Suntem multe, foarte multe, nenumărate n-aș zice, din cel puțin două motive, unul, nu cred că suntem într-un număr atât de mare, încât să nu putem fi numărate, al doilea, odată, cu mult timp în urmă, dintr-o curiozitate firească, ne-a evaluat numeric, i-a luat ceva timp, n-aș ști cât, știu doar că, după ce ne-a luat la rând una câte una, s-a plictisit repede și ne-a aproximat, numai că nu am aflat niciodată câte am ieșit la numărătoare și la aproximare, iar de atunci au tot sosit altele și altele, așa că expresia suntem foarte multe mi se pare cea mai potrivită. Am venit pe rând, câte una sau mai multe deodată, după cum avea el dispoziție și interes, preocupare și apetență pentru fiecare nou-venită, greșesc, apetență a avut mereu, poate alte temeiuri să-l fi făcut să aducă uneori doar câte una. Oricum, un lucru e cert, eu am fost prima, poate din acest motiv vorbesc în numele celorlalte, în numele tuturor, îmi aduc aminte cu câtă înfrigurare și bucurie s-a apropiat de mine, pe atunci era timid, chiar copilăros aș spune, dar că m-a râvnit cu ardoare era mai mult decât evident, știu din mărturisirea lui, din seara zilei, după ce am ajuns acasă la el și a găsit timp să mi se destăinuie, că m-a dorit nespus, că ori de câte ori avea ocazia mă privea pe ascuns cu jind, știa că sunt greu de obținut, ce pot zice, sunt convinsă că așa au stat lucrurile, căci mi-l aduc aminte, au fost situații când se apropia cu fereală de mine și mă atingea ușor, mă pipăia cu degetele lui delicate, gest care mă înfiora toată, apoi pleca mulțumit că a reușit să mă atingă fără a fi văzut, dar trist, fiindcă nu era sigur dacă voi fi a lui pentru totdeauna sau a altuia, tânjea după mine, era clar ca lumina zilei, de înțeles, avea și de ce, eram frumoasă, și la trup, și la înfățișare, despre ce aveam în minte nu mai vorbim, ceea ce țineam ascuns în mine era pe gustul său, chiar dacă mă veți învinui de infatuare, dacă asta e o vină, afirm cu tărie că eram fermecătoare, și la trup, și la minte, ce mai, eram o regină, cel puțin așa m-a numit cel care mi-a dat viață. Că așa au stat lucrurile, aduc o dovadă: cum am ajuns acasă la el, m-a ascuns într-o cămăruță din cărămizi, să nu mă vadă nimeni, să nu tânjească altcineva după mine, să fiu numai a sa, poate și din alte considerente numai de el știute, când mă căuta venea pe ascuns și se desfăta cu mine, erau momentele mult râvnite, la care a visat zile la rând, în sfârșit eram a lui, nimeni și nimic nu mă putea lua din brațele sale. Întâlnirea cu el a fost cel mai minunat lucru care mi s-a întâmplat până acum. Acum, stau uitată printre celelalte, o vreme eram tot favorita sa, țin minte că în prima construcție mi-a oferit un loc de cinste printre cele venite după mine, și erau câteva, apoi, treptat, a început să mă uite, nu i-am arătat niciodată că supărarea mă încerca ori de câte ori alegea să fie împreună cu una dintre noi, mereu alta, dar am înțeles și înțeleg, ce este nou atrage, vechiul rămâne în urmă. Ulterior, au venit tot mai multe și a fost nevoie de alte construcții pentru noi, ni le-a dăruit cu bucurie și încântare, era fericit cu adevărat când vedea că avem locul nostru, că îl așteptăm și îl dorim. De înțeles, fiecare aștepta clipa pentru care a fost adusă aici. Numai că unele așteaptă și astăzi în zadar, nu se întrevede nicio speranță pentru ele, cu atât mai mult cu cât apare, când și când, câte una nouă, frumoasă, nimic de zis, care are prioritate, îi intră în grații încă de la sosire, câteodată nu-i înțeleg preferințele, numai el știe criteriile urmate când alege să le aducă și apoi să le abandoneze. Nu vă ascund faptul că unele, deși merită toată atenția, altfel de ce ar mai fi aici, nu-l atrag, nu-i trezesc interesul, poate timpul și-a lăsat amprenta asupra lor, nu mai au înfățișarea atrăgătoare, poate altele sunt plictisitoare în momentele de desfătare, cine știe, cu toate că el, cu siguranță, are motive întemeiate pentru acest comportament inexplicabil pentru noi. Să nu mai spun că sunt zile bune la rând când nici măcar o privire nu ne aruncă, necum să se apropie de una dintre noi, înțelegem, astfel, că nu ne dorește, ori nu are timp, ori nu are chef, sau o fi altă cauză, cine să-l întrebe. Totuși, să nu-l critic prea aspru, unele au fost dezmierdate chiar mai mult decât ar fi trebuit, știu ce gândiți, sunt răutăcioasă în ciuda faptului că ar trebui să fiu înțeleaptă, să nu bag de seamă, doar am fost și sunt o regină, însă invidia mă ispitește și, iată, mă las ispitită și cad în păcat. Chiar dacă am venit prima, nu am fost cea mai mare iubire a lui, nu am nicio îndoială, cred că s-a îndrăgostit de altele, de care nu am de știre și pe care le-a cunoscut înaintea mea, ceea ce știu fără niciun dubiu e că după mine au venit unele pe care nu le-a lăsat din brațe zile și nopți, până când ele nu i-au oferit tot ce aveau de oferit, ba, mai mult, după un timp, s-a aplecat din nou asupra lor, a doua și a treia oară, așa au fost, de pildă, câteva sud-americance și, mai ales, surorile portugheze, al căror tată poartă numele unei plante folosite în alimente drept condiment, pe scurt, hreanul, Doamne, nu am cum să uit cu câtă plăcere le privea chiar și după ce au fost împreună, ba, mai mult, le-a dăruit locul cel mai bun, cu vedere centrală, de unde ele să-l zărească mereu, iar el să își poată arunca privirea asupra lor oricând, da, acestea au fost și sunt marea lui iubire, de ele a fost și este îndrăgostit încă. Surorile portugheze, din câte am aflat, i-au fost recomandate de cineva care le cunoscuse înainte și care a fost acaparat de frumusețea lor, căci, recunosc, sunt mai mult decât frumoase și, pe deasupra, sunt profunde. Vorbeam de locul central ocupat de ele, este și nu este așa, nu este pentru că locul de cinste l-a oferit celor cărora le-a dat viață el însuși, da, da, nu vă mirați, sunt ale lui, el este părintele celor opt situate în cea mai confortabilă poziție. Nimic de comentat, în ce le privește chiar nu mă încearcă niciun sentiment de gelozie sau de invidie, e știut, fiecare ține la progeniturile lui mai mult ca la oricine. De unde mă aflu, îl văd de fiecare dată când vine cu una nouă sau când o alege pe una dintre noi rămasă uitată până în clipa desfătărilor, îl văd cufundat într-un fotoliu moale și încăpător sau întins pe sofaua largă și ademenitoare cu aleasa în brațe, cuprins de beția plăcerilor senzoriale și intelectuale, îi urmăresc mișcările febrile, cum își cufundă nările în trupul îmbrățișat și se lasă îmbătat de mirosul lui, așa și este, avem un parfum al nostru inconfundabil, îmbietor, care tulbură simțurile olfactive, îl privesc cum își trece cu delicatețe degetele peste pielea catifelată, gingașă și mătăsoasă, pipăind-o cu nedisimulată plăcere, cum se lasă prins în vraja descoperirii și delectării, abandonându-se fericirii simțurilor și fericirii spiritului, cum se adâncește într-o meditație profundă după încheierea petrecerii, a reuniunii, uneori rămâne închistat într-o tristețe apăsătoare, provocată de final, îi simt regretul că această beție s-a terminat prea repede și că, probabil, nu se va mai repeta niciodată, asta până când alta dintre noi îl poartă în universul ei de voluptăți amețitoare și-l împinge în mâhnirea că ultima experiență va fi unică, irepetabilă, cu toate că știu și eu, știe și el, cum la fel cunoașteți și Domniile voastre că fiecare experiență este neasemuită. Nu-i pot citi gândurile, dar i le pot bănui, ultima, își spune el, a fost un adevărat deliciu.
Mi-l aduc aminte din ziua când a sosit acasă cu prima lui odraslă, afișa o exuberanță debordantă, o fericire cum numai cei care dau viață pot cunoaște, la fel s-a întâmplat cu toate vlăstarele sale, erau, mai mult decât noi, celelalte, ale lui, numai ale lui, și nu-l învinovățesc pentru asta, e vorba de o iubire paternă, deși, fără a-l stigmatiza, cred că trei dintre ele, cel puțin, i-au stârnit și o altfel de iubire, căci l-am auzit vorbind cu el însuși și spunând că, dacă nu ar fi fost ale sale, s-ar fi desfătat cu ele murind de plăcere. De unde aș putea trage concluzia, lăsând la o parte simțămintele paternale, că le iubește chiar mai mult decât pe portugheze.
Desigur, vă întrebați cum arătăm noi. Ca înfățișare, unele suntem înalte și subțiri, altele mai scunde și dolofane, cum scunde și subțiri sau înalte și dolofane sunt multe dintre noi, arătăm în fel și chip, nu semănăm una cu alta, cele mai înaintate în vârstă purtăm amprenta anilor scurși, părem prăfuite, ca să zic așa, cu o fizionomie nu tocmai atrăgătoare, vestimentația aparține vremurilor noastre, după aspect nu mai suntem la modă, cum se spune, cele noi fac furori în straiele care se poartă acum, dar el, și pentru acest lucru îl admir nespus, se lasă cucerit mai ales de ceea ce stă ascuns în fiecare dintre noi, ceea ce ne face să fim unice, irepetabile. Cu unele are relații de scurtă durată, le caută doar pentru a se consulta cu ele, pentru a le cere unele explicații sau răspunsuri la întrebările care îl frământă, cu ele nu trăiește extazul întâlnirii, cu altele se amuză sau se delectează cu chipurile afișate. Una peste alta, toate suntem ale lui, și, într-un fel sau altul, ne iubește pe toate.
Încă de la început, am fost nepoliticoasă și îmi asum această impolitețe. Știu că ar fi trebuit din capul locului să mă prezint, să aflați cine sunt, unde și ce este acest loc al desfătărilor, cine sunt suratele mele și, îndeosebi, cine este el, evitând, astfel, întrebările Domniilor voastre și eventualele neînțelegeri sau confuzii. Poate am vrut ca misterul să însoțească povestea, poate m-am lăsat dusă de valul ei și am omis să o fac, poate am dorit să vă ofer o surpriză la sfârșit, oricare ar fi motivul, răspunsurile vin acum. Locul desfătărilor, al marilor iubiri, al nostalgiilor, al amintirilor dulci-răscolitoare, al încântărilor și abandonărilor, al bucuriilor și întristărilor, al cuvintelor nerostite, dar trăite cu intensitate nu este altceva decât o bibliotecă, bineînțeles, biblioteca lui, pe mine mă cheamă Regina Margot, doar celor neavizați, cu scuzele de rigoare, le dezvălui numele tatălui meu, Alexandre Dumas, cu mine a luat ființă acest loc, încăperea de cărămidă amintită mai sus nu era decât un cotlon ascuns într-o stivă de cărămizi dintr-o cameră negata de la sat, care, când mama lui a înțeles aplecarea spre cuvinte a fiului său, a devenit, printr-un tâmplar, un stelaj geluit, unde mă găseam la loc de frunte, acum construcțiile despre care vorbeam sunt corpuri de mobilier cu multe rafturi, nu voi înșira toate numele sud-americancelor, rețin unul singur, Un veac de singurătate, care i-a atras atenția și pofta de lectură de trei ori, iar dintre cele șaisprezece surori portugheze, aflate pe raftul central și vizibil, aleg una, Memorialul mănăstirii, oricum, din bănuielile mele, și cred că nu mă înșel, este preferata lui.
Curiozitatea, sper, vă macină încă și vin în întâmpinarea ei, dintre odraslele sale amintesc doar ultima, Viața, de la capăt, iar El nu este numai stăpânul nostru, e și Scriitorul, cel care consemnează această poveste.