Lectura comediilor lui Caragiale din perspectivă cronotopială

Numeroasele articole și studii dedicate operei lui Caragiale¹ nu sunt doar expresia valorificării academice a marelui clasic, ci și a conștientizării unei vizibile corespondențe între realitatea lui și a noastră. Caragialumea² de azi are mecanisme de funcționare și relaționare surprinzător de apropiate de cea a lui nenea Iancu. Sînt evidente similitudinile la nivelul educației, al politicii, al (in)culturii personale, al presei scrise etc.

Între societatea contemporană lui Caragiale – principala sursă de inspirație – și opera sa există o relație directă: lumea reală, social-istoric, devine, prin transfigurare artistică, lumea operei sale. Spațial, rareori depășește Bucureștiului fixat temporal pe la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Considerăm că timpul și spațiul formează un cronotop³ interesant pentru a înțelege, și din această perspectivă, unitatea artistică a operei literare în raporturile sale cu realitatea [Bahtin, p.474], inclusiv modul cum se produce dispunerea în spațiu (și timp, n.n.) a conținutului⁴. Componentele cronotopiale pot fi studiate din mai multe perspective: istoric (trecut) și real-contemporan (prezent), social (apropitar, negustor, avocat etc. versus zavragii, căuzași, coate-goale⁵ ș.a.), geografic (aici și acolo, interior și exterior), obiectiv (ca durată astronomică) și subiectiv (ca trăire extinsă ori comprimată) etc.

Ireversibil ca dimensiune istorică, timpul comediilor este circumscris sfîrșitului de sec. al XIX-lea, cu cele trei evenimente istorice: Războiul de Independență, detronarea lui Cuza și aducerea prințului străin, ulterior rege al României. Exceptând D’ale carnavalului, interesul personajelor se concentrează asupra acestor două momente, înțelese ca un trecut aparținând reacțiunii cu ciocoii ei și un prezent al republicii, cu oameni din popor și cetățeni onorabili. La aproximativ două decenii, deși obiectiv și trecut, prin consumare, timpul evenimentelor de la 11 fevruarie este subiectiv prezent, căci memoria revuluției este alimentată zilnic de gazetele puterii: Vocea patriotului naționale și Aurora democratică. Dincolo de stilul bombastic și de interpretarea eronată a informațiilor, Jupîn Dumitrache și Conu Leonida sînt interesați să vadă ce mai zice politica, ori cum mai merge țara. Lectura este făcută cu seriozitate ritualică, având rezervat un cronotop particular: seara și acasă, înainte de inspecția rondurilor (Jupîn Dumitrache) și tot acasă, dar dimineața, imediat după trezire (Conu Leonida). Acasă se combină cu seara și dimineața, delimitând cronotopul acțiunii deschise evenimentelor nocturn-furtunoase pentru cele două personaje și familiile lor. Citirea gazetelor le întreține iluzia implicării, ca parte activă, în lupta pentru Democrațiunea română și sfînta Constituțiune, reproșindu-și lipsa vigilenței: și noi dormim, domnule! și uitarea acelui îndemn mobilizator: națiune, fii deșteaptă! Participarea directă la trecutul istoric devine o funcțională carte de vizită și în prezent: mă cunoaște conul Zaharia de la 11 fevruarie… (Cetățeanul turmentat), ori o posibilitate de a trage un ce profit… (Conu Leonida).

Social și obiectiv privită, lumea comediilor este expresia societății bucureștene, văzută de la nivelul micii burghezii. Personajele care îi dau consistență sînt negustori, ipistați, polițai, calfe, spițeri, frizeri etc. Ele populează periferia orașului sau mahalaua, spațiu marginal înțeles și ca univers dezordonat⁶ opus centrului – București sau capitala unui județ de munte – prin care se iese din zona marginal-urbană. Centrul, de unde se comandă, sau unde se execută ordinele primite, este animat de avocați, președinți de partide, politicieni locali ori de la Comitetul Țentral ș.a. Politica este făcută de ziariști și avocați, membri ai partidelor cu prezident și cu doctrine expuse în gazetele puterii și ale opoziției – Răcnetul Carpaților. Cronotopul se completează prin trimiteri factuale la 11 fevruarie când a căzut tirania, urmată de instaurarea unui regim constituțional, cu liber-pansismul – ca unul dintre avantajele progresului. Punctul comun al celor două niveluri sociale îl constituie statutul de cetățean care, dacă mai este asociat și calității de onorabil, devine un adevărat titlu nobiliar. De la Jupîn Dumitrache la Nae Girimea, toți sînt cetățeni a căror onoare este, însă, în curs de afirmare. Astfel pentru Jupîn Dumitrache contează cea de negustor și de familist, ultima devenind o dogmă… pe care… o confundă cu ambițul⁷. Pentru Conu Leonida importantă este cea de republican care ține parte națiunii. Și Nae Girimea este cetățean – patron de frizerie, a cărui onoare de amant se distribuie aproape egal între Didina și Mița, cu întîlniri propuse: mîine seară la cinci și tot mîine, dar la opt seara. Consolidată, conștiința cetățeniei onorabile caracterizează centrul și, în numele ei, Trahanache îi aduce la ordine pe nemulțumiții Farfuridi și Brînzovenescu, amintindu-le că: dumneavoastră, noi, suntem cetățeni, domnule, suntem onorabili…, calitate girată politic: noi trei suntem stîlpii puterii și material: proprietari. Și Cetățeanul turmentat este apropitar și negustor, deci cetățean și, pînă la un punct, onorabil, din moment ce restituie scrisoarea fără vreo recompensă, trecînd peste momentul citirii ei sub un felinar…

Triumful aparenței asupra esenței⁸ este nu doar o sursă a comicului, ci și una din modalitățile de a prezenta scena vieții bucureștene. Indiferent de spațiu – public ori privat – și de timp – dimineața, în timpul zilei sau seara cînd orele sunt înaintate… cronotopul e susținut de apelativele cetățene, onorabile, venerabile și stimabile. În plan subiectiv, ei se cred și, public, se tratează ca onorabili, nivel de la care condamnă lumea exterioară cercului lor: ce lume! ce lume! ce lume!… Lipsiți de moralitate și obiectiv vorbind, ei uită că urmărind enteresul și iar enteresul personal, prin șantaj și contrașantaj, ori prin mici ciupeli de ici, de colo girează și amplifică imoralitatea lumii din care, subiectiv, se exclud. În conținutul frazelor bune pentru gură-cască nu cred nici ei, dar le folosesc, fiind masca perfectă a afișării publice. Dar, chiar simple etichete, formulele de adresare, de la cetățean la onorabil, prin permanenta utilizare, induc sentimentul apartenenței la o categorie socială superioară și ghidează comportamentul personajelor: eu de! negustor, să mă pui în poblic cu un coate-goale nu vine bine; nu trebuie onorabile parale… slava domnului… apropitar sunt… alegător.

Stratificarea socială plasează la periferia mahalalei ultima categorie de locuitori ai târgului, alcătuită din căuzași, zamparagii, coate-goale, zavragii, mitocani ș.a. Cronotopul îi surprinde ziua și noaptea pe ulițele și maidanele Bucureștiului. Bagabonții nu sînt cetățeni și, deci, nu pot fi onorabili, din moment ce refuză participarea la viața cetății, încercând să scape de gardă, în schimb își afișează bucuria de a trăi în stil mitocănesc, trăgând la pistoale în timpul chef-ului de lăsata-secului.

Mentalități, stiluri și resurse materiale diferite separă cele trei niveluri sociale, dar, în principal, intriga comediilor, depinde de modul cum este conceput timpul [Vodă-Căpușan, p. 58], element esențial al cronotopului, care însumează cele două aspecte: obiectiv și subiectiv. În desfășurarea acțiunii dramatice, timpul obiectiv începe cu relatarea întîmplării din seara spectacolului de la grădină la “Iunion” și se termină cu masa pusă dimineața de după întîmplări… d-ale carnavalului. Obiectiv și astronomic este marcat de orologiul de la Stabiliment/Stabilament și de zilele săptămânii: marți, joi, sîmbătă… Subiectiv însă, timpul are multiple nuanțe și determinări adverbiale – simple: alaltăieri, ieri, aseară, azi, mîine etc., ori compuse: alaltăieri-seara, az-noapte, azi-dimineață, mîine-dimineață ș.a.Trăirea subiectivă comprimă timpul consumat cu intensitate maximă ca fiecare minută ce o apropie pe Zoe de pieire, sau îl dilată pînă la un indefinit adverb: altădată…mai vorbim ș-aldată. Timpurile gramaticale sînt și ele percepute subiectiv: trecutul ca legea veche a reacțiunii, prezentul ca ceasul ăl bun ori ca ora fatală, iar viitorul ca rezervă pentru ale tinereții valuri. Ora este indicată de ceasul pe care-l consultă mereu, ca singurul reper real [Bucur, p. 111], cu intenția de a o surprinde pe cea exactă sau acel fix, în funcție de care își planifică acțiunile. Existentă obiectiv, ora rămâne doar o dorință, căci personajele lui Caragiale operează cu aproximări temporale ale orei precise: cam pe la două după douăspce, trecute de unsprezece, aproape de douăsprece, pe la opt și jumătate, pe la șase ceasuri etc. Raportarea la acest timp subiectiv exprimă chiar lumea contemporană, văzută de autor ca vast bîlci în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binele, nimic durabil⁹. Jurămintele de dragoste care durează de un an și mai bine, ori de opt ani nu au valoare în sine, putând fi anulate de bănuiala de infidelitate, sau de refuzul ajutorului. Tot subiectiv se trăiește și timpul rezervat și consumat de personajele feminine. Intervaluldintre două evenimente majore din viața lor este utilizat pasiv, mergând la țața să mai stăm de vorbă, sau activ, pregătind lupta pentru apărarea onoarei de damă bună, ori de amantă fidea. Timpul lor este prezentul; viitorul poate fi o promisiune de iubire la nemurire, de un chef dorit de o adorantă, sau rezumat la un distrugător mâine cînd gazeta… o să publice scrisoarea. Trăind în prezent, în casă, ori și în afară, așteptând ori acționînd, personajele feminine își consumă doar timpul ca biografie personală. Azi e azi, ieri a trecut… este o concluzie de moment, cu valoare emoțională, dar fără consecințe în plan moral. Ieri a fost ieri și azi e tot (ca) ieri!…, din moment ce imoralitatea familială va continua în cunoscuta ei formă triunghiulară.

Înscrierea personajelor pe axa timpului este limitată la aproximativ un deceniu. Dincolo de această limită, se intră din nou în sfera subiectivității, căci realitatea evenimentelor, acum amintire, se prezintă deformat de către un pseudoactor. A participa la revuluție se traduce prin ritm alert și prezență: gătește-te degrab’… și hai și noi pe la revuluție, iar a te fi născut la Ploiești înseamnă a avea ceferticat de republican(ă), adevărată armă care dă forță amenințarii: vreau scandal…, pentru că… ai uitat că sunt ploeșteancă – da, ploeșteancă! Singuri, gazetarul și politicianul se pot plimba pe axa timpului obiectiv, vorbind despre trecut și viitor, cu treceri de la 1821, la 84 și 94…, de la Mircea cel Bătrîn la Vlad Țepeș etc. Dar, atribuind datelor istorice și termenilor alte conotații, într-un necontrolat amestec, ei le impregnează subiectiv, folosindu-le ca argument al stilului jurnalistic, al culturii și al retoricii electorale. Articolul, tirada sau discursul sînt veritabile mostre ale beției de cuvinte¹⁰: nu contează că realizarea viritabile lui progres nu înseamnă doar un sufragiu universale, că Galibardi nu-i putea boteza un copil Papei de la Roma, că trădarea nu poate fi legitimată prin trimiteri la contemporaneitate cu Mihai Bravul și cu Ștefan cel Mare, ori că o presupus republicană n-are nimic din sîngele martirilor de la 11 fevruarie etc. Lipsit de conținut, cuvântul este simplă vorbă, iar fraza, într-o evidentă agresare a logicii se scufundă în mlaștina vorbăriei permanente¹¹. Dar, chiar dacă cuvântul-vorbă, scris ori rostit, ascunde, sub verbul bombastic, un teribil gol de înțeles [Vodă-Căpușan, p.100], are totuși marele merit de a crea și alimenta iluzia unei valori urbane. Apropriat prin lectura gazetelor, ori prin practica discursului, limbajul demagogic își subordonează subiectul a cărui metamorfoză o determină: insul mărginit și obscur ajunge a se crede o personalitate [Cazimir, p.13], cu atât mai mult cînd această iluzie îi este întreținută public: dumnealui e… știi ceva mai sus…, ori familial: apăi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!

Celălalt element al cronotopului, spațiul, are și el determinări adverbiale: aici și acolo, subiectiv trăite și dublate sinonimic de centru și mahala,¹² respectiv de casă și afară. Obiectiv, centrul este reprezentat de București și de capitala unui județ de munte. Subiectiv, ambele sînt reduse la dimensiunea unui oraș-târg: urlă tîrgul…, mă duc în tîrg, ori a unui orășel în care bîrfirea … chiar fără motiv a devenit endemică.

Indiferent de dimensiune, orașul își plasează în centru imobile de referință: casele lui Trahanache au grilaj și grădină…, cu mobile adecvate, au trei trepte de piatră etc., la mahala, casa are grajd și bina, fiind și spațiu comercial: chiristigirie ori frizărie. O singură dată, centrul este valorificat subiectiv: plimbarea nu are loc pe Strada Mare, ci la luminație. În schimb, mahalaua se subiectivează permanent, ca aici, adverb cu arie extinsă protector dincolo de casă, până la ulița noastră, ori restrânsă la ocrotitorul domiciliu. Familiare sînt și alte elemente, însemne ale teritoriului personalizat. Dincolo de pronunția lor deformată, microtoponimele: Sfîntul Ionică, canțilerie, catrindală, cremenal, frizăria, grădina „Iunion”, Stabilament, strada Marcu Aoleriu ș.a. exprimă nu doar solidaritatea personajelor cu aceste elemente de topografie urbană, ci și mentalitatea mic-burgheză, marcată de incultură.Cu existența subordonată cronotopului delimitat de mahala, indivizii dezvoltă adevărate agorafobii. Identificarea prin ulița noastră devine un mod de viață caracterizat de șabloane existențiale greu de depășit. Când au loc, ieșirile din sfera lui aici se fac numai din enteres. Departe de orice spirit al aventurii, vizitele, căutările, întâlnirile etc. au drept scop conservarea confortabilului acasă, spațiu al consumării formalelor idile și al tranzacționării sentimentelor. Trimiterile la alte spații urbane sînt doar verbale, indiferent de semnificațiile termenilor: salvator-nostalgice: Ploești, electoral-retorice: București…, cu epitropia capitaliștilor, ori paremiologice: (Rică Venturiano ar fi primit o bătaie) de auzea cîinii în Giurgiu; volintirii lui Galibard sînt ăi mai prima, acționând după modelul azi aici, mîine-n Focșani, ce-am avut și ce-am pierdut!…

Comune celor două microtoponime, casa din centru și din mahala, nu sînt doar elementele arhitecturale de interior: odăi, uși, ferestre, scări ș.a., opuse celor de exterior: gard, curte, poartă etc., ci și modul subiectiv în care sînt valorificați acești termeni cronotopiali. În dimensiunea sa imobiliară, spațiul interior – modestă odaie de mahala, ori o anticameră bine mobilată,sala cea mare a pretoriului primăriei, ori un salon de frizerie de mahala– trimite la clasica unitate de loc a desfășurării acțiunii principale. Acasă și aici este locul odihnei, al lecturii, și al plictisului, al împăcărilor și al explicațiilor istorico-politice, al invitării amantului pentru un chef, în fine, al victoriei femeilor asupra amanților ori a soților, căci niciun personaj feminin nu este o victimă sau un învins [Bucur, p.159]. În casă se stabilesc strategii familiale ori electorale, se anihilează adversari politici ori personali, se trăiesc tristeți și dezamăgiri în zile amare, se acționează violent cu vitrion englezesc etc.Cronotopul social-politic relaționează cu cel familial: se merge la grădină la “Iunion”…, de pamplezir, dar gazeta se citește acasă, politica se face în adunări cu discursurile candidaților, însă voturile se număraseră acasă, se merge la o țuică sau la frizerie, dar amorul se consumă la Mița ori la Didina acasă. Din casă se pleacă într-un afară, sinonim cu acolo și el dublu subiectivat: în primul rînd ca satisfacție – masa¹³, rondurile și izircițiul sau ca interes mascat în datorie… zi și noapte! și, în al doilea rând, ca pericol reprezentat de papugii și bagabonți, de moftologii și nifiliștii altui partid etc. Afară este revuluția declanșată de reacțiune, fără voie de la poliție, afară este redacția ziarului Răcnetul Carpaților care amenință liniștea și onoarea coanei Joițica și tot afară, dincolo de frizăria lui d. Nae Girimea este casa Didinei în care Mița este tradusă de Bibicul ei. Amenințarea acestui agresiv afară determină trăiri personalizate, de la furia produsă de bagabontul cu ochii zgîiți la cocoane, la spaima că reacțiunea care a prins iar la limbă atentează la viața unui republican, de la disperarea trăită lucid și persuasiv de Zoe: mă omor…, dar nu înainte de a fi epuizat toate căile de atac și luptă contra oricui, inclusiv contra guvernului, la dezamăgirea produsă de (in)fidelul amant, cu repercusiuni vindicative: să mă traducă… și să nu-mi răzbun? Peste poate! Trăirea subiectivă a componentului cronotopial poate determina inversarea polilor: casa nu mai e sigură¹⁴, baricadarea ca formă a rezistenței este iluzorie, în locuința prefectului intră toți nebunii, toți bețivii, ușa trebuie încuiată, pentru a evita să vie iar cineva să ne facă un deranj, sala unui bal mascat de mahala, în ciuda măștilor, nu mai garantează siguranța și intimitatea etc. Venită din afară, primejdia s-a insinuat epidemic, de la centru la mahala. În căutare de soluții, se ajunge la un afară, învestit cu valori protectoare: la Ploești… nu mai mi-e frică…; salvatoare: du-te degrabă… și să nu vii fără Cațavencu…, ori exemplar-formatoare: sunt violentă, pentru că sunt republicană … și … ploeșteancă!

Dar, propriu-zis dramatic este doar spațiul familial. Sumar sau amplu prezentat¹⁵, el se reduce la domiciliu, casă cu odaie, uși, ferestre, gard, curte și poartă.¹⁶ De observat omniprezența acestor termeni, a căror ambivalență este exploatată artistic de Caragiale: protejează, prin închidere, dar, prin deschidere spre exterior permit spațiului ostil să-și propage agresivitatea…Incluzând și variantele lor diminutivale: odăiță, ușiță și portiță, toate atestă faptul că, dincolo de valoarea lor funcțional-imobiliară, sînt învestite și cu o semnificație simbolică. Plasarea la limita dintre aici și acolo, relevă faptul că autorul nu a înțeles acești formanți cronotopiali ca simple elemente de decor, ci și ca suporturi ale acțiunii dramatice. Astfel, ușa, fereastra și poarta sînt întotdeauna cele de din dos, opuse celor de prin față. Rezervate acțiunilor mai ales nocturne, simbolurile deschiderii sînt favorabile ori nefavorabile victimei sau agresorului, căci rolurile acestora se schimbă: pe fereastra asta… ieși curînd…, jos e o portiță scurtă, care dă în maidan, îl îndeamnă Veta pe Rică Venturiano; să lăsăm calabalîcul și sărim pe fereastră este soluția imediată a Efimiței. Cațavencu, agresat și fizic de Tipătescu, (strigă la fereastră în afară): Ajutor! Săriți! Mă omoară vampirul!… Pristanda, văzînd lumină la ferestrele de din dos... are ideea de a mai ciupi ceva de la onorabilul Cațavencu, de pe gardul căruia vede și ascultă ca la teatru… neterminata poveste a scrisorii. Nae Girimea, Iordache și Didina, asediati de Pampon și Crăcănel, se salvează tot ieșind în curte pe fereastra din odăiță. Cu aceeași dublă valoare, oportună ori inoportună victimei sau agresorului, prin față și indiferent de oră, este locul acțiunii oficiale, cu mandat de arestare pentru aducere la ezirciț, sau cu ordin verbal de la conul Fănică, ordin aplicat întotdeauna curat constituțional! Atribuind elementelor arhitecturale pendinte casei o funcție ambivalentă (înălțimea ulucilor gardului e un dezavantaj pentru Rică, dar un avantaj pentru Pristanda; scrisoarea asigură forță doleanței de a fi deputat, dar și umilința nereușitei; odaia, ca spațiu erotic avantajos Didinei, este dezavantajos pentru un distrat ca Bibicul etc.), Caragiale oferă o mostră de conciziune stilistică, exprimând multiple semnificații cu minim de resurse.

Cronotopul comediilor lui Caragiale exprimă realitatea unui vag și rudimentar citadin [Iorgulescu, p. 90], caracteristic societății bucureștene de la sfârșitul secolului al XIX-lea. Obiectivi, acești formanți cronotopiali sînt trăiți subiectiv, cu efect pozitiv asupra redării mentalității, a stilului de viață și a relațiilor interumane caracteristice unei perioade de tranziție. În comediile lui Caragiale, realitatea bucureșteană are note particulare, asigurate de un spațiu și un timp concret, dar cu posibile și multiple deschideri spre noi, cei de aici și de acum. Lectura ori vizionarea unui spectacol de teatru caragialian și puțină imaginație ne ajută să anulăm efectul cronotopului de epocă și să transferăm acțiunea oricărei comedii în orașul și în zilele noastre.