Vetus Dacia. Dacia veche, de Franciscus Fasching, col. Primordialia, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2020.
Preocupat de izvoarele istoriei Daciei, Franciscus Fasching, cândva profesor de filozofie și teologie la Colegiul Iezuit din Cluj, publică, în limba latină, lucrarea Vetus Dacia (1725). Temele abordate sunt următoarele: „Dacia Veche, împărţirea acesteia şi primele populaţii”; „Vechea limbă a dacilor”; „Regii mai vestiţi odinioară în Dacia şi pe unde «se află» metropola acestora?”; „Podul lui Traian peste Dunăre şi diferite monumente ale Antichităţii dacice”; „Feluritele prefaceri petrecute în Dacia Veche”; „Despre vechimea religiei în Dacia”; „Numele celor promovați”.
Nu cu mulți ani în urmă, un exemplar al acestui opuscul este găsit și achiziționat de către Mariana Băluță-Skultéty, după trei secole de la publicare. O raritate. Pentru a nu păstra numai pentru sine această lucrare de excepție, o traduce în limba română, împreună cu Ana-Cristina Halichias. La scurt timp, moartea și-a luat tainul și singura care a continuat proiectul a fost Ana-Cristina Halichias, coordonatoarea acestui volum, care a găsit cu cale să întregească ediția bilingvă cu un substanțial comentariu al pastorului sas Georg Soterius, contemporan cu Fasching: Annotationes in Faschingii Daciam antiquam/ Observații privitoare la Dacia Antică a lui Franciscus Fasching. Prefața volumului îi aparține acad. Ioan-Aurel Pop, care evidențiază faptul că ediția „nu răstoarnă nicio teorie sau idee despre vechea Dacie, dar arată stadiul la care se ajunsese cu studiile istorice referitoare la această temă în prima parte a secolului al XVIII-lea. Se vede clar cum arăta o disertație de doctor în mediile iezuite, la câteva decenii după ce, prin trecerea Transilvaniei sub autoritatea Habsburgilor, ordinul fondat de Ignațiu de Loyola în secolul al XVI-lea și-a putut relua activitatea. […] Cartea aceasta aparent neimportantă, scoasă cu atâta grijă pentru fond și formă de Ana-Cristina Halichias (cu ajutorul unor oameni inimoși și pregătiți în specialitate), devine un imn adus acribiei și erudiției, în lumea noastră tot mai superficială. Editarea textelor vechi, elaborate în limbi ale izvoarelor, se află astăzi în mare suferință, fapt pentru care exemplul bun dat aici devine o speranță și se constituie într-un îndemn.”
Să le spui lor Eu sunt, de Teofila Macaria, ePublishers, București, 2020.
Între milioane de diasporeni, cum li se spune, Teofila Macaria a ales nu numai exilul, ci și, din 2002, izolarea și asceza într-o mânăstire. În Italia – religia catolică fiind cea practicată în familia ei de origine (părinții ei sunt scriitorii Genoveva Logan și Ion Pogorilovschi). Teofila Macaria este ca un fel de stâlpnică, dar una apreciată de Mihai Zamfir pentru lirica ei, unele poeme fiind antologice. Găsim aici numeroase poeme explicite, într-o perpetuă adorare a Domnului. În altele, atenția și luciditatea poetei se îndreaptă și spre Dumnezeul acelora (acesta este chiar titlul poemului), un fel de Dumnezeu-al-lor (cel din titlul volumului), întrucâtva diferit de Dumnezeu al ei, apropriat, ceea ce iscă frământări interioare repede prinse în fuga condeiului. Căci Atotmilostivul este, prin definiție, gata să îi cuprindă pe toți în dragostea lor, chiar dacă „Pe pământul acesta/ nimeni n-are timp/ să fie om// inteligenţe/ capabile să creeze alte inteligenţe// alte maşini/ capabile să creeze omul// nimeni n-are timp/ să fie om//poate careva din vechime// Unul/ care-a creat timpul/ ca să fie Om.” (Timp de a fi) Volumul a apărut și în limba italiană (Dirai loro Io sono), la aceeași editură, fiind precedat, din 2010 încoace, de trei volume de poezie apărute la București: Tu și dorința de tine, Știu în cine am crezut, De strajă la far, publicate la câte trei ani distanță.
Ultimul decembrie, de Nicolae Baltă, Editura Letras, Snagov, 2020.
A avea 60 de ani împliniți pare a însemna un nou început. Așa se face că, pe lângă Labirintul interpretării, apărut la Junimea, pe lângă o viitoare apariție editorială la Editura MLR, Nicolae Baltă publică la Letras o carte de memorialistică frustă, un fel de jurnal de front, cu scrierile sale din 1990 – un an în care a avut multiple prilejuri de a se manifesta ceea ce numea Ruxandra Cesereanu imaginarul violent al românilor. Plină de inițiale, majoritatea recognoscibile foarte (Mihai Șora, Paul Cornea, Stelian Tănase, Petre Mihai Băcanu), cartea constituie un document pentru scindarea atroce la care a fost supusă societatea românească. Pe tema învrăjbirii cu tot dinadinsul, cu mijloace care stupefiază încă și acum, Nicolae Baltă își amintește că în presa vremii „au apărut câteva caricaturi reuşite. Una înfăţişa un grup de oameni sub un baner pe care scria «Expoziţie de carte», alungaţi cu lovituri de baston de scutieri, care strigau: «Car’te, mă!», iar alta, un grup de manifestanţi purtând pancarte pe care scria «Vrem gaze» (referindu-se la gaze menajere, evident), iar un grup de scutieri comenta: «Ia uite, mă, ăştia cer singuri să fie gazaţi!» La manifestaţia din 12 februarie 1990, din faţa guvernului, pe o pancartă purtată de manifestanţi scria: «Două fire, două paie/ ia studentul la bătaie!», încât până şi soldaţii de pază s-au amuzat.”
Ura maladivă indusă cam de prin 12 februarie 1990 devenise aproape omniprezentă, după ce seria mineriadelor puse la cale de Ion Iliescu și de servicii păruse să culmineze, apoi a avut un alt moment culminant, și tot așa: „Am jubilat – şi n-am fost singurul din redacţia lui S.T. – când câţiva scutieri au fost ucişi de mineri în 25 septembrie 1991, iar alţi vreo 200 sau 300 au fost spitalizaţi. Modul bestial în care au fost omorâţi – câte patru-cinci mineri îl loveau pe cel căzut la pământ – nu m-a impresionat; doar aşa procedaseră şi ei cu noi de câte ori avuseseră ocazia, în Piaţă sau pe unde se putea. Băteau – au bătut întotdeauna – la întâmplare, la grămadă, cu sălbăticie (ce ar fi putut să aibă cu noi, nişte anonimi? nimic personal, desigur; atunci de unde ura asta împotriva unor necunoscuţi oarecare, dezarmaţi pe deasupra şi dezorganizaţi, în inferioritate netă faţă de ei?) De bătaia dată special ziariştilor – şi nu numai pe 21 aprilie ’91 – nu mai vorbesc. Primiseră ordine stricte să îi bată pe ziarişti, încât, la un moment dat, în 21 aprilie, pe când îl călcau în picioare pe un oarecare ce semăna cu P.M.B., unul din scutieri, ridicându-şi viziera, le-a apus celorlalţi: «Staţi, că ăsta nu-i P.M.B.! » Şi l-au lăsat pe jos, plin de sânge…”
Labirintul interpretării, de Nicolae Baltă, colecția Efigii, Editura Junimea, Iași, 2020.
Prefațat cordial de Liviu Ioan Stoiciu, volumul se dorește a fi o însumare a unor însemnări de lectură acoperind patru decenii (1979-2019). Înainte de a fi traducătorul a zeci de romane sau cărți de psihologie, a numeroase documentare video (de pe Discovery, de pildă) sau redactor la publicațiile din ceea ce Ion Iliescu numea „o anumită parte a presei”, Nicolae Baltă este absolvent de franceză. Spațiul interior labirintic al personajelor unor prozatori români sau glisarea toposului spre fantastic sunt analizate în capitolele acestui volum, după cum urmează: Mistificarea idealismului şi parodia aşteptării (Gib Mihăescu), Labirintul interpretării (Anton Holban), Fantasticul multiform (Gib Mihăescu, Mircea Eliade, Mircea Cărtărescu, Augustin Buzura), iar în a doua secțiune a cărții regăsim eseuri despre Marin Preda (Un moralist care nu se dezminte), Buzura, din nou (Obsesia existenţialului), precum și despre utopiile afective ale criticului literar Valeriu Cristea – cu referire, mai exact, la volumul Spațiul în literatură, apărut la Cartea Românească în 1979.
Cea mai substanțială parte a cărții lui N. Baltă – circa o treime – o constituie aceea pe care autorul găsește cu cale să o intituleze Labirintul imaturității, despre Nae Gheorghidiu, Tănase Vasilescu „Lumânărarul”, Ela Gheorghidiu, Orișan, Ștefan Gheorghidiu. În cazul acestuia din urmă, „maturizarea a atins nivelul de la care ajunge la concluzia că «singurul adevăr este să învăţăm să ne eliberăm de pasiunea nesănătoasă pentru adevăr», aşa cum ar spune Umberto Eco… Cert este că desprinderea de Ela constituie consecinţa unei obiectivizări pe care a suferit-o viziunea protagonistului asupra lumii şi a lui însuşi, în primul rând a plasării sale într-o poziţie adecvată în sistemul relaţional al universului uman. Din acest motiv, fără îndoială, confirmarea infidelităţii este primită prea târziu”.
A pune, fără rest, semnul echivalenței între imaturitate și nevoia camilpetresciană de a idealiza și de a căuta, cu tot dinadinsul, Absolutul te duce cu gândul – cu o sintagmă folosită chiar de autor – la o „subiectivitate exacerbată”.
Cișmigienii, de Eugen Cadaru, colecția Ego. Proză, Editura Polirom, Iași, 2020
Cursul liniar al timpului este abolit, cum pe vremuri Mircea Eliade știa să o facă într-un chip magistral, care subjuga cititorul. Dar, iată, Mircea Eliade, alături de Eugen Ionescu și Emil Cioran (acel trio dintr-o faimoasă fotografie din 1986), ca și Petre Țuțea și Mircea Vulcănescu, devin ei înșiși protagoniștii unei ucronii bine conduse de romancierul debutant Eugen Cadaru (n. 1973). Povestirile SF scrise anterior de autor, premiate în repetate rânduri, ca și doctoratul său din 2009 cu teza Realismul magic în arta cinematografică, ar putea fi premisele reușitei acestei proze în care istoria contrafactuală are câmp deschis, iar realitățile alternative au perspective fără opreliști. „Depinde ce alegem să credem” (vezi p. 21).
Timpul este un acordeon prăfuit, acordeonul fotografului care îi imortalizează într-o poză, în Grădina Cișmigiului, pe cei mai mari intelectuali ai timpului, dar constantele psihologice – individuale ori specifice poporului român – sunt imuabile, chiar dacă sunt privite din perspective (extrem de) diferite de corifeii din perioada interbelicului. Nu numai istoria poate avea, în această ficțiune, mai multe versiuni, ci și secretul ultim al Universului poate fi revelat într-o scrisoare trimisă de Nikola Tesla către un student al lui Eliade. Până și frământările în căutarea Absolutului prin iubire, în căutarea obstinată a sufletului-pereche, se pot ostoi prin ridicarea la un sens mai înalt, prin acceptare, așa cum poate, ar sugera autorul și istoria noastră, așa cum e, ar fi de acceptat, chiar dacă pare o distopie, un coșmar în serial, o desfășurare în forță a neverosimilului. Până la urmă, cum spune personajul Petre Țuțea, aveam de-a face cu „un popor pasiv, dar care a avut voievozi mari”. Cu alte cuvinte, dacă e să facem o analogie între destinul individual și cel al poporului, „Universul ne dă exact ceea ce avem nevoie pentru a spori pe drumul vieţii. Doar că noi, mândri, lacomi şi nemulţumiţi cum suntem, întotdeauna vrem altceva şi stricăm totul. Suntem captivi în coconul egoismului şi, de aceea, în loc să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru ce am primit şi să ne lăsăm în voia Lui cea bună, tot timpul ne îngrijorăm și suntem nefericiți”.
Doina Ruști și Cătălin Badea-Gheracostea recomandă acest roman ce are „acces magic la realitate”, scris cu mare rigoare și „eleganță estetică”. Se pare că, indiferent cât timp va trece, aprecierile criticii vor fi o constantă pentru Cișmigienii.