Revista L’OBS publică în fiecare vineri, în ediția online, un caiet dedicat cărților, sub genericul BIBLIOBS. De fiecare dată, cum îl deschid, primul lucru pe care îl caut este rubrica lui François Forestier, La boîte à bouquins. Autorul, un scriitor destul de iconoclast, autor al unor cărți despre relația dintre JFK și Marilyn Monroe sau despre viața tumultoasă a lui Marlon Brando, prezintă aici romane netraduse în franceză, cărți proaste care nu mai sunt de găsit, bizarerii uitate, mici comori ascunse în rândul al doilea al bătrânelor biblioteci. El nu face recenzii în adevăratul înțeles al cuvântului, nici nu emite judecăți de valoare, ci extrage din aceste cărți câte o poveste, un personaj, un detaliu, luminează altfel întâmplari care la nivelul istoriei au devenit locuri comune sau sunt complet necunoscute, cu un farmec menit să te facă să cauți cu disperare cartea respectivă pe care însă nu o vei mai găsi nici pe Amazon, nici pe toate librăriile online ale planetei, pentru că a fost publicată la librării obscure din anii 1920-1930-1940-1950, sau chiar înainte de intrarea în secolul XX și nu a mai fost niciodată retipărită. Sunt mărturii scrise ale unor oameni care au trăit cu multe decenii în urmă, al căror nume nu mai spune astăzi nimic, dar ale căror observații și judecăți, recitite astăzi, pot produce revelații importante. Prezentările sunt foarte scurte (o filă, o filă și jumătate), dar François Forestier are darul de a merge întotdeauna la esențial: el lasă deoparte tot balastul și extrage sâmburele care contează, ideea, personajul, întâmplarea neștiute, uitate, care uimesc cititorul și îi dau dorința de a citi cartea respectivă. Este forma cea mai inteligentă și eficientă de a repune în circulație informații și chipuri pe nedrept uitate sub tăvălugul istoriei.
Același tip de publicistică este practicat de ceva vreme la noi de Viorel Marineasa. Cel puțin ultimele sale două cărți, Lecturi parțiale. Librăria de nișă și Ficțiune și istorie. Lecturi complementare sunt alcătuite din același tip de texte, foarte scurte, din care autorul extrage informația esențială, în urma citirii unor cărți trecute aproape neobservate, din varii motive (de la vechimea lor, la nediscutarea lor în mass-media din cauza caracterului lor hiperspecializat). La fel ca Forestier, Marineasa nu le recenzează în adevăratul sens al cuvântului, iar la sfârștul însemnărilor sale nu este câtuși de puțin preocupat de o evaluare a cărții despre care tocmai a scris. Se mulțumește să pună în evidență câteva idei de forță din fiecare dintre ele, utilizează argumentarea autorului lor (de care uneori, destul de rar, se desparte cu multă eleganță, fără a polemiza propriu-zis) de cele mai multe ori prin citări directe, fără prea multe comentarii comenteze, îi oferă cititorului șansa să urmeze cursul acesteia, să se pasioneze de informațiile obținute și să dorească să citească întreaga carte. Cum excelent observa Adriana Babeți în prefața primului dintre cele două volume amintite ale lui Viorel Marineasa, aceste cărți se află la întretăierea dintre savoir și saveur. Doi termeni proveniți din același cuvânt care desemna cândva deopotrivă știința și savoarea. Pentru că (și) în cazul autorului român experiența de prozator contribuie mult la „îmblânzirea” stufoaselor și, adesea, indigestelor texte științifice (în special cele mai vechi dinspre începutul secolului XX), pe care le forează în căutarea ideilor utile.
Dincolo de asemănările sugerate de metoda de lucru a celor doi publiciști (pentru că, inițial, și în cazul lui Viorel Marineasa textele au fost publicate în presa scrisă) există și o deosebire fundamentală între François Forestier și Viorel Marineasa. Articolele francezului au o anumită gratuitate, nu sunt scrise cu un scop clar, autorul nu-și propune decât să pună în evidență bizarerii, curiozități, informații revelatoare, să scoată la lumină probe de talent, nume și fapte uitate, care poate că ar fi trebuit să intre în zona de interes a lumii actuale. În schimb, la Viorel Marineasa scopul pare mult mai bine definit. El urmărește să redea specificitatea multietnică a Banatului, istoria și tradițiile acestei provincii transnaționale, germanofilia culturală a zonei, istoria destul de puțin comună cu cea a celorlalte provincii românești. Pentru aceasta autorul trece în revistă romane ale unor autori care au scris în limba română, sârbă, maghiară, germană, traduse sau nu în limba română, tratate de istorie a Banatului publicate în mai multe țări, studii de geografie, inclusiv a literaturii, cărți de călătorie cu referire la Banat scrise de scriitori mai mult sau mai puțin celebri, istorii ale minorităților care populează această zonă, articole din anii de început ai secolului, scrise de ziariști de toate felurile ai zonei, inclusiv de faimoșii ziariști plugari. Autorul expune și o galerie de personalități ale locului aparținând diverselor culturi, cu faptele și cu ideile lor. Avantajul unei asemenea cărți este acela că oferă o istorie condensată a Banatului, alcătuită fără un sistem riguros, din piesele unui puzzle, firește, incompletă, dar fermecătoare și ușor de înțeles în zonele ei esențiale.
Tabloul general al cărții, pe care am încercat să îl schițez aici în câteva rânduri, poate cu o doză prea mare de abstractizare, scapă din vedere exact ceea ce dă farmecul volumului lui Viorel Marineasa. Locurile concrete în care explorează Viorel Marineasa pentru a-și atinge scopurile publicistice ale reconstituirii unui spațiu istoric și cultural: stirpa bănățeană a lui Petru Creția, viziunea lui Méliusz József asupra Timișoarei în romanul Orașul pierdut în ceață, tradus în limba română în anul 2018 (Editura Ariergarda), istoria cavalerilor teutoni din Banatul de Severin, povestea preoților bănățeni trimiși să slujească în Statele Unite ale Americii, impresii despre Istoria Banatului amplul studiu monografic coordonat de Victor Neumann, însemnările lui Claudio Magris despre Banat și Timișoara, contribuția lui Romulus Rusan la salvarea memoriei prin miracolul numit Memorialul de la Sighet și cărțile tipărite de Fundația Academia Civică etc. De altfel, prozatorul Viorel Marineasa îi și creionează un tablou memorabil lui Romulus Rusan: „Orice întâlnire cu Romulus Rusan, chiar și la vreme de «criză», era tonică, liniștitoare. Îți dădea analize liniștitoare asupra stării la zi, îți oferea suficiente motive să nu te arunci ușuratic în brațele niciunei «ideologii» a momentului, te conjura să crezi în resurecția valorilor democrației liberale până și atunci când împrejurările îți ridicau mari semne de întrebare. Cu alura sa de cavaler al unei cauze pierdute, plutind parcă pe altă lume, dar, de fapt, lucid, calculat și robace, a avut frumoasa nebunie care nu s-a oprit la a întemeia, ci a continuat prin a da anvergură lucrării încredințate, una ce l-a devorat, i-a împuținat opera proprie în favoarea celei obștești, așa cum amarnic constată și Doamna Ana Blandiana, partenera sa de viață și idei.” (p. 180). Din punctul meu de vedere, cele mai interesante pagini ale cărții sunt cele în care autorul descrie relațiile dintre populațiile din Banat în cursul sinuos al istoriei. Foarte interesantă este relația românilor cu etnicii germani în timpul celui de-al doilea război mondial, în care cele două armate au fost inițial aliate și ulterior inamice („După Stalingrad, constată chestorul Meseșian de la Poliția Timișoara într-o notă trimisă Legiunii de Jandarmi Timiș-Torontal, că, în discuțiile de prin cafenele, șvabii dau vina pe aliați pentru eșecurile militare, însă adaptându-și discursul în funcție de interlocutor: culpa e atribuită armatei maghiare când stau de vorbă cu un român, iar când pălăvrăgesc cu un ungur, responsabilitatea este aruncată pe armata română” – p. 143), relațiile cu sârbii în perioada comunistă (în care Iugoslavia era pentru timișoreni un fel de miraj al Occidentului), legătura „de rudenie” cu albanezii, povestea evreilor din Timișoara. Toate aceste istorii inter-etnice sunt luate din cărți ale unor specialiști, dar Viorel Marineasa are de fiecare dată inspirația să umanizeze statisticile seci, asepticele informații științifice, cu căldura umană a unor amintiri personale, la care orice om care a trăit în Timșoara acelor ani ar putea să subscrie fără nicio problemă.
Nu știu cât interes ar putea să prezinte o asemenea carte dedicată exclusiv Banatului și capitalei sale, Timișoara, în restul țării, dar pentru mine ca om născut și format în Timișoara ea este una foarte prețioasă. Mă ajută să-mi cunosc rădăcinile, să-i înțeleg altfel pe oamenii alături de care mi-am trăit cei mai frumoși ani ai vieții, să pricep mai bine sistemele de valori și gusturile artistice în mijlocul cărora m-am format. Citind cartea lui Viorel Marineasa mi-au defilat prin fața ochilor o mulțime de nume și chipuri, familiare în anii copilăriei și tinereții, pe care le-am uitat în timp și de locuri pe care le știam din poveștile părinților mei fără să le fi văzut niciodată în realitate. Fie și numai pentru aceasta, am citit această carte cu cel mai mare interes.
Viorel Marineasa, Ficțiune și istorie. Lecturi complementare,
cuvânt înainte de Smaranda Vultur,
Editura Universității de Vest, Timișoara, 2019, 240 pag.