S-a scris mult despre memorie. Și se va mai scrie, pentru că subiectul e generos, deopotrivă pentru omul de știință și pentru umanist. Unul dintre motivele recurente e că omul, în principiu, își amintește ceea ce vrea să-și amintească. Memoria noastră nu numai că funcționează selectiv, dar mai și intervine asupra evenimentelor, distorsionându-le în mod convenabil. Evgheni Vodolazkin glosează magistral pe marginea subiectului, în romanul său de succes Aviatorul. Acolo, un personaj criogenat prin 1920, ca parte a unui experiment sovietic, deținutul Inokenti Petrovici Platonov, este readus la viață în 1999. Problema lui Platonov e că, în timp ce el dormise câteva decenii, istoria reținuse o altă versiune a realității. Nu o versiune esențialmente diferită, ci una rece, fără nuanțe, cu omisiuni dureroase. Printr-o anomalie, posibilă momentan doar în literatură, ne trezim că memoria individuală și memoria istorică intră în conflict. Ceea ce Platonov își amintește despre Rusia anilor `20 intră uneori într-o violentă contradicție cu ceea ce a reținut istoria și a transmis mai departe memoriei colective. Nu e vorba neapărat de un conflict factual. Faptele sunt fapte, distorsiunea lor, posibilă prin ideologizare, are o limită. În plus, distorsionarea faptelor e reversibilă. La nivelul duratei lungi, ideologiile nu pot șterge toate urmele adevărurilor istorice. La un moment dat, cineva poate recupera marile adevăruri. Problema fundamentală pe care o are Platonov e raportul între memoria individuală și cea istorică, dintre ceea ce el își amintește și ceea ce istoria reține ca relevant și transmite mai departe. Apoi, Platonov mai are o altă problemă cu care, probabil, puțini dintre noi se vor confrunta: este ultimul care-și amintește.
Ismail Kadare e și el preocupat de subiect. Îl dezvoltă în cartea sa de povestiri, apărută la noi cu titlul Firmanul orb. Acolo, biografiile oamenilor simpli sunt adesea strivite de politica mare a Imperiului Otoman. Istoria nu reține nimic din viețile indivizilor, cu excepția cazurilor în care ei, indivizii, joacă un rol fundamental în evenimente majore. La noi, Vasile Ernu se dedică unui demers similar. În Mica trilogie a marginalilor, el discută, printre altele, raporturile încâlcite dintre memoria martorului și memoria istorică. În bătălia dintre individ și istorie nu poate exista decât un singur învingător: istoria. Nu discut excepțiile. În definitiv, dacă David s-ar lupta cu Goliat cu frecvența cu care individul luptă cu istoria, din milioane de înfruntări, probabil că peste 90% s-ar termina cu înfrângerea lui David. Rarele cazuri în care, accidental, temutul Goliat ar fi învins, nu reprezintă mai nimic.
Memoria individuală poate fi păstrată doar atâta vreme cât martorul ocular trăiește. Uneori, nici măcar atunci.
S-ar putea ridica obiecția că martorii scriu, își lasă mărturiile consemnate. Un bun exemplu este cartea scriitoarei Svetlana Alexievici, Dezastrul de la Cernobîl. Mărturii ale supraviețuitorilor. Însă, ca și în cazul lui Platonov, odată cu trecerea timpului, mărturiile individuale își pierd din dramatism. Limbajul, în forma lui scrisă, nu a ajuns la performanța de a conserva emoții. El doar le traduce. În bătălia cu adevărurile istorice, repetate în milioane de săli de curs, vreme de secole, vocile martorului își pierd din relevanță. Istoria supraviețuiește martorului și în asta constă infailibilitatea ei.
E, deci, și o problemă de metafizică internă a limbii. Martorul își spune povestea folosind cuvinte, sintagme, figuri de stil proprii timpului său. Odată cu trecerea secolelor, mărturiile lui devin, dacă nu incomunicabile, atunci cel puțin greu de înțeles în întreaga lor complexitate. Încărcătura dramatică a mărturiei vine și din formulări, din modul în care se articulează povestea, din alegerile semantice, din ceea ce, îndeobște, numim stil. Odată cu succesiunea generațiilor, noi ne îndepărtăm și lingvistic față de cei care ne-au precedat. Or, îndepărtarea lingvistică antrenează și o îndepărtare mentală.
Istoria, însă, se rescrie permanent, în limbajul vremii, ceea ce îi conferă accesibilitate și inteligibilitate. Despre comunism, un elev al secolului XX va învăța din manuale și tratate ale secolului XX, în vreme ce, peste câteva sute de ani, informația va fi transcrisă în limbajul de atunci. Martorul nu are luxul acesta. Tragediile lui, subiective și individuale, nu vor putea fi lesne traduse pentru a corespunde tiparului mental și lingvistic al celor care vor dori să le studieze peste secole. Se spune uneori că moartea unui om reprezintă moartea unei lumi. Cred că, de fapt, această mult prea uzitată zicere tocmai despre conflictul dintre om și istorie vorbește.
Străbunica mea a avut ghinionul de a trăi foarte mult. Când trăiești mult, vine o vreme în care nu mai găsești oameni care să te asculte. Când ești ultimul supraviețuitor al lumii tale, așa cum se întâmplă cu bietul Platonov, în romanul lui Vodolazkin, memoria istorică te-a făcut deja inutil. Amintirile străbunicii mele despre al Doilea Război Mondial nu aveau niciun farmec pentru copilul care eram atunci, pentru că, pur și simplu, despre al Doilea Război Mondial îmi vorbeau, mult mai pe înțeles, cărțile de istorie, filmele și profesorii mei, deși ei nu mai aveau calitatea de martori. Cum era și analfabetă, după moda vremii, străbunica a murit cu amintirile ei cu tot. Nu mai există nicio metodă de a le accesa, niciun soft nu mai poate recupera datele pierdute. Ciclicitatea fenomenului este o certitudine. Deși sunt departe de vârsta străbunicii, nici eu nu mai pot comunica studenților mei, născuți după anul 2000, puținele amintiri pe care le mai am din ultimii ani ai comunismului. Amintirile mele au pierdut deja lupta cu memoria istorică. Ceea ce eu am trăit ca martor e deja documentat în mii și mii de cărți ori produse cinematografice, cu mult mai multă persuasiune. Vine, deci, o vreme, când martorul devine irelevant, când el e tratat cel mult cu îngăduință politicoasă.
Literatura poate fi, deci, privită și ca un ultim refugiu al memoriei subiective. Dacă omul pierde lupta cu istoria pentru că, pur și simplu, aceasta îi supraviețuiește, literatura poate anula acest avantaj al istoriei. Nu e, desigur, soluția ideală pentru salvarea memoriei subiective. Însă, marea calitate a literaturii e suplețea, flexibilitatea, ieșirea din rigoarea care încorsetează. Nici Vodolazkin, nici Kadare și nici Svetlana Alexievici nu au vreuna dintre constrângerile istoricului. Pentru istoric, documentul e sacru, contextul, la fel; el nu poate da întâietate memoriei subiective. Dacă ar face asta, n-ar mai fi istoric. Scriitorul poate opta să ignore peisajul general și să se concentreze pe destine individuale, irelevante pentru istoric. Acest argument ar trebui folosit mai des în discuțiile cu cei care nu prea văd sensul studierii literaturii. Mi se pare a fi un argument cu mult mai puternic decât toate celelalte. Ca formă de prezervare a memoriei subiective, literatura are foarte puțini rivali în rândul științelor umaniste. Întrebarea care se poate pune e dacă avem cu adevărat nevoie de memoria subiectivă. În definitiv, cu ce ajută ea la înțelegerea lucrurilor?! Oamenii văd lucrurile și își trăiesc experiențele în mod particular, intensitatea existenței lor e dată de elemente care pot fi esențiale numai pentru ei. Și, dacă e așa, atunci nu cumva e inutil să le conservăm memoria?
Cred ca păstrarea memoriei subiective e, înainte de toate, un act de igienă interioară și un exercițiu de imunizare colectivă. De ce igienă? Pentru că ne dezobișnuiește de prostul obicei de a considera că individul e o cifră, o variabilă cuantificabilă statistic. Contactul cu jurnalele, cu destinele individuale, umanizează. În lume, vreme de milenii, într-o formă sau alta, deciziile majore s-au luat și încă se mai iau în funcție de acel odios the greater good. Sacrificarea unora e justificată de salvarea ipotetică și viitoare a celor mulți. Sistemele s-au schimbat, însă acest tip de gândire rămâne o constantă: de la teocrație la capitalism, individul și trăirile sale personale pălesc în fața binelui colectiv. Ne-am obișnuit să le privim dihotomic: ca să ne fie bine tuturor, în viitor, trebuie sa le fie rău câtorva, în prezent. Accesul, prin literatură, către memoria subiectivă, ne poate arăta că lucrurile sunt mai complicate de atât.
De ce exercițiu de imunizare colectivă? Pentru că literatura, ca păstrătoare a memoriei martorului, e, uneori, ultima redută împotriva ideologiei. Ideologiile pot rescrie istoria, o pot reinterpreta, pot crea tipare de gândire unidirecționale. S-a ajuns de multe ori, în istoria recentă a Europei, ca oameni cu o inteligență remarcabilă să se pună în slujba unor ideologii fascinante la vremea lor, dovedite a fi criminale decenii sau secole mai târziu. Sunt momente când busola se defectează și nu mai arată corect punctele cardinale. A funcționa un timp îndelungat într-o lume care se ghidează după o busolă defectă înseamnă a trezi în om atavisme înfiorătoare. Le putem ascunde în spatele unor etichete (patriotism, naționalism etc.), dar ele sunt, în ultimă instanță, atavisme. Împotriva lor, acest tip de literatură în care martorul vorbește poate crea anticorpi. O astfel de literatură reintroduce nuanța acolo unde o gândire de tip istoric are tendința de a miza pe viziunea dihotomică.