Neuralink, așa se numește interfața creier – computer, „primul pas către cyborg”, conform Mediafax, lansat la sfârșitul lunii august de către Elon Musk, un dispozitiv de mărimea unei monede care, implantat în creier, promite să facă minuni, în primul rând la nivelul sănătății umane.
Anunțul despre dispozitivul revoluționar ar fi fost de natură să declanșeze un val de simpatie și de mari așteptări. Nu știu care a fost reacția pe plan mondial, dar știu că, personal, nu doar că m-a întristat, ci m-a și speriat. Pe lângă avantajele pe care le promite dezvoltarea acestui dispozitiv, mi se pare, în toată necunoașterea mea, că evenimentul deschide un precedent nemaiîntâlnit, extrem de periculos nu doar la nivel etic. Primele întrebări pe care mi le-am pus au fost cine anume are nevoie de cyborgi și în ce scop? Scopul declarat este tratarea leziunilor cerebrale și a traumatismelor. Sigur, cine, având probleme de sănătate care țin de buna funcționare a creierului, nu și-ar dori o rezolvare minune, fără anestezie, fără durere? Dar câți, oare, am fost atenți la întreaga formulare a anunțului? Musk a declarat că, prin intermediul dispozitivului, specialiştii de la Neuralink au anticipat „cu mare acurateţe” mişcările picioarelor unui porc aşezat pe o bandă de alergare, folosind datele transmise de implant. Căci voluntarul lui Musk a fost un porc. De fapt, nu unul, ci trei, despre care Musk spune că „animalele sunt sănătoase, fericite şi imposibil de deosebit de un porc obişnuit”. Grila prin care am citit anunțul a dus la următoarea concluzie, nu știu cât de rațională în termenii realității, dar sigur logică: orice om care va avea implantat un dispozitiv Neuralink, prin intermediul căruia oameni – sau, de ce nu, roboți – aflați la butoanele de comandă ale computerului cu care Neuralink interacționează, va putea fi programat pentru a fi sănătos și fericit și nu va exista nicio diferență vizibilă între acel om și ceilalți, nedotați cu un asftel de dispozitiv.
Să înțeleg că aș putea trăi sentimentul de fericire chiar și în lipsa unui motiv concret, doar pentru că cineva apasă o anumită tastă care să-mi declanșeze această stare? Nimic nu neagă, deocamdată, o astfel de presupoziție. În virtutea aceluiași raționament, să mă gândesc că aș putea deveni euforică de pomană? Aș putea căpăta un sentiment de mulțumire sau de stimă de sine pe care, în lipsa dispozitivului, nu le-aș experimenta? Și, dacă pot trăi astfel de experiențe din partea pozitivă a spectrului, de ce să nu mă gândesc că mi-ar putea fi dat, tot prin intermediul Neuralink, să le trăiesc și pe celelalte, din partea lui negativă? Adică… aș putea fi programată să urăsc? Să fiu furioasă? Să ucid? Dacă primele vor fi posibile, cu siguranță și celelalte vor fi și ele, la fel de posibile. Văzute din această perspectivă, a potențialului nedeclarat, invenția specialiștilor lui Musk nu aduce niciun beneficiu, dacă prin ea se obține programarea, de la distanță, a omului. Prețul este prea mare. Este însăși umanitatea noastră. Suspendarea liberului arbitru ne transformă în obiecte programabile. Iar furnizarea de trăiri plăcute ne ia dreptul la viața pentru care natura, destinul, hazardul ne-a înzestrat. Nu vreau să imaginez mai departe variante posibile, pentru că totul mi se pare o oroare, în lipsa asigurării că aceste dispozitive vor fi folosite strict întru sănătatea umană. Dar cine ar putea da astfel de asigurări și, chiar de-ar fi date, cine ar putea garanta pentru respectarea lor? Am văzut cum e cu garantarea drepturilor omului, așa încât, de ce aș avea încredere în alte de garanții?
Cei care cred că progresul se instalează odată cu trecerea timpului și că mâine va fi mai bine ca ieri, de bună seamă, se înșală. Există o falsă imagine care a prins atât de bine, conform căreia avansul științei și al tehnologiei aduce cu sine o lume mai bună și mai umană. E de reamintit faptul că secolul XX a fost cel mai sinistru secol din istoria omenirii, un secol de prăbușire urmată de neant, care este continuat în zilele noastre. Ca și cum răul secolului trecut ne-a abolit luciditatea, prin relativizarea răului. Ne-am obișnuit și ne-am adaptat în așa măsură răului, încât nu îl mai percepem ca atare. Nu avem capacitatea de a fi înțelepți și de a renunța la un bine potențial, pentru a evita un rău ale cărui dimensiuni nici nu suntem capabili să le imaginăm. Trăim într-o lume a marketingului, unde doar iluzia promisiunii contează. Trăim în visul pe care marketingul ni-l livrează, confundându-l cu o realitate care va sa vină.
Când un medic se află în ingrata postură de a alege între a salva viața mamei sau a copilului încă nenăscut, nu doar protocolul medical îl obligă să salveze viața mamei, ci și ceva din el însuși, care-i spune că așa este corect să procedeze. Întotdeauna există un preț care trebuie plătit, iar luciditatea noastră ar trebui să ne dicteze să alegem răul cel mai mic sau, altfel spus, binele cel mai mic, pentru a evita un rău mai mare. Cred că am ratat momentul – dacă un astfel de moment a existat – în care am fi putut alege în favoarea omenirii. Lucrurile se rostogolesc, fără a mai putea fi oprite altfel decât printr-un fenomen aflat dincolo de voința noastră dar, foarte probabil, produs de inconștiența noastră.
Ernesto Sabato spunea că educația unui popor, a unei lumi depinde de filosofia culturii care o cârmuiește. Lumea de azi nu mai are o cultură sănătoasă. Lumea de azi nu se mai află sub cârmuirea unei culturi în sensul propriu al cuvântului. Filosofia de azi este cea care orientează totul spre robotizare. Spre cyborgi. Spre „edificarea orânduirii” cyborgilor. Spre abolirea minții și a sufletului. Iar educația din școli, căreia pandemia îi vine mănușă, nu mai poate fi numită educație. Numele ei este dezastru. Nu pentru că profesorii o vor, ci pentru că ei răspund filosofiei culturii – iată! – devenită planetară.
Educația formală va dispărea cu totul, înlocuită fiind de un surogat care va purta același nume, dar care nu va mai produce oameni… umani. Doar răsăritul soarelui, apusul, foșnetul valurilor mării în amurg vor rămâne la fel.
Cui vor mai folosi?