Originalitatea în artă presupune, în general, o serie nesfârșită de analize profunde, exegeze alambicate, studii meandrate și eseuri deseori prolixe, cu incizii hotărâte și precise în personalitatea fiecărui artist în parte. Cu scotociri, cu ipoteze, cu presupuneri, cu sfâșieri, cu indecizii, cu speculații, cu controverse și, în fine, cu date certe, aflate dincolo de orice dubiu (data nașterii, data decesului, câteva imagini sau pagini ale operei și cu, bineînțeles, panegiricul de rigoare!).
Originalitatea căutată cu orice preț nu stă singură cuc pe firmamentul numelui celui (co)memorat. Ea e conexată cu diferite grupuri entuziaste sau școli postume pline ochi de învățăcei robace ori ghizdavi la minte și har, de direcții complexe de epigonat artistic, fie mai puternic, până la imitația fierbinte numită îndeobște plagiat, fie ceva mai slăbuț, adică oprindu-se la stadiul de „coincidență cosmică” sau, hai, fie! de „circulația motivelor”. Aceste „linii de forță” se târăsc așa, în ambiguitate, ani de zile sau epoci, până când, într-un final, se preschimbă în clasicizare forțată, urmată de accederea în casta impostocrației magistrale. Acolo unde nu se stă pe scaun, cum stau toți oamenii, ci pe jilțul academic al nemuritorilor cu palme d’or. Totul se datorează unui soi de silă temeinică, de lehamite grețoasă, de sastiseală băloasă a timpului, strivit de slăbiciunea umană cea mai teribilă și cea mai costisitoare: vanitatea calpă, trufia golașă, orgoliul fără nicio acoperire.
Alteori, însă originalitatea unui artist devine un act patronal de generozitate, de încurajare plenară, de potențare a virtuților nonconformismului și ale singularității, de tutelare a ieșirii din paradigmă și de dinamitare a canoanelor și servituților devenite mai drastice decât orice ucaz. Un fel de eroism al păcii fără război, o întoarcere à rebours contra normei sterpe, o formă de insurgență liniștită, calină, chiar gingașă. Atunci, când însoțește răspicat această răscolire gravă a ordinii osificate, strălucirea lui provoacă dintr-odată amețeli comisarilor culturali și răspândește panică în rândul cohortelor de filistini și neicanimeni. Raza acestui lustru împarte lumea și reorânduiește universul, devenind o veritabilă și fascinantă DIMENSIUNE a Cosmosului.
Soiul acesta de oameni întrupați în excepționalism, învăluiți în harul unei diligente îndumnezeiri și care visează doar atinși de patima delicată a revelațiilor divine, nu se întâlnește adesea. Ci foarte rar. Ei trăiesc levitând într-o rezervație de îngeri, la granița dintre ceruri.
Ei bine, în rândul aleșilor i s-a hărăzit să existe, prea puțin însă – doar 62 de ani pământești – unui erudit de o profundă spiritualitate, dublat de un artist de o remarcabilă adâncime a creației.
Horia Bernea (1938-2000) a fost unul dintre cei mai influenți artiști români începând cu anii ‘60. După studii de matematică și arhitectură, neterminate însă, Horia Bernea absolvă Institutul Pedagogic din Bucureşti, cu specializare în desen. Nu putuse intra la Academia de Arte din cauza originii (asupra căreia vom reveni!). În anii ’70, a participat la numeroase expoziții personale sau de grup în străinătate, la Galeria Richard Demarco (1970-1971), Galeria Sigi Krauss (1971), Compass Gallery-Glasgow (1971), Generative Art Gallery-Londra (1976), dar și în România, în special cu seria de expoziții personale Deal. În 1971, obține la Bienala de la Paris premiul François Stahly. În 1990, este numit de către ministrul Culturii de atunci, Andrei Pleșu, în funcția de director al fostului Muzeu de Artă Țărănească, pe care l-a denumit Muzeul Țăranului Român și căruia i-a dedicat următorii ani, până la moartea sa, cu un entuziasm și o frenezie a profesionalismului extraordinare, care i-au adus, în 1996, titlul de European Museum of the Year (Muzeul Anului). Între expozițiile personale mai recente, amintim: retrospectiva Horia Bernea (Muzeul Național de Artă, 1997), Horia Bernea – Real Time (MNAC, 2010) și, last but not least, Horia Bernea – De la grădină la iconostas, deschisă anul acesta, în lunile august-septembrie, la Muzeul Țăranului Român. Nu trebuie uitat că în 2001, la un an de la trecerea sa la cele veșnice, Horia Bernea a fost din nou în atenția vieții culturale, de astă dată cu o apariție editorială de excepție: fabulosul volum, semnat Horia Bernea și Teodor Baconschi, Roma Caput Mundi. Un ghid subiectiv al Cetății Eterne, sprijinit pe dialoguri, note, fotografii, acuarele și desene.
Dar, mai întâi, MȚR.
Crucea este simbolul central, tutela unică (și magică) a imagisticii și funcționării pe pământ a lui Bernea. Muzeul a fost deschis de Ziua Crucii, pe 14 septembrie, cu o expoziție dedicată crucii. Iar Horia Bernea s-a născut într-o zi de 14 septembrie, în anul 1938. De Ziua Crucii. Conexând, cum făcea de obicei mintea sa luminată, obișnuia să zică: „Esenţa culturii tradiţionale ţărăneşti are ca simbol Crucea”. Explicația era simplă: fiindcă în imaginarul său, adică în realitatea conştiinţei lui cea mai deplină, ţăranul român era creştin. Şi atunci, bineînţeles, crucea este un element esenţial. Spune undeva Gabriel Liiceanu: „Pictura lui Bernea este profund mistică nu pentru că într-un final a început să picteze biserici, altare şi lumânări, ci pentru că atunci când, de pildă, picta o fereastră îngropată în peretele umil al unei case de ţară, străvedea (şi picta în ea) omniprezenţa crucii în viaţa de zi cu zi”. Iar ea, Crucea, îi facilita comunicarea cu Dumnezeu. Tot Liiceanu: „Grădinile, casele, dealurile, coloanele pe care le picta Horia Bernea intrau în epifanie tocmai pentru că privirea lui ajungea până în punctul în care totul vorbea despre Dumnezeu”.
Și ar mai fi un detaliu de adâncime care trimite spre Cruce. Unul aparent mic, dar care a atârnat enorm în viața artistului. O paranteză. Tatăl. Ernest Bernea. Etnolog și sociolog de mare renume, care a făcut parte din echipele monografice ale lui Dimitrie Gusti, întemeietorul catedrei de etnologie a Universității, asistent al lui Simion Mehedinți și aparținător al „generației ‘27”, prieten cu Cioran, cu Eliade, cu Vulcănescu…mă rog, corifeii. Și, implicit, un simpatizant al legionarilor. Dar nu simpatizant – insistă Bernea într-un interviu – ci considerat „un fel de ideolog al mișcării legionare”. Pentru asta, în primii ani ai regimului comunist, fusese urmărit și hărțuit (căci se ascundea), apoi, în 1952, ridicat de acasă și condamnat la 10 ani de temniță grea. În actul de acuzare de la Tribunalul Militar scria că era „filosof existențialist” și că, prin studiile sale despre civilizația rurală românească, a făcut, de fapt, „politică antimuncitorească”. Adevărul este că, așa cum mărturisea chiar tatăl lui, acesta intrase „într-o organizație de dreapta moderată” și se trezise „într-o mișcare extremistă”. „De exemplu, taică-meu a suferit cel mai mult, a fost cea mai neagră zi din viața lui atunci când a aflat că a fost omorât Iorga, care era un idol pentru el.”, adaugă fiul. Acest detaliu legat de Ernest Bernea avea să atârne, cum spuneam, enorm în biografia, dar și în dezvoltarea sa spirituală, provocându-i fiului marelui etnolog, din partea nomenclaturii comuniste de până în 1990, nu puține antipatii și rezerve.
Apoi, motivele. Primul: Stâlpul. Ce duce cu gândul la axis mundi al lui Eliade. Și care i se și potrivea. Bernea era un om drept, stătea drept, avea o structură de om drept, avea un maintien drept, fără clătinări sau aplecări. Drept și demn ca un soldat. De aceea, e clar că Stâlpul derivă dintr-o componentă a temperamentului său. În plus, mergea des să picteze la Mânăstirea Văratec și, când ieșea din chilia sa, în curte, amănuntul care îi atrăgea de fiecare dată atenția era stâlpul pridvorului. Pe care a început să-l picteze cu o „îndărătnicie” aproape mistică. Îl simțea în subconștient ca pe un element complementar al construcției sale spirituale. Astfel, „stâlpul” de la Văratec devine simbol. Stâlpul.
Apoi, încet-încet, altele și altele, dintre care, unele complinesc riturile liturgice: Praporul, Iconostasul, Cuminecătura, Potirul, Hrana, Anafura, Procovățul, Cădelnița…
„Sunt un mare păcătos – recunoaște, într-un interviu, iubitorul de paradoxuri Horia Bernea. Sunt un om nervos, sunt foarte departe de idealul creştin, ca înclinaţie interioară. Dar, în pictura mea, se vede mult mai mult, într-un metabolism intim, aplecarea spre sacru, decât în subiect. Continui să cred că un iconostas nu este mai aproape de o trăire a sacrului numai din cauză că este subiectul iconostas faţă de, ştiu eu, un peisaj oarecare sau un nud sau un botez. E vorba mai mult de o resacralizare a gestului de a face, decât de a aduce o recuzită religioasă în picturi.”
Insist asupra ideii de paradox, nu doar pentru că Bernea simte intim, prin metabolismul său special, corespondența cu sacrul, peste slăbiciunile sale omenești, dar și fiindcă recunoaște sincer capacitățile sale de resacralizare a lumii, prin gestul de a face, în sensul său existențial, în ciuda tentațiilor frondiste spre specificitate, spre singularitate, spre ex-centricitate.
Mă gândesc, de pildă, la faimoasele sale nuduri. Da, căci el n-a pictat doar catapetesme și turle de biserici, potire, prapori, procovețe sau Antimisul, bucata de stofă, in sau pânză ce are imprimată pe ea punerea în mormânt şi care poartă părţi de moaşte şi relicve, sfinţită de episcop, păstrată pe Sfânta Masă şi, în fine, fără de care nu se poate săvârşi Sfânta Liturghie. El a îndrăznit mult mai mult. De pildă, prietenii își aduc aminte că, la un moment dat, pictase niște prapori unde se distingeau niște picioare de femeie, așezate în cruce. „Cum pui tu acolo cracii ăia?!” – l-au criticat apropiații săi, Mihnea Berindei și Paul Gherasim. Bernea nu răspundea interogațiilor revoltate. Doar zâmbea misterios. Avea de gând să-și urmărească planul, dezvoltând în pictura sa toate experiențele clasice vizual-artistice: peisaj (ciclul Deal, spre exemplu, sau grădini), natură moartă, portret și, în fine, de ce nu, chiar nud. Decupa din ziare fotografii cu nuduri la modă în presa vremii și le picta. El, de fapt, se amuza, se distra, chiar cu riscul de a scandaliza. De pildă, în ultimul său an de viață, stăpânul incontestabil al domeniului de la Tescani a pictat un nud original. Avea în atelierul lui un tablou al unui autor necunoscut din secolul XIX, care înfățișa o doamnă respectabilă, îmbrăcată în rochie de epocă, lungă, bleu și în picioare cu papuci, tot albaștri. Și Bernea și-a zis: „La naiba! Prea mult albastru.” Prin urmare, i-a scos rochia și a pictat-o nud. A ieșit un trup gol de femeie serioasă, purtând însă numai o pereche de papucei albaștri extravaganți… Spre deliciul companionilor. Sau, tot pentru a provoca, picta interioare de biserici, cu fresce, icoane și scene din Biblie, unde, câteodată, strecura și câte un nud de femeie. Spre disperarea celor apropiați sau a prelaților, care știau că în biserică, singura femeie nud acceptată era Maria Egipteanca sau erau martirii, dar chiar și aceia aveau barbă lungă, spre a le acoperi goliciunea.
A fost dintotdeauna apropiat de pictură, pentru care avea o aplecare religioasă (obișnuia să spună, mai în glumă, mai în serios, că „pictura e sora mai mică a misticii!!”). Nu l-au ocolit însă și alte înclinații, la fel de sârguincioase, venind din direcții total opuse. „Am fost un copil talentat – mărturisește el – chiar foarte talentat. Am trăit într-un climat de încredere totală față de mine. Exceptând pictura, am avut și alte pasiuni: geologie, botanică, dar cea mai lungă a fost astronomia, care m-a făcut să ajung la fizica atomică, având ideea să studiez astrofizica.” Și încheie tot cu un reper istoric legat de nefericirile sale biografice: „La pictură, am revenit abia în ziua înmormântării lui Stalin. Nu are nicio legătură, dar nu pot să uit!”.
Și, apoi, iarăși MȚR.
Dacă cineva și-ar închipui că pictorul, artistul visător care s-a trezit deodată numit să administreze un muzeu ar fi întâmpinat dificultăți de adaptare ori ar fi suferit deteriorări grave ale universului său artistic, ei bine, acela ar greși iremediabil. Horia Bernea a ctitorit și a condus cu o intuiție formidabilă vechiul Muzeu de Artă Națională, înființat în 1906 de Alexandru Tzigara-Samurcaș, reconstruind de la zero și, în același timp, revalorizând întregul patrimoniu, într-o strădanie titanescă de a acoperi hiatusul tragic produs în istoria României și a mentalităților sale de ciuma comunistă. Iar Horia Bernea, în doar 10 ani, atât cât i s-a permis de către Autoritatea Destinului său, a dovedit că a câștigat definitiv acest rămășag. Fără a fi redundant, raportat la Muzeul Satului, care este, în viziunea fondatorului său, Dimitrie Gusti, o încercare de reconstituire a ceea ce înseamnă spațiul fizic al satului tradițional, Muzeul Țăranului Român este, de fapt, panorama antropologică a aceluiași sat ancestral românesc. Exact ceea ce a gândit Bernea, în prelungirea concepției originare impuse de strămoșul său, în 1906. Rezultatul a fost uimitor de valoros și recunoscut unanim de toate forurile internaționale, impunând o concluzie deosebit de onorantă: discontinuitatea tragică, fanta dureroasă pe care a lăsat-o comunismul în trupul istoric al țării a fost acoperită. Clivajul a dispărut. Experimentul nu a reușit (cel puțin în cazul acesta!).
Spune el însuși, Horia Bernea, undeva, despre redeschiderea muzeului, sub noua titulatură găsită de el, Muzeul Țăranului Român: „Dacă am fi fost într-o țară normală, ceea ce nu e cazul, ar fi trebuit să deschidem cu o mare expoziție despre colectivizare, în care să arătăm cum s-a distrus țărănimea română. Nu am făcut însă expoziția despre colectivizare, pentru că ar fi fost, în primul rând, o expoziție revendicativă, monumental de anticomunistă! Bun creștin fiind, m-am gândit că ar trebui să deschidem cu o expoziție, dacă nu împăciuitoare, una care să se afle sub acest semn unic al păcii – Crucea. Este un semn sub care poporul s-a născut și țăranul român a trăit.” Extraordinară mărturisire! Dreaptă și onestă, căci numai marile spirite o pot face. Și pe care însuși credo-ul său o sprijină: „Sunt dominat de credința puternică în valorile artei țărănești, în valabilitatea ei și de respectul pentru acești oameni care n-au știut să se apere.”
Dar, în același timp, el este și îngrijorat de perimarea valorilor, de desincronizarea gravă a societății, de deprecierea primejdioasă a identității poporului, de „uitarea rădăcinilor noastre profunde”. Însă tot el, netămăduitul vizionar, crede în mântuire: „În fața unei lumi amenințate de descompunere, forțate să renege reperele fundamentale ale existenței sale, artistul, omul de cultură în genere, trebuie să participe la sensul sacrificiului ce a mântuit lumea. El trebuie «să salveze».”
De acolo, din sălașul său etern – mormântul lui, aflat chiar peste drum de MȚR, în curtea bisericii Izvorul Tămăduirii-Mavrogheni, pe marmura căruia veșnic se găsește câte o floare – pare că se aude crezul său, încărcat tot cu iubire, cu evlavie, cu năzuință: „Când obții o coerență a vieții tale, când totul se desfășoară sub aceeași cupolă și-același duh, cu toată neliniștea actuală, trăiești momente bune.”
Aceasta este, în esență, Dimensiunea Bernea.
Restul sunt gesturi sacre și acte recuperative de mare tandrețe, cum este, de pildă, această expoziție, Horia Bernea – De la grădină la iconostas, inaugurată în luna august, bineînțeles, la Muzeul Țăranului Român. Aici, sunt adunate (din colecții particulare, mai ales!, de către curatorul expoziției, artistul Ionică Grigorescu, vechi component al „Prologului”, care și l-a adăugat atunci, în anii ’80, și pe Horia Bernea) doar o infimă parte din picturile lui – chiar așa, de la extraordinarele grădini de o minuție uluitoare, dar nu mai puțin fermecătoare, până la interioarele din biserici (unde aflăm și un faimos nud de femeie, strecurat lângă o coloană, a înțelepciunii, firește, tot un fel de axis mundi, sugerând poate că lumea se sprijină, sincron, pe adâncul rațiunii, dar și pe farmecul Evei) – alături de o instalație multimedia, fotografii și pelicule-document. Toate, întregind complexitatea portretului spiritual al lui Horia Bernea.
Acela care spunea atât de frumos și de lapidar: „Lumea e bună prin scop, frumoasă prin facere, complexă prin viețuire și spirituală prin materialitate.”
Și, încă o dată, trebuie să-i dăm dreptate.