Spiridon Popescu și-a cucerit de-a lungul timpului calea de comunicare directă cu Dumnezeu, devenit un martor fratern al zbaterilor sale (poetice), cu care, din când în când, se mai ia la harță, mai mult în joacă decât în serios. Poet original și pe alocuri genial (de mic fiind diagnosticat cu această boală necruțătoare: „geniu cu metastaze“, cum însuși mărturisește), Spiridon Popescu (se) comunică prin poezie, mai mult oferind răspunsuri decât căutând, mai mult luându-și Sinele în răspăr, (auto)ironizându-se sau făcând haz de necaz, dar la modul hâtru, englezesc, sec, cu bătaie lungă. Aflăm astfel, citindu-i poemele, că diavolul din spatele lor nu e unul chiar așa de împielițat, ci ușor îmblânzit, umanizat, cu coarne moi, de melc răbdător, cu priviri lucioase, de rîs și plâns la un loc. Numai o undă de melancolie și resemnare străbate de la un capăt la altul volumul unui îndrăgostit de poezie, de frumusețea cerului din noi, de creatorii pe care îi prețuiește și îi cheamă la dialog: Eminescu, Bacovia, Nichita Sănescu, Arghezi, Marin Sorescu, dar și Baudelaire, François Villon ș.a.
De la debutul din revista Ramuri, produs în 1974, activitatea literară a scriitorului Spiridon Popescu înregistrează colaborări fructuoase, semne ale recunoașterii publice, premii și, mai ales, apariția unor volume de versuri, plasate, după cum vom vedea, în perioada postdecembristă, fapt ce nu constituie deloc o mirare pentru cât de austere au fost vremurile: Oglinda dintre noi (1991), 21 de grame de suflet (1996), Supliment de existență (1997), Eseu despre glorie/ Essai sur la gloire (1998), Diavol cu coarne de melc (2003), Înger între scaieți (2004), Supliment de existență/ Supplemento di esistenza (2014). Destinul poetic al acestor volume beneficiază, ab initio, de atuul unui discurs al naturaleții, profund marcat de oralitate, spirit ludic și ironie. Pe acest fundal vine și mai recentul volum antologic, Diavol cu coarne de melc (Iași, Editura Timpul, 2017), o ediție multilingvă, conținând grupaje de poeme traduse în franceză, engleză, germană, italiană, spaniolă, greacă și însoțite de Prefața semnată de Ion Cepoi.
Un sentimental mascat, cu limbă ascuțită și nebunia rostirii teribiliste, cu îndrăzneala acrobatului ce-și riscă viața sărind în gol, fără a se asigura în prealabil, așa este Spiridon Popescu și așa procedează el, revoltându-se împotriva condiției sale de muritor, fantazând scenarii, dialoguri și întâlniri „la nivel înalt“, cu un Creator ce nu-i răspunde, tocmai fiindcă nu-i lasă cale (timp) de răspuns. Discursul său e prea plin de vervă, coroziv adesea și incomod, inclusiv pentru formele limbajului standardizat, tradițional. Poetul nu lasă loc artificiului, alegând cu preponderență poemul scurt, concis, lapidar în manifestarea sa, tăios ca
lama cuțitului, jubilând și manifestându-se fără ezitare. Rezultă o poezie foarte mobilă, impregnată de oralitate și ritmul limbajului cotidian cu imprecații și semafoare mereu în schimbare de culori, un adevărat malaxor urban, zgomotos și neliniștit ca viața de zi cu zi într-un bloc ultramodern și ultracentral, cu o panoramă de la etajul zece.
Pe această axă a verticalității se profilează destinul poetului, în urcuș continuu pe scara întâlnirilor de taină, dar ispitit și de privirea amețitoare spre ceea ce rămâne dedesubt. Ironia vine ca o completare firească a unei viziuni cât se poate de lucide și detașate: „Stau la etajul zece, într-un bloc ultramodern și ultracentral,/ Dar nu, nu mă invidiați fraților:/ Am nimerit între doi locatari/ Care-mi fac numai zile negre – / Cel de sus (Dumnezeu) uită mereu robinetul deschis/ Și-mi inundă tristețea/ Care se umflă precum parchetul,/ Cel de jos (Diavolul) este și mai ciudat:/ Îmi bate-n calorifer din fieșce/ De nu mai îndrăznesc să intru nici în „Istoria literară“/ De teamă să nu scârțâie ușa cumva/ Și să-l deranjeze pe Nichi(percea).“ (Fragment de autobiografie 1)
Adeptul unor poezii-idee, fulgurante și autocritice, autorul nu se sfiește să revină asupra unor zone de interes: raportul cu Divinitatea, condiția poetului, căutarea Sinelui și obsesia morții. Dumnezeu este interlocutorul cel mai des frecventat, iar atitudinea adoptată diferă de la poem la poem, dincolo de o persistentă mirare, nedumerire, cvasi-învinuire: „Știu, Doamne, că n-ai timp nici să respiri,/ Că ai pe cap mai multe ca oricine,/ Dar, dimineața când îți bei cafeaua,/ Tot poți s-arunci un zâmbet și-nspre mine.// Indiferența ta mă doare, Doamne,/ Și îmi pogoară-n suflet ierni cu ger – / De nu te schimbi, să nu mă judeci dacă/ O să-ți răspund, cândva, și eu la fel.“ (Răbufnire)
De o referențialitate puternică, poeziile lui Spiridon Popescu au adeseori ton de baladă, purtând cu ele povești arcuite de tensiuni și gânduri sfredelitoare: „Doamne, nu-ți mai certa Fiul,/ nu-l mai face să roșească,/ Jur că n-are nicio vină,/ dar nici una, Domnul Miel -/ A ajuns târziu, fiindcă/ trenul ce-l ducea spre cer/ A staționat în mine/ ca-ntr-o gară românească.// Nu-i mai spune vorbe grele:/ vorba e precum cucuta,/ Aruncată cu mânie/ poate otrăvi, știi bine…/ Vina asta, dacă este,/ este doar a ta, Divine – / Nu i-ai dat puteri să vadă/ cât de păcătoasă-i ruta.“ (Doamne, nu-ți mai certa Fiul). Jocul de cuvinte, nonșalanța, aroganța, combinate cu multă candoare și chiar cu o fragilitate mascată histrionic se regăsesc și în confruntarea cu celălalt personaj important al universului său, Moartea, intenționat minimalizată și pitită în ecuația Om-Dumnezeu: „Nu știu, Doamne, ce-oi avea,/ Mi s-a-nnegurat moartea./ Am spoit-o și cu var,/ Însă toate-s în zadar – / Moartea mea, fir-ar să fie,/ A rămas tot tuciurie./ Nu mă tem de altceva,/ Ci, c-atunci când va suna/ Ceasul să mă duc cu ea,/ Văzând-o balcâză-așa/ Poate mă voi speria/ Și-o s-ajung jos, sub pământ,/ Tremurând ca frunza-n vânt/ De-o să fiu de râs la toți./ De-aia, Doamne, dacă poți,/ În genunchi eu te-aș ruga:/ Fă-mi-o iarăși cum era/ La-nceputuri – fulg de nea –,/ S-o confund cu maică-mea/ Și să plec, de drag, cu ea.“ (Baladă 16)
În alte poezii, ironia hâtră (din spatele rostirii poetice), în genul calamburului, atinge cote maxime: „Doamne, iar se face două,/ Iar mă tem că n-o să plouă,/ Iar mă tem că moartea mea/ Mituită, gras, de-o stea,/ N-o să vină să mă ia,/ De-o s-ajung – vai, ce rușine! – / Să-mi fie milă de mine,/ Că-s de râsul tuturor:/ Mare și nemuritor.“ (Baladă 11 – cu ochii pe ceas)
Așa cum ne indică și titlul, volumul Diavol cu coarne de melc își întâmpină cititorul cu poeme (priviri) alunecoase, ivite în pagină cu umor și tandrețe, dincolo de zeflemea și autocritică. Angoasat (bacovian) de finalul iminent, melcul tot amușină calea, a văzut multe, nu se grăbește, doar e melc, mai e și împovărat de livresc, fiindcă în siajul său vâscos și (stră)lucitor îi scoate mereu din uitare pe dragii lui poeți, iar diavolului i-au căzut coarnele tot încercând să ajungă la Dumnezeu. Așa că „diavolul cu coarne de melc“ din poemele lui Spiridon Popescu nu e chiar așa de negru!