„Ar trebui să facem tot ce putem
să salvăm umanismul”
Borges
Primele pagini ale „memoriilor” lui Alexandru Ciorănescu (vol. I), publicate în timpul vieții autorului, în 1995 (o editură bucureșteană a „recuperat” și editat în 2019 și partea a doua a Amintirilor fără memorie, secvență dată dispărută de autorul însuși; impardonabil pierdută, probabil, de înalții responsabili ai redacției din Aleea Alexandru, nr. 38, unde fusese predată, sau, Dumnezeu mai știe, subtilizată de cine știe cine de acolo de mai bine de douăzeci și ceva de ani), tratează într-o eseistică subțire condiția conținuturilor mentale ale amintirii și a subînțelesurilor lor psihanalitice – în sensul plin și structural, de pluralitate organizată în vederea unei intime și totale colaborări… În acele glose târzii atât de prețioase se vorbește despre singurătate și frig, despre pete de lumină, umbre negre și fotofobie, despre miopie („a doua memorie”), vise cu repetiție sau capriciul repetitor al anamnezei etc., toate vinovate, mai mult sau mai puțin, de freschețea – câtă este – a acestor aduceri-aminte care nu ar trebui pusă, ni se atrage atenția, în niciun caz pe seama memoriei. „De exemplu, scrie Alexandru Ciorănescu, până și acum visez, încă din copilărie, o stradă de oraș mic, mie necunoscut, cu trepte pietruite ca în insulele grecești; la capătul lor, spre care urc repede, gâfâind, mă așteaptă o aventură obscură, pe care visul n-a lăsat-o niciodată să se închege. Insulele grecești le-am cunoscut mult mai târziu; dar strada din vis n-am găsit-o niciodată; probabil că visul nu venea din viitor, ci dintr-un trecut ignorat” (s.n.). Așa cum se poate observa, comentează cu finețe memorialistul o percepție și mai veche, datând probabil chiar din primul său an de viață (!), imaginea rezultată nu e o amintire, ci o senzație care eventual coincide cu un fapt biografic mie necunoscut. „Asemenea drojdii de impresii vechi și nelămurite s-ar putea să fie frecvente. Dacă eu am simțit în mod real ceea ce povestesc, pot afirma cu cea mai liniștită siguranță că această împrejurare, ca fapt reală, n-am filtrat-o niciodată prin conștiință, și prin urmare n-aș avea de unde să o povestesc. Se întâmplă însă că tabloul astfel descris s-a repetat de mai multe ori, în vis.” Cu alte cuvinte, amintirile ciorănesciene, în bună măsură, nu sunt legate de o memorie strictă (asta ar explica și titlul volumului care le reunește), ci mai curând de natura raporturilor interne și externe ale realității, imaginației, visului și iluziei… În configurarea mai adecvată a acestui sens, o spune altundeva Alexandru Ciorănescu, amintirea nu e decât „clișeul negativ a ceea ce nu e”.
Vădita intenționalitate eseistică a gloselor despre timp, de care nu avem cum să nu luăm act, subliniază într-un mod mai ingenios (mai plin de spirit și mai satinat, dacă vrem) ceea ce autorul a spus răspicat în Prefața ediției cărții editată în ultimul deceniu al secolului XX; anume că Amintirile fără memorie nu sunt decât aduceri-aminte; „nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieți”. Privite, de altminteri, prin prisma ideologiei platoniciene care consideră îndeobște că a inventa și a descoperi înseamnă de fapt a-ți aduce aminte, „fără memorie”, Amintirile… ciorănesciene sunt în mod irefutabil modalitatea lui personală de a-și citi și re-citi, la capăt de drum, cu așteptată resurgență și, mai ales, de visu viața, pentru a o reifica într-un prezent scriptibil care, ca și viitorul – un moment trecut al prezentului – (oare nu e domnia sa autorul lucrării L’Avenir du passé…?), devine fatalmente timp care s-a scurs. „Judecând drept, scrie Al. C. mai departe, un episod oarecare, așa cum îl povestesc eu, nu e nici ce a fost, nici ce au crezut alți martori despre el, ci numai ceea ce cred acuma despre ceea ce credeam atunci. […] Nu le pot garanta (cititorilor) decât sinceritatea, care din păcate nu dovedește nimic, din punctul de vedere al istoriei sau al literaturii. Amintirea e turbure prin chiar natura ei; valoarea ei ca document poate fi importantă pentru mine, nu pentru istorie, care nu e memorie, ci critica memoriei.”
Alături de lanțul mărturiilor, evocărilor, evenimentelor și întâmplărilor biografice puse în cauză în Amintiri…, subtilul lor buzunar eseistic cu privire la cărți, timp, memorie, vis și imaginație (ca să nu mai vorbesc de ideea recurentă a Paradisului văzut în genul unei biblioteci), toate având darul de a le transubstanția și susține estetic, nu pot să-l conducă, a posteriori, pe cititor decât la opera scriitorului argentinian Jorge Luis Borges (1899-1986) și la marile ei teme. Recurgând, pentru comparație și analiză, la schița repertorială de subiecte abordate în cele 11 conversații din cuprinsul cărții Borges la 80 de ani (cu apendicele Cărțile și noaptea), Editura Polirom, 2014, cititorul are pe alocuri senzația acută că n-a ieșit niciodată din universul problematicii „memoriilor” ciorănesciene. Amintirile mele din copilărie, se confesează Borges, sunt amintirile cărților pe care le-am citit; memoria mea este compusă preponderent din cărți; lectura unei cărți este la fel ca experiența, să spunem, de a privi o femeie, de a te îndrăgosti; întotdeauna mi-am închipiut Paradisul ca pe o bibliotecă, nu ca pe o grădină; ar trebui să privim lectura ca pe o formă de fericire, de bucurie; ce e trecutul dacă nu doar memorie?, ce e trecutul dacă nu doar amintiri care au devenit mit?; prezentul este un moment în care viitorul devine trecut; de fiecare dată când ne amintim ceva, modificăm ușor amintirea; singurul lucru pe care îl avem e trecutul și trecutul e un act de credință; avem cărțile și cărțile sunt de fapt vise; imaginația este compusă din amintire și uitare; lucrurile reale sunt simțirea, visul, scrisul; Degeaba-mi spun că amintirea zilei/ De ieri ori visu-același lucru sunt! Ce găsim aici dacă nu o suită de reflecții de maxim interes despre fascinația atât de timpurie pentru carte și magia trăirii idealității scrisului (literaturii), propoziții trimițând atât la substanța în și din care vor germina muzeele imaginare ale celor doi artiști ai cuvântului, cât și la procesul neîntrerupt al îmbogățirii și resemnificării universului lor în continuu proces de prefacere și reversibilitate simbolică?
Pe cei doi scriitori umaniști (poate ultimii pe care i-a cunoscut lumea modernă), dincolo de o filozofie de creație de evidentă tangență cu domeniul culturii clasice, izbitor de asemănătoare, îi mai apropie – dis aliter visum – și o serie întreagă de tropisme, infra-contaminațiuni de teme și motive, cauzalități specifice literelor și opțiuni culturale. Plecând, de pildă, de la convingerea că poezia, literatura în genere, presupune să te abandonezi visului, pentru amândoi Divina Comedie a florentinului Dante a însemnat culmea întregii literaturi a lumii. După ce i-a dedicat în Cărțile și noaptea un studiu exhaustiv, în loc de concluzii, scriitorul argentinian, care își amintește că pur și simplu descoperise o asemenea comoară într-o ediție de buzunar italiană-engleză, grație hazardului, și pe care o citea până și în tramvai (cu această ocazie învață și ceva toscană), încheie prin a decreta că nimeni nu are dreptul să se lipsească de fericirea de a citi Divina Comedie într-un mod ingenuu. „Mai apoi vor veni comentariile, scrie el, dorința de a ști ce însemnă fiecare aluzie mitologică, de a vedea cum Dante a luat un vers faimos al lui Virgiliu și, poate, l-a înfrumusețat, tălmăcindu-l. Mai întâi trebuie să citim cartea cu încredere de copil, să ne lăsăm robiți de ea; apoi ne va însoți până la sfârșit. Pe mine m-a însoțit preț de ani de zile și știu că, îndată ce o voi deschide mâine, voi găsi lucruri pe care nu le-am aflat până acum”. Consecvent, la rândul său, principiului că lectura (traducerea) reînnoiesc textul, Al. Ciorănescu nu ezită să citească cele trei cărți dantești chiar și pe plajă (!), operație în continuarea efortului filologic intens de „echivalare” direct din toscană în franceză a celei mai mari cărți a umanității din toate timpurile. Până astăzi, în orice caz, tălmăcirea lui Dante făcută de Ciorănescu rămâne cea mai bună traducere în franceză a Divinei Comedii! Invers decât la Borges, care l-a descoperit pe Ariosto, autorul lui Orlando Furioso (mai târziu Roland), prin intermediul traducerii lui Dante, Al Ciorănescu și-a făcut efectiv mâna pentru tălmăcirea dantescă pe opera în toscană a lui Ariosto, subiectul de altminteri al tezei sale de doctorat (Ariosto în Franța), trecută la Paris.
Învățând să citească încă de la vârsta de 4-5 ani în biblioteca tatălui său, folosind intens în timpul studiilor secundare biblioteca lui Mircea Eliade de la București, prima organizată pe criterii științifice, pe care a cunoscut-o, mai apoi, biblioteca lui Iorga de la Fontanay aux Roses, în decursul vremii, atâtea și atâtea altele, aceste mirobolante cabinete de lectură au constituit foarte devreme pentru Alexandru Ciorănescu paradisul descoperirii identității ideale şi adevărata sa memorie. Dar chiar și așa, întâlnirea cu ele a rămas în permanență punctul de confluență al tuturor miracolelor. „Întâlnirea mea cu biblioteca (Biblioteca Națională din Paris, n.n.), scrie el în «memorii», a fost un șoc din care nu mi-am revenit niciodată”. Fără comentarii! Pentru amplexul universal al umanismului întregii sale opere literare și științifice, ca și pentru merituoasa contribuție cultural-istorică adusă la cunoașterea spiritualității Insulelor fericite, în 1998, Cabildo Insular își însușea întregul fond patrimonial al ultimei biblioteci a lui Alexandru Ciorănescu, pentru ca în 2008 acesta să fie pus la dispoziția cititorilor sub acoperământul Biblioteca Insular „Alejandro Cioranescu”, cel mai important stabiliment al unui impozant centru cultural întins pe o suprafaţă de 220.000 de metri pătraţi, pe Avenida San Sebastian din Insulele Canare, ultima reședință pe acest pământ a savantului. Oferind o altă imagine a Paradisului decât cele imaginate de Dante sau Milton, după ce o viață labirintul cărților i-a mângâiat (dar, într-o măsură, și înfricoșat) atât sufletul cât și rațiunea, într-o convorbire din 1980 cu eseistul Alastair Reid și profesorul de spaniolă de la New York University, John Colleman, purtată la sediul PEN Clubului newyorkez, pledând pentru înțelegerea lecturii ca formă de trăire de o intensă fericire și bucurie, Borges re-sintetizează într-o propoziție celebră, la care ne-am referit și ceva mai înainte, relația sa cu biblioteca. „Am știut că destinul meu va fi să citesc, să visez, poate și să scriu […] Și întotdeauna mi-am închipuit Paradisul ca pe o bibliotecă, nu ca pe o grădină (potrivit, desigur, imaginii biblice…, n.n.)”. Să nu uităm că, de mai multe ori, Borges a fost efectiv bibliotecar, de la unul trimis în vremea dicataturii lui Peron să inspecteze vânzările de păsări și de ouă în piețe, până la numirea sa în 1972, cred, în înalta funcție de director al Bibliotecii Naționale a Argentinei, darul cel mai prețios, după cum a spus-o de atâtea ori, care i s-a făcut în viață… În contextul convorbirii menționate, la o remarcă lejeră a profesorului Colleman (Toată lumea știe că vă plac povestirile polițiste), Borges opinează că, genul fiind creat de Poe, „el a creat un personaj foarte straniu: cititorul de povestiri polițiste. Și noi am fost creați de Edgar Allan Poe, acel splendid visător, acel trist visător, acel tragic visător”. Considerat de autorul romanului Cuțitul verde, apărut mai întâi în franțuzește, la Gallimard, drept autentică literatură fantastică, romanul polițist a fost una dintre slăbiciunile lui Alexandru Ciorănescu. În biblioteca sa din Bajamar, Insulele Canare, au fost descoperite în rafturile de bas étage ale bibliotecii o sumedenie de asemenea cărți; profesorul petrecea cu ele, ca și Borges, clipe de uitare de sine și desfătare… Traducea, de altminteri, asemenea scrieri, pentru propria plăcere, publicându-le arar, pe unele, sub pseudonim. Literatura polițistă poate era pentru ambii scriitori un mod eficient de a se sustrage timpului, considerat enigma fundamentală.
La o lectură de poezie cu public, în engleză și spaniolă, din propria creație, făcută la Indiana University, urmată de comentariile lui Borges, scriitorul emite unele dintre cele mai plate (în aparență), frumoase și paradoxale considerații despre timp și poezie. Survolând în zbor de pasăre poema Cauzele („Las causas”), Borges arată că „poemul ăsta e un poem adevărat în sensul că, deși include mulți tropi și multe metafore, forța lui nu vine din fiecare vers sau metaforă sau din adjective sau din artificiile retorice, ci din faptul că ceea ce enunță e adevărat: că tot trecutul, tot insondabilul trecut a existat ca să se ajungă la acest moment (să devină adică poezie, n.n.). Atunci trecutul are justificare. Dacă există un moment de fericire, de fericire omenească, atunci el se datorează nenumăratelor lucruri cumplite care au fost înainte, dar și nenumăratelor lucruri frumoase. Trecutul ne modelează întruna. Eu văd trecutul nu ca pe ceva groaznic, ci ca pe un fel de fântână. Și toate lucrurile izvorăsc din fântâna asta. Ăsta a fost sentimentul pe care l-am avut, de asta am fost conștient și am făcut tot ce mi-a stat în putință să mă împac cu el. Și apropo de trecut, nu mă refer numai la lucrurile care s-au petrecut istoric – de vreme ce istoria e frivolă și irelevantă -, ci la mituri. Miturile sunt mult mai importante. Așa că am început cu miturile. Am vorbit de Hamlet, am vorbit de mitologia greacă, de lucrurile care s-au petrecut nu în istorie, ci în visele oamenilor”. Într-un rar fragment de jurnal (ne-a rămas de la Al. Ciorănescu, inclusă de el însuși în „memorii”, o secvență aferentă anului 1946, când, probabil, nu luase încă definitiv hotărărea de a se „autoexila”) dăm efectiv peste una dintre cele mai frumose pagini de reflecții ale scriitorului despre timp și răscumpărarea („retrăirea”) prin „slovă”, a „acelei precare eternități de câteva sute de ani care e pentru câțiva dintre noi singura făgăduială”. Fără nici o iluzie, cu un gen de cruzime intelectuală pură – de unde ironia – (deși, în treacăt mai mult, aduce vorba și despre „credință”) Ciorănescu este convins că „multul care se poate făgădui unui muritor e să-și supraviețuiască un număr de mii de ani. Să spunem chiar, prin neașteptate și desperate socoteli, câteva milioane. Dar la capăt nu rămâne nimic altceva decât ce n-a fost niciodată. […] Nu mă sperie din moarte nici ce va fi peste câteva luni, adică provizoria putreziciune, nici conștiința scheletului pe care îl port ca pe un frate secret. Ci nimicul etern și absolut ce voi fi peste neguri de secole, faptul că nimic din mine cel material, și probabil singur, nu va viețui, nicio fărâmă de os, nicio relicvă, nicio petală de floare, care să mai fie tot eu. Încerc să potolesc această desnădejde spunându-mi că în realitate tot eu sunt și cel ce va trăi atunci, și materia din care va continua să fie construit acest astru, că sunt mai mare, dar silit a cugeta pe porțiunea limitată pe care o reprezint, și că a nu mai fi însemnează a fi mai departe, esența adevărată și pură, nemuritoare, inexistentă”.
Cu o operă majoră, fiecare, diversă și uneori greu de încadrat și comparat, fundamental apropiați, mai cu seamă prin rațiunea majoră a umanismului gândirii lor artistice, cât și prin labirintul (pădurea) de simboluri al atâtor teme și motive ce le-au fost – de ce nu? – date (cu o vorbă rostită adesea de „marele Orb”), în 1972, Alexandru Ciorănescu are prilejul unei întâlniri particulare la Buenos Aires cu Jorge Luis Borges. Invitat de Universitatea Bahía Blanca să conferențieze două semestre pentru post-graduados (adică pentru licențiații care se pregăteau pentru doctorat), după ce cumpărase și citise acolo aproape toate cărțile lui Borges, la propunerea decanului Facultății de Litere, Alexandru Ciorănescu îi face o vizită marelui umanist în biroul său de la Biblioteca Națională unde tocmai fusese numit director. „Borges ocupa o masă încărcată cu cărți și mai puțin cu hârtii. În colțul din dreapta lui al mesei era o etajeră pivotantă cu patru polițe pline de cărți, toate sau aproape legate și toate destul de dezordonate. Prietenul cu care venisem mă prezentă: Borges ne privea într-un fel curios. Știam că era orb, sau cel puțin așa se spunea”. Rămași singuri, după o serie de tatonări intelectuale în direcții și pe teme diferite, aflând că Al. Ciorănescu nu citise nciodată Beowulf (un poem în engleza veche din secolele IX-X care descrie luptele eroice ale numitului erou al Danemarcei cu monștrii), autorul ficțiunilor din Moartea și busola, citez, a început să-mi citească cu glas tare din Beowulf. Bineînțeles că nu citea ca să mă convingă pe mine, ci pentru că lui îi mângâia auzul și-l satisfăcea. «Ce frumos ar fi, i-am spus, dacă ne-ați da o traducere în spaniolă». Nu mi-a răspuns pentru că încă plutea în poezie. Începând din acest punct ambianța s-a încălzit. Borges a vorbit despre toate și eu îi țineam isonul. Am vorbit despre multe și de toate și îmi pare rău că memoria nu mă ajută ca să spun ce anume. La ora prevăzută, prietenul care mă prezentase a venit să mă ia. Pe drum i-am povestit episodul Beowulf și l-am întrebat cum se explică legenda care-l face pe Borges orb. Mi-a spus că legenda era cultivată de el și că în realitate vedea bine: dovadă pasiunea pe care o avea pentru filmele de cinematograf cu cowboy, de la care nu lipsea niciodată. Orbirea prefăcută era probabil o cochetărie. În legătură cu mitul orbirii, din care Borges a făcut subiectul multor eseuri, trimiteri tematice și povestiri (cum, de pildă, cele despre Democrit din Abdera, Tamiris, Homer, Alfonso Reyes, James Joyce ș.a.), de această dată Alexandru Ciorănescu (ca și prietenul său argentinian, Ciocchini) se înșela. În ultimul text din Cărțile și noaptea, intitulat Orbirea, fenomenalul scriitor se referă chiar la modesta sa orbire. Instalată progresiv încă din 1955, ea este modestă, ține să sublinieze ingeniosul scriitor, în primul rând pentru că e vorba de lipsă totală de vedere la un ochi și parțială la celălalt. Pot desluși încă unele culori, pot încă desluși verdele și albastrul. Există o culoare care nu mi-a fost infidelă, culoarea galben. […] Așa a început studierea anglo-saxonei, la care m-a dus lipsa de vedere. Și acum am memoria plină de versuri elegiace, epice, anglo-saxone. Înlocuisem lumea care poate fi văzută prin lumea care poate fi auzită a limbii anglo-saxone. Mai târziu am trecut la această altă lume (s.n.), mai bogată și ulterioară, a literaturii scandinave: am trecut la povestirile numite edda și saga. […] N-am îngăduit orbirii să mă descurajeze.