, Mihai Fărcășanu (șeful Tineretului Liberal) – cât și comuniste: Lucrețiu Pătrășcanu, ministrul Justiției, Teohari Georgescu, viitorul ministru de Interne (ale cărui birouri le încuiase din ordinul lui Rădescu, când respectivul era subsecretar de stat la Interne), Gheorghiu-Dej, Petru Groza, șeful guvernului instaurat în 6 martie 1945, Nikolski, șeful Securității (pe care îl numește „omul-șobolan“, din cauza asemănării frapante cu respectivul animal), Bulz și Stroescu, doi adjuncți de-ai săi, și Emil Bodnăraș.
Totodată, ea a fost profund afectată de dramele acelei perioade, fiind implicată într-unul din procesele intentate opoziției politice, având ca obiect „conspirația teroristă“ a Organizației T (care, printre altele, distribuia manifeste anticomuniste), aparținând Tineretului Liberal, dar extins asupra întregii opoziții și a „comploturilor ei reacționare“. La anchetă, ea este pusă să declare: „Că Rădescu e șeful complotului; Că Maniu e șeful complotului; Că Brătianu e șeful complotului; Că americanii sunt șefii complotului; Că englezii sunt șefii complotului“, și că: „Am vrut s-o ucid pe Ana Pauker; Am vrut să-l ucid pe Gheorghiu-Dej; Am vrut să-l ucid pe Bodnăraș; Am vrut să-l ucid pe Teohari Georgescu; Am vrut să-l ucid pe Vasile Luca.“ În privința acestor acuzații, dialogul cu un soldat care o escorta la închisoarea Văcărești este revelatoare pentru starea de spirit a populației: „Păcat că n-ați avut timp să-i omorâți ! (…) N-ați vrut să-i omorâți pe șefii guvernului ?“ „Nu, cred că aș fi incapabilă să omor pe cineva.“ „Păcat.“ „Da, păcat.“ (s.n.) Totodată, în apărarea ei se înscriu 74 de avocați, printre care celebrul Istrate Micescu, ceea ce constituie încă un exemplu al rezistenței îndârjite a societății și a elitelor românești față de instaurarea întunecatei dominații ideologice și a abuzurilor din ce în ce mai vădite.
Procesul este prezidat de un personaj celebru în literatura concentraționară: Alexandru Petrescu, fostul magistrat militar antonescian, devenit după 1945 președintele mai multor completuri de judecată, inclusiv al celui din procesul fruntașilor țărăniști din „cazul Tămădău“.
Condamnată, cum spuneam la patru ani de închisoare, ea ajunge din nou la Văcărești (după ce fusese deținută acolo preventiv, înaintea procesului, fiind transferată punitiv de la Curtea Marțială), unde deținutele de drept comun o întâmpină ca pe una de-a lor, numind-o admirativ „terorista“. Această perioadă constituie prilejul pentru Adriana Georgescu de-a descrie o lume a închisorilor sensibil diferită de cea din paginile memoriilor concentraționare ulterioare, dat fiind că e populată nu de deținuți politici, ci, cum spuneam, de drept comun, desigur din cauză că în acea perioadă încă nu exista un mare număr de deținuți politici și închisorile aferente, a căror constituire avea să înceapă în anii următori, odată cu consolidarea „puterii populare“. Ce nu diferă, în schimb, sunt condițiile, mizerabile, sordide, încât e greu de închipuit cum a reușit să reziste protagonista în asemenea condiții. Deși Adriana Georgescu este foarte rezervată în această privință (a propriilor ei reacții), adevărul este că respectivele condiții au marcat-o profund. Monica Lovinescu, care i-a tradus cartea pe măsură ce o scria, după refugiul la Paris, spunea în prefață că „Ajunsă la primele experiențe de închisoare și tortură, Adriana punea stiloul jos. Era ca un prag peste care nu putea trece. Începea să tremure. Din tot corpul. Îi clănțăneau dinții. (Tremuratul acesta o va însoți de-a lungul vieții, e prezentul ei veșnic.)“ După alte mărturii, ea a rămas grav traumatizată pe viață, având nevoie de îngrijiri adecvate. Pe de altă parte însă același mediu îi oferă și amintiri „deloc tragice“, care o fac să evoce, conform aceleiași mărturii, „cu umor și cu o ușoară înduioșare relațiile cu colegele ei prostituate și hoațe“. Un alt exemplu în acest sens îl constituie întâlnirea cu un fost client de-al ei (care o păcălise magistral, făcând-o să îi obțină achitarea !), cunoscut în pușcărie drept „Micul Zidar“ sau „Piele fină“, pe adevăratul nume Ionescu (schimbat însă aici în „Popan“ și ulterior în „Lache Ion“), „șeful tuturor spărgătorilor din București, șeful nostru cel mare“, după cum o informează Țiganca, o deținută, și care, dat fiind că nu îi putuse achita onorariul la proces, o plătește acum „în țigări“ și o protejează, drept pentru care ajunge să fie numită „terorista lui Piele fină“ de respectiva colegă de detenție, care o declară „sora mea pe viață“ și îi pune la dispoziție toată banda ei!
Mediul respectiv, împreună cu metodele de interogare, se dovedește totodată însă dintre cele mai primejdioase, ajungând să îi pericliteze viața. Traumatizată de bătăile suferite la anchetă, care i-au provocat răni grave, ea este în cele din urmă operată fără anestezie și abia reușește să supraviețuiască, spre mirarea cinică a medicilor trecuți de partea noii stăpâniri nemiloase. Chiar și după eliberare, starea ei este atât de gravă, încât impune un tratament masiv cu antibiotice, bolnava scăpând și de această dată ca prin urechile acului.
Alt aspect deosebit al cărții este informația inedită, după șiința noastră, despre existența unei rețele de rezistență anticomunistă urbană. Despre rețeaua de rezistență națională din munți s-a aflat din mai multe cărți, inclusiv din cea a lui Vasile Andru, Muntele calvarului, publicată după 1990, ca să nu o mai menționăm pe aceea, crucială, a lui Radu Ciuceanu (Intrarea în tunel), sau din mărturii precum cea din memoriile Monicăi Lovinescu, reiterată în prefața la cartea Adrianei Georgescu. Rețeaua „urbană“ era formată din tineri liberali, activitatea sa constând în distribuirea de manifeste anticomuniste și în asigurarea de locuințe conspirative pentru adăpostirea membrilor ei, apoi, după abdicarea Regelui, în plănuirea unor sabotaje. După ce evadează cu ajutorul acelorași tineri, Adriana Georgescu ajunge să schimbe locuințele cu o frecvență inimaginabilă, rămânând spre final în fiecare doar câte o noapte (accesul făcându-se pe bază de parole), până când, în cele din urmă, lista se termină: „Este ultima adresă pe care a putut să mi-o dea Marc. Trebuie să părăsesc casa mâine seară ca să mă duc nicăieri.“ Epuizată și fără nicio perspectivă de salvare, protagonista ajunge în pragul sinuciderii: „Este evident că, mai presus de orice, doresc să mor. Este evident că dacă nu mor, am să înnebunesc.“ De altfel, tot ea precizează la un moment dat: „În oraș bântuie o puternică epidemie de sinucideri.“
În această ultimă etapă a calvarului ei, protagonista reconstituie o frescă apocaliptică ilustrând degradarea și declinul lent, dar irevocabil al întregii societăți românești, cu precădere după alegerile trucate din noiembrie 1946, al căror rezultat fusese, după indicațiile Moscovei, pur și simplu inversat, cele 75% obținute de opoziție fiind atribuite comuniștilor, și după dispariția ultimului meterez anticomunist, prin abdicarea forțată a Regelui Mihai. Pe plan social, în școli, „rusa a devenit obligatorie“ și copiii „îi studiază pe Marx, Engels, Lenin și învață să urască“, copiii devenind primul eșalon de preschimbare a mentalităților și de distrugere a tradițiilor („la școală ni s-a spus…“), zânele devenind „reacționare“, pomul de Crăciun – „pom de iarnă“, iar Moș Crăciun fiind înlocuit de „tătucul Stalin, care trimite jucăriile“, iar copiii sunt puși să își denunțe părinții (ceea ce amintește de 1984 al lui Orwell). Totodată, îndoctrinarea masivă a muncitorilor și funcționarilor prin ședințe de învățământ politic și crearea unei rețele vaste de informatori duce la instaurarea insidioasă a terorii, împreună cu rechiziționarea locuințelor și confiscarea bibliotecilor și obligativitatea declarării locatarilor dintr-un imobil. Pe plan economic, cooperativizarea rurală și naționalizarea industriei prin acapararea fabricilor și înlocuirea patronilor „cu membri de partid fără nicio competență tehnică“ face ca „toată economia națională să se clatine“. Totul reflectă monstruoasa metamorfoză forțată declanșată și continuată neabătut, până la capăt, de către noua conducere a țării impusă de Moscova.
În primele etape ale comunizării, când mai existau speranțe, apar și unele licăriri de umor. Astfel, un exemplu savuros îl constituie scena la care asistă, împreună cu niște colegi de partid, în care o bătrână contempla portretul lui Stalin din vitrina unui sediu al Partidului Comunist de cartier și îl întreabă pe un activist cine e, la care acesta răspunde: „E Stalin. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.“ Replica bătrânei poate fi considerată antologică: „Dumnezeu să-l binecuvânteze. Când o să-i gonească și pe ruși ?“ Acum însă, atmosfera e de sfârșit de lume, și chiar reflectă sfârșitul unei lumi. Sentimentul dominant (și normal) este frica: „Frica de-a umbla pe stradă și a veni acasă, frică de-a primi o slujbă impusă. Frică de-a vorbi în fața copiilor. Totul derivă de la frică.“ Orașul însuși se metamorfozează, devenind de nerecunoscut: „Noaptea, parcurgând orașul în căutarea altei locuințe, recunosc cu greu orașul, orașul meu. Toate statuile au fost doborâte. Străzile poartă numele unor eroi sovietici. Drapele roșii și portretele lui Stalin acoperă clădirile.“ Totodată, apare un element pe cât de rar menționat, pe atât de controversat al acelei epoci: iminența unui război de invadare a Europei de Vest planificat de către Stalin, teorie pentru care au existat atât argumente pro, cât și contra, fără ca o concluzie definitivă să se fi putut impune (o mențiune în acest sens o face și Gheorghe Mazilu, în cartea sa de memorii În ghearele Securității, apărută la Lausanne în 1981 și la București în 1990): „Toate uzinele nu produc decât în vederea războiului. Cuvântul nu a fost niciodată pronunțat, dar toată țara nu face altceva decât să se pregătească de război.“
Ajunsă într-un impas final, protagonista este salvată in extremis de un alt prieten, Sandu, care, după ce fugise din țară, se întoarce după ea. Adriana Georgescu mai avusese un prilej de-a fi scoasă din țară, pe calea mării, prin Constanța, dar abdicarea Regelui făcuse ca măsurile de securitate și pază să fie înăsprite. Un al doilea prilej, cu ajutorul acelui Sandu, eșuase din cauza incapacității ei fizice, dat fiind că se alesese cu o gleznă fracturată în timpul fugii dintr-o casă conspirativă. A treia oară s-a dovedit a fi cea bună: cu ajutorul prietenului întors după ea, Adriana Georgescu reușește să treacă granița clandestin și să ajungă, la sfârșitul lui august 1948, la Viena. Ieșită din țară, ea mai face o ultimă reflecție despre „…pământul țării mele care îmi scăpa printre degete și devenea îndepărtat.“ Mult-încercata protagonistă s-a mai întors în țară în 1990, prilej cu care s-a reîntâlnit, în aprilie, cu Monica Lovinescu în Piața Universității – noul simbol din acea perioadă al libertății și al refuzului dictaturii.