Cu greu am putea găsi în opera lui Pasolini o mărturie mai directă și mai completă a concepției sale poetice, în continuă confruntare cu poezia timpului său, decât în poemul de 32 de pagini, intitulat Poetul Cenușii (Poeta delle Ceneri) sau Cine sunt eu” (Who is me). Poemul a fost găsit, dactilografiat și datat 1966-67, după moartea poetului în noiembrie 1975 și publicat în 1980 de către biograful său, Enzo Siciliano (Pasolini, une vie, Editions de la Différence, Paris, 1996).
Primul poet evocat este Rimbaud, dar pentru a se demarca imediat: „Am fost un „poet de șapte ani”/ – ca Rimbaud – dar numai în ce privește viața”. Asupra acestei distincții/opoziții între scris și viață Pasolini va reveni îndelung în Poetul Cenușii. Și noi vom încerca să o facem. O altă referință imediată este Bologna, orașul în care Pasolini s-a născut în ziua de 5 martie 1922 și unde, la douăzeci de ani, va publica prima sa carte de poezie. La o lectură superficială, Pasolini pare că idealizează orașul natal: „În 1942, într-un oraș în care țara mea e atât de ea însăși/ încât pare o țară de vis,/ cu marea poezie a non-poeticului/ forfotind de țărani și de mici industrii,/ multă bunăstare/ vin bun/ mâncare bună / oameni politicoși și neciopliți/ puțin vulgari dar sensibili…”. Ce trebuie însă reținut este sâmburele admirației sale, „marea poezie a non-poeticului” care, e lesne de bănuit, nu poate face abstracție de faptul că Italia se afla în plin război în 1942, sub dictatura lui Mussolini. „Non-poeticul” la care se referă Pasolini nu este de fapt decât un dat lingvistic, dialectul friulan în care fuseseră scrise poemele din cartea de debut, dedicată tatălui său (aflat în acel moment în Kenya, luat prizonier de englezi). Dedicația către tatăl său trebuie văzută ca având o semnificație profund ambivalentă, pe de o parte, un act firesc de iubire filială, iar pe de altă parte o provocare conștientă, foarte tânărul poet știind perfect că tatăl său, fascist convins, detesta dialectele:
„Trebuie să adaug că tatăl meu aproba fascismul./ Și iată a doua contradicție, publică de data asta:/ fascismul nu tolera dialectele, semne/ ale unității neterminate a acestei țări unde m-am născut,/ realități inadmisibile și rușinoase pentru inimile naționaliștilor./ De aceea cartea mea nu fu menționată în revistele oficiale”.
Dialectul friulan fiind dialectul matern, Pasolini e sfâșiat de la cea mai fragedă vârstă între iubirea necondiționată pentru mama sa („Lucrul cel mai important din viața mea a fost mama mea”) și sentimentele ambigue față de tatăl său. „Cu sfârșitul fascismului începu sfârșitul tatălui meu./ Fascismul nu e aici decât un alibi pentru a-mi justifica poate ura,/ nemeritată, pentru acest biet om: și trebuie totuși să spun că este o ură/ amestecată oribil cu compasiune.” În același elan de sinceritate și de precizare cvasi-maniacă a propriilor trăiri, Pasolini își apreciază în următorii termeni versurile de debut:
„Mai trebuie să adaug, pentru a termina povestea asta (…)/ că aceste versuri friulane sunt versurile mele cele mai frumoase/ împreună cu cele scrise până la douăzeci și trei, douăzeci și patru de ani/ publicate mai târziu sub titlul „Cea mai bună tinerețe”/ și cu versurile italiene din aceeași perioadă(…)”
„Versurile italiene” despre care e vorba aici sunt cele publicate sub titlul Privighetoarea Bisericii catolice (1959), prima carte în care Pasolini renunță definitiv la ambiția de a scrie în dialect friulan. În primele trei cărți de poezie, Pasolini se referă constant la credința naivă a copilăriei sale (deși mai târziu se va considera necredincios), la viața la țară în Friuli, punctată de sărbători și ritualuri catolice, cu Isus și Fecioara Maria ca figuri centrale omniprezente. Tabloul acesta aparent idilic nu avea însă să dureze prea mult. Intr-un fragment (fiind vorba de un poem en continu nu putem vorbi despre strofe, secțiuni, etc.) din Poetul Cenușii, care începe cu întrebarea provocatoare (dat fiind că poetul nu s-a recunoscut niciodată sans arrière-pensées în marxism, deși a întreținut un dialog, adesea polemic, cu diverse variante ale marxismului italian) „Cum am devenit marxist?”, Pasolini descrie astfel anii adolescenței în „țara mamei”:
„(…) scriam pe malurile micilor bălți/ care, acolo, în țara mamei mele, se numesc fonde/ cu un cuvânt din acelea intraductibile/ cu fii de țărani/ care se scăldau inocenți/ (pentru că erau impasibili față de viața lor/ în timp ce eu îi credeam conștienți de ceea ce erau)/ scriam poemele din „Privighetoarea Bisericii catolice”/ Era în 43:/ În 45 totul fu diferit./ Acești fii de țărani, puțin mai în vârstă/ înnodând într-o zi un fular roșu în jurul gâtului/ (…)/ Așa am aflat că erau zilieri,/și că existau deci patroni./ Am fost de partea zilierilor și l-am citit pe Marx.”
Cinci ani după terminarea războiului, Pasolini și mama sa se vor muta într-o periferie a Romei, unde vor trăi câțiva ani în condiții de sărăcie extremă. „Am locuit într-o casă fără acoperiș, nevăruită,/ o casă de sărăntoci, la marginea periferiei, lângă o închisoare.” După un an de șomaj poetul găsește în sfârșit un post de profesor într-o mică școală particulară, plătit cu 27 de dolari pe lună. Ce-l face să reziste adversităților, ne spune Pasolini într-unul dintre foarte puținele elanuri lirice din acest „poem bio – bibliografic”, este Italia însăși, „Italia goală și forfotitoare,/ cu băieții ei, femeile sale,/cu „miresmele ei de iasomie și supe sărace”/apusurile ei de soare, grămezile ei de gunoaie”, dar mai important decât toate sunt pentru poet, „visele (…) integre de poezie/ Totul în poezie putea avea o soluție/ Mi se părea că Italia, descrierea și destinul ei, / depindeau de ceea ce scriam/ în aceste versuri impregnate de realitatea imediată/ și nu de cea nostalgică, ca și cum aș fi câștigat-o cu sudoarea frunții mele.” Realitatea „nostalgică” este cea a satului din Friuli în care a crescut, vorbind dialectul mamei, o vârstă a „inocenței”, în care, cum va scrie despre el însuși aproape un sfert de secol mai târziu, „ El e de altfel prea ocupat să se gândească/ la un fluviu albastru deschis între maluri înalte, la poalele munților/ curgând sub soarele părinților săi (…)”. Realitatea „imediată” despre care Pasolini scrie aici este poate ceea ce îl apropie de Rimbaud, prezență tutelară, deși en retrait, al întregului poem.
„ (…) în alte vieți,/ în vieți interpretate diferit,/ într-un alt sens al vieții,/ care nu este nici cel al viselor,/ dacă viața noastră nu e decât umbră/ deasupra adevăratei noastre vieți, pe care nu o cunoaștem.”
Deși renunțase să scrie în dialectul friulan și critica sa la adresa burgheziei italiene se radicalizase și mai mult după publicarea primelor două romane (I Ragazzi, în 1955 și O viață violentă, în 1959), al căror cadru erau periferiile sărace ale Romei, și care au provocat polemici și procese, Pasolini a continuat să fie atacat atât de neo-experimentaliștii de la începutul anilor 60, cât și de scriitorii „angajați”, care îi reproșau, ca și cenzura fascistă odinioară, utilizarea dialectelor.