În noul său roman, intitulat bisilabic (într-o metrică binară simplă, cum s-ar zice: în doi timpi), scurt şi nehotărât, Canon (un fel de: fa–sol), poetul şi prozatorul basarabean Ghenadie Postolache, un „cavaler cruciat al scrisului, pe care îl slujeşte cu devoţiune monahală” (cum îl defineşte Emilian Galaicu – Păun), ne propune „replica feminină la parabola despre întoarcerea fiului risipitor” (Maria Şleahtiţchi). Dar povestea eroinei e şi o relectură a mitului lui Orfeu, pe invers: revenirea, din infernul exilului, a lui Euridice, în căutarea iubitului, urmându-i lira acestuia (aici înlocuită de flaut), pe firele sonore ale operei lui Gluck.
Flautul de pe coperta cărţii (orice element al cărţii trebuie să fie parte a ei, nu doar ambalaj pentru textul narativ) e şi cheia necesară: e vorba de canonul muzical. Un procedeu care presupune repetarea fidelă, peste un anume interval, a temei lansate de un prim instrument sau grup de instrumente. Altfel spus, „vocea” (narativă) a doua repetă, în contrapunct, în urzeala etajată a unui mesaj polifonic, discursul primei „voci”.Construcţia barocă (amintind deopotrivă de Bach şi Vivaldi, chiar dacă în carte este invocat insistent Gluck) îi vine ca o mănuşă stilului stufos-arborescent al lui Ghenadie Postolache.
Ca şi în precedentul roman al autorului, intitulat Pastorala, tema muzicii (invocată obsesiv, Orfeu şi Euridice de Gluck) e un leitmotiv ce revine permanent, începând cu amintirile din copilărie, urmând un episod cu un dirijor, lovit de o criză cardiacă în drum spre Bucureşti, unde orchestra acestuia trebuia să interpreteze opera lui Gluck. Un alt pasager va asculta, la tableta pe care o ţine în braţe, secvenţe din aceeaşi operă… pe care o vom reasculta şi noi, împreună, în finalul romanului, alături de eroină: ora zborului spre Viena fiind decalată, personajul revine în oraşul natal unde, la Operă, se dădea (îmi vine să zic: se servea) Gluck.
Biografia eroinei e placată pe grila istoriei lui Orfeu şi Euridice. Împărăţia lui Hades revine aici prin „tema” abandonării muzicii („la şapte ani făcea progrese de muţeau cei care repetau alături de ea la flaut”) în favoarea medicinii; apoi şi a cardiologiei în favoarea meseriei de medic legist (un medic „operând” – în Infern! – pacienţii din lumea umbrelor), dar şi prin tema muzicală, a operei lui Christophor Willibald Ritter von Gluck. Tema obsesiv invocată (sau, mai precis, e resimţită/ ascultată în gând, de narator) – fără a fi numită – e Dansul umbrelor fericite, sentimentala melodie interpretată de flautul acompaniat de coarde. Este tema muzicală ce dictează, într-un fel, ritmul naraţiunii/ confesiunii. În rest însă, opera lui Gluck, în care personajul feminin (ca şi în mitul lui Ovidiu) doar întregeşte pasiv istoria eroului, face simplă figuraţie şi are doar câteva replici în ultimul act, nu pare a fi cea mai relevantă pentru un personaj… cu personalitate, precum Gabriela, protagonista romanului. Interesantă, totuşi, istoria acestei lumi văzută cu ochii cuiva privind din Infern.
Romanul suferă de o vizibilă insuficienţă narativă, în favoarea introspecţiei şi a reflecţiei. Flautista promiţătoare, fiica marelui Daniel, „flautistul înalt, zvelt”, ajunge medic legist, comunicând (doar) cu morţii. Întoarcerea în Moldova, de la Viena, unde locuieşte de vreun sfert de secol, e prilejuită de moartea tatălui şi de perfectarea unor acte ce ţin de moştenire, dar mai apoi acestea devin neimportante. Realitatea şi relaţiile pecuniare (precum şi cele efemer-sentimentale) cedează în favoarea unor introspecţii, a permanentelor flash-back-uri, ca o melodie permanent reluată monoton, dar în registre diferite (”Canonul” muzical cam încolo ne înclină şi el, ca idee).
Istoria cu flautul devine (şi) istoria cu flautistul (solistul Dansului umbrelor fericite), adevărata poveste din subsidiar. În acest sens, eroina este Euridice într-o imposibilă şi eternă revenire din împărăţia lui Hades. Inversând mitul, Orfeu este personajul pierdut, personajul din vis. Un tânăr artist care orbise, dar care se îndrăgostise de imaginea fetei din împărăţia umbrelor, văzându-i chipul pe o poză (fusese ucenicul favorit al tatălui ei) atunci când încă nu-şi pierduse darul vederii. O poveste trăită, nu povestită.
Autorul, nu doar romancier de meserie şi vocaţie (şase romane memorabile îi sunt dovada), ci şi poet, îşi converteşte şi această vocaţie în paginile naraţiunii. Iată un început de capitol, intitulat Hades (celelalte două sunt numite, fiecare ca pandant pentru celălalt, Euridice şi Orfeu), pe cât de narativ-descriptiv, pe atât şi de poetic: „Vântul purta în vârtej frunzele uscate din gara pustie. Degeaba gară, degeaba pleci dacă peronul nu devine odată, instantaneu, gol, de paragină”. Şi mai departe: „Acum, scârţâind fioros, demară, de undeva din fundul unei remize vechi, o garnitură trasă de o locomotivă preistorică. Pe Gabi nu o mai interesa dacă mai vede cineva de alături, din forfota odinioară intensă, reprezentaţia solemnă, de ultim reproş, care se înşira monoton, succesiv şi neabătut in faţă”.
Când am descoperit că personajul romanului (scris în tehnica discursului liber indirect) e o femeie, am luat informaţia ca atare, fără o semnificaţie cu valoare adăugată. Tot aşa cum ar fi putut să fie un copil sau bătrân, vânător sau programator: o notă identitară, tehnică, nimic mai mult. Dar autorul insistă pe această distincţie, amintindu-ne mereu că este punctul de vedere al unei naratoare-personaj. Discriminarea este accentuată cu orice prilej. Dacă în Ore particulare de fotosinteză, unul dintre romanele sale notabile, Ghenadie Postolache etala un punct de vedere (narativ) misogin, în Canon (via Pastorala, un alt text „muzical” – beethovenian! – povestit de o naratoare) avem o perspectivă… misandră asupra lumii. Asupra lumii bărbaţilor.
Cu toate că este o femeie frumoasă şi e conştientă de efectul nurilor săi, pe care îi etalează cu prima ocazie, profitând într-un fel, de dragul spectacolului, de acest detaliu cuceritor, în esenţă, personajul este o fiinţă asexuată. Ea comentează apetitul sexual al partenerilor ocazionali, fără ca ea să aibă simţuri şi dorinţe, fireşti oricărei făpturi umane (or tocmai pe acest libido, care îi lipseşte eroinei, se ţine perpetuarea rasei umane). O abstinenţă şi indiferenţă sexuală (de natură monahală sau din alte cauze) se exprimă altfel, deloc provocator.
Sofisticatele-stufoasele fraze îl pot dezamăgi pe grăbitul şi pragmaticul cititor de azi. Ai o scriitură inteligentă, intrigă, personaje cu personalitate, dar de ce îl porţi atâta pe cititor prin hăţişurile frazei, în loc să-l rătăceşti prin labirinturile intrigii? – îl întrebasem cândva pe romancier, azi nu se (mai) scrie aşa, „decretam” eu, poate prea categoric. Dar Marquez? – aceasta era întrebarea (retorică, or ce puteam eu să-i reproşez lui Marquez?) şi replica oponentului. Am rămas, cum se zice pe la noi, bouche bée. Îmi amintisem de Toamna patriarhului citită în vremea studenţiei. Credeam însă că acest exerciţiu se consumase pentru noi în irealii ani ai juneţei noastre. Iată că nu!
Canon chiar începe cu o frază de acest gen, un camerton, definind şi firea/ natura protagonistei. Romancierul de la Chişinău o face cu o anume eleganţă, inteligent, fraza aducând plusvaloare literară, nu doar etalând plăcerea unui exerciţiu stilistic: „Cineva dintre românii deştepţi ori… prinşi in vârtejul graţiei, iar graţia, e adevărat, nu frecventează decât cultivate aşteptări, spunea, aici Gabi îşi lipi strâns buzele, nu o mai deranja de mult pretinsa autoritate masculină asupra a tot ce se voia măreţ, enunţul ori gestica feminină frizând, în consecinţă, arbitrarul ori contingenţa, însă ştiinţa adevărată a acestui mârşav şi precar tărâm, care era viaţa lumii, aparţinea femeii, aici gura! aici Gabi să fie lăsată în pace, de prea multă ştiinţă de acest gen femeii, mai ales, i se inculcă smerenia, ca şi cum matriarhatul ar fi devorat temeinic orice elan inedit, stupid în presupusa lui neprecupeţire; nu fără nobleţea faptei asumate acest elan masculin, e drept, naufragiind adesea în melancolii confuze, guvernate iarăşi de himera feminităţii, spunea deci românul, că în călătorii, anume, se desăvârşeşte, în mod tainic, geniul primordial al firii…” etc.
De altfel, Marquez e prezent şi în mod explicit. Naratorul, care, ziceam, începe cu un discurs liber indirect, relatând istoria din perspectiva Gabrielei, a eroinei romanului, adesea zboară în cerurile naratorului omniscient, care vede de sus tot ce fac toţi, ştie ce gândesc ei şi ne povesteşte din toate perspectivele. Acesta împărtăşeşte adesea punctul de vedere şi experienţele de lector ale autorului: „La Marquez soldaţii se întorceau în satul de baştină având a traversa o baltă de dejecţii…” Exact aşa cum, în alt loc Gabi – cică –îşi aminteşte un film american, pe care îl memorase cu siguranţă scriitorul, bărbatul: „Într-un film american, un gangster îi spunea altuia la vederea unei gagici bune rău: orice asemenea mândră are pe cineva care a obosit să i-o tragă”.
Spre final („cam prea frumos cusut cu ață albă” – scrie Bogdan Creţu), când toată istoria trebuie să culmineze şi să se rezolve în cheie muzicală, personajele merg „la operă”, unde ascultă (da, ascultă, nu privesc) „Orfeu”. Protagonista e cu ochii pe flautist (nu pe eroii operei), divulgând o altă realitate: de fapt, ei merg, probabil, la filarmonică şi ascultă interpretarea unei orchestre de pe scenă (nu din fosa orchestrei, invizibilă spectatorului, cum se întâmplă la operă). Tânărul muzician orb, care memorase chipul acestei Euridice pe atunci când putea vedea, acum reuşeşte s-o smulgă împărăţiei umbrelor, înstrăinării ce părea definitive, s-o câştige ireversibil. Or un Orfeu orb nu poate s-o piardă: fatumul, tragic, pe această secvenţă nu va mai funcţiona. Răsucirea cu virtuozitate, pro domo sua, a mitului atinge cota supremă. În cheia argumentelor autorului, am să apelez şi eu la clasici. „Erorile (omului de geniu – mvc) sunt volitive (spunea Stephen Dedalus în romanul lui Joyce); ele sunt portalurile descoperirii”.
Ghenadie Postolache, Canon, Cartier, 2020, 112 pag.