1. Polirom a scos – în redutabila și atât de necesara colecție Document – a treia ediție a cărții Holocaustul în România. Distrugerea evreilor și a romilor sub regimul Antonescu 1940-1944. Este, prin forța împrejurărilor, cea mai amplă dintre edițiile de până acum – cartea apărută la finalul lui 2019 (beneficiară și a unui cuvânt înainte semnat de Dennis Deletant) e un op „revăzut și adăugit”. „Noi documente și cercetarea ulterioară a arhivelor de la USHMM și a celor românești au îmbogățit această a treia ediție a volumului inovator al lui Radu Ioanid, confirmând astfel că acesta este studiul definitoriu cu privire la Holocaustul din România. Oferind o descriere și o analiză competentă a celui mai întunecat episod din istoria României, Radu Ioanid le dă românilor ocazia de a și privi în față, cu seriozitate, trecutul.”, notează, în legătură cu această monumentală operă, Dennis Deletant.
2. Iată care sunt ipotezele de cercetare ale acestui amplu studiu al lui Radu Ioanid, în chiar formularea domniei sale: „Care a fost soarta evreilor aflaţi sub administraţia autorităţilor române în Vechiul Regat, Basarabia, Bucovina şi Transnistria în timpul celui de al Doilea Război Mondial? Care e numărul victimelor evreieşti sub administraţia română în al Doilea Război Mondial? Ce grad de colaborare a existat între administraţia germană şi cea română în uciderea evreilor români? Şi, în sfârşit, cum se explică faptul că totuşi o jumătate din numărul evreilor români supravieţuiau la sfârşitul celui de al Doilea Război Mondial?”
3. Una dintre (de altfel, foarte numeroasele) imagini de mare impact – în cazul de față, imagine la propriu, căci e vorba și despre ceva cu un anume contur grafic – cu privire la tragedia evreilor din România în secolul trecut este aceea a unui tabel care documentează dinamica numărului de evrei români în perioada 1859-1945. Voi menționa datele selectiv, decupând din a doua jumătate a tabelului. Astfel, statistica din 1930 spune că, la o populație totală a României de 18.057.028 de locuitori, 756.930 erau de etnie evreiască. Următoarele trei referințe sunt, deopotrivă, relevante și șocante: 1941 – la 16.795.900 de locuitori ai României, 375.422 erau etnici evrei; 1942 – la 16.805.388 de locuitori, 295.084 erau evrei; 1945 – la 17.000.000 de locuitori, 355.972 era evrei.
4. Așadar, 1941 și 1942 sunt ani de referință – și de cotitură – pentru Holocaustul românesc. În acei ani, dispar brusc sute de mii de etnici evrei din România. Iar acestea sunt fapte, nu interpretări, nu speculații!
5. Un amănunt interesant (și întristător totodată): delegația română care merge la Conferința de la Paris din 1946 pune pe masa de discuție următoarele cifre cu privire la pierderile de evrei din timpului celui de-al Doilea Război Mondial: în Transnistria, în zona dintre Nistru și Bug, au murit 1.528 de evrei; la acest număr se adaugă, conform acelor date, 3.750 de evrei morți în interiorul țării.
6. Radu Ioanid: „Aceasta a fost, evident, o falsificare grosolană. Raul Hilberg, autor al celei mai cuprinzătoare şi analitice istorii a Holocaustului, menţionează un număr de 270.000 de evrei morţi în România. Această cifră nu-i include pe cei 135.000 de evrei din Ardealul de Nord ucişi după ce fuseseră deportaţi de administraţia maghiară a timpului în lagărele naziste de exterminare”.
7. Una dintre notele pregnante ale studiului dlui Radu Ioanid e, deopotrivă prin discurs explicit și discurs implicit, raportarea tranșantă (și, după părerea mea, imposibil de combătutut cu argumente rezonabile) la mitul Mareșalului Antonescu. În cuvintele, foarte potrivite, ale lui Dennis Deletant: „studiul lui Radu Ioanid le oferă o replică irefutabilă apologeților lui Antonescu, celor care minimalizează amploarea Holocaustului din România”. Nuanța pe care o punctează D. Deletant în chestiunea Mareșalului Ion Antonescu este esențială și o înțelegere a ei, deopotrivă cu o asumare a ei, înlătură orice confuzie. Iată: „Pentru evreii din Bucovina, Basarabia și Transnistria, Antonescu a fost un antisemit criminal; pentru majoritatea evreilor din Moldova, Ţara Românească şi sudul Transilvaniei, a fost unul „providenţial”, pentru a folosi un adjectiv al lui William Oldson, din moment ce s-a răzgândit în vara lui 1942 cu privire la continuarea politicii deportărilor în general şi la acceptarea cererilor germanilor de a deporta restul populaţiei evreieşti din România – din Banat, sudul Transilvaniei, Ţara Românească şi Moldova – în lagărele de exterminare din Polonia. În aceasta constă ambiguitatea tratamentului aplicat de Antonescu evreilor, precum şi a memoriei sale”.
8. Un alt act reparatoriu – mai mult decât binevenit – pe care îl fac această carte și autorul ei privește „victimele uitate ale lui Antonescu” – în capitolul intitulat „persecutarea altor categorii etnice și religioase”, o parte consistentă a acestuia este rezervat deportării și exterminării romilor. De asemenea, nu sunt uitate – din nou, întru dreptate, întru adevăr – nici persecutarea bisericilor protestante și a denominațiilor religioase minoritare.
9. Arhitectura acestui volum include, așa cum este și firesc, cele mai multe elemente care ilustrează istoria și dimensiunile persecuției evreilor din România. În ordinea în care se așează materia tematică de aici: a) contextul care explică politicile de discriminare și de segregare din România – un excelent studiu despre „statutul legal al evreilor din România (1800-1944); b) „grosul” cărții – crimele împotriva evreilor și a romilor sub administrația română în perioada 1940-1944 (cu subtemele: masacrele dinaintea războiului, masacrele de la începtul războiului, lagărele de tranzit, ghetourile, deportările și alte forme de asasinat în masă; nu în ultimul rând, chestiunea, foarte dură, a Transnistriei); c) date și istorii despre supraviețuire și exterminare (supraviețuirea în țară a evreilor români; destinul evreilor români aflați în străinătate); d) nu în ultimul rând: „Holocaustul și procesul decizional al guvernării Antonescu”.
10. Conform datelor oficiale (prezentate în raportul Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România), asumate de statul român – dar, mă tem, încă netrecute cu totul în metabolismul de profunzime al societății românești – „numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280.000 şi 380.000 şi că numărul total al evreilor exterminaţi în timpul războiului, originari din Transilvania de Nord, ocupată de Ungaria, a fost de 135.000. Raportul mai arăta că, din cei 25.000 de romi (jumătate dintre ei copii) trimişi în Transnistria, aproximativ 11.000 au pierit”.
11. Holocaustul în România, întrutotul admirabila lucrare a dlui Radu Ioanid este, nu în ultimul rând, și o strălucită pildă de justiție prin memorie. Printr-o foarte bună memorie, una de care nu ar trebui să fugim…