Uneori, dai peste oameni sensibili și înzestrați, pe unde nici nu te gândești. Destinul face ce face și ți-i scoate în cale fără să te prevină sau să-ți dea măcar un semn. Atunci când întâlnești asemenea rezervoare umane pline până-n buză de o sensibilitate copleșitoare, trăiești momente realmente festive. Ca o sărbătoare.
Petre Dragomir locuiește, de peste două decenii, împreună cu soția, Isabela și fiica sa, la Atena, unde s-a „transferat” din Galați, cu tot cu opinii politice și unde a luat viața de la început. Astăzi, el este pater-ul unei familii fericite, care-și trăiește în liniște, pace și bucurie, acolo, în Atena lui Pericle, anii de asfințit ai vieții. Un asfințit viguros și împlinit, aidoma unui pom bătrân încărcat de roade. Iar roadele lui sunt sutele de tablouri, căci acolo, în exil, a redescoperit și și-a cultivat cu vrednicie pasiunea, cândva plăpândă, pentru arta plastică, pentru pictură.
Sigur, e greu să devii competitiv și să depășești stadiul de hobby ori simplul violon d`Ingres, ca să te impui pe coordonatele excepției eclatante, într-o țară cum e Grecia, unde tradiția și cultul pentru artă datează de când lumea. Cu toate acestea, însă, expoziția lui din octombrie 2018, de la ambasada României, a avut succesul pe care artistul nici nu-l bănuia, darămite să-l spere. Ceea ce m-a bucurat nespus a fost modestia artistului (o modestie echilibrată, nu lipsită însă de accente de mândrie, ba chiar de orgoliu!… în fond, fiecare artist are pulsiunea lui de semeție, absolut legitimă!), iar ceea ce m-a intrigat a fost timiditatea lui de a se dezvălui, ca să-și prezinte pânzele cu franchețe și detașare. Era așa de emoționat în timp ce parcurgeam împreună veritabila pinacotecă din casa lor, explicându-mi de fiecare dată în amănunt circumstanțele (când a fost pictat tabloul, unde, ce inspirație l-a „lovit” pe moment etc.), încât părea un student de Belle Arte prezentându-și lucrarea de licență.
Pictura lui Petre Dragomir este, într-o primă fază, decorativă, cu clasicele studii de naturi statice (ghivece sau glastre cu flori, fructe etc.), într-un manierism ușor edulcorat. Apoi, cu cât avansează în timp, descoperim, surprinzător, explozii de culori în peisaje complexe, dinamice, de un fauvism domol. Exact ca și însuși autorul: o apariție blajină, potolită, așezată, cu o privire caldă, debordând de blândețe, dar amorsat cu siguranță, gata oricând de deflagrație (!).
Voi dezvolta puțin!…Peisajele lui nu sunt alcătuite din pete de culoare drepte, precise, exacte (ca la Nicolas de Staël, de pildă, care, desigur, nu are legitimație de fauvist, deși…), dar rămân provocatoare. Totul e un vortex cromatic bouillonant ce palpită și scintilează. Dar ele nu ajung până într-acolo, încât să epateze. Tehnica, la fel ca și, implicit, privirea, se opresc cumva à mi-chemin. Nu sar în ochi. Nu vitriolează retina. Nu anulează potențialul de dozaj al tonurilor, cum fac fauviștii „autorizați” de la începutul secolului XX. Nu întâlnim decât sugestii, aluzii foarte subțiri din, spre exemplu, Derain (Peisaj de lângă Chatou) sau Raoul Duffy (Bărci la Martigues). Însă cu nuanțele sale succesive, ce nasc contururi evanescente, fugace și estompate, Dragomir s-ar putea să se apropie de Maurice de Vlaminck (Peisaj cu acoperișuri roșii).
Și mai e ceva, care-l scoate pe Petre Dragomir dintr-o semantică denișată grosso-modo din faimosul grup ce a instaurat fauvismul impulsiv, provocator. Ductul. Așadar, acest element particular de senzație (adică, senzitiv!) îl extrage și-l așază într-o alveolă de percepție originală și mult mai ponderată. La românul nostru din Atena, ductul este aerat, volatil, transparent, eteric, gazos, ca un joc de halouri ce se întrepătrund, creând, sinestezic, în spatele lor, o lumină potențial sonoră (!). De aceea, tot ce pictează Petre Dragomir plutește. Plutește și (în)cântă.
Petrică și soția lui, Isabela – managerul și PR-ul „instituției” – sunt doi oameni frumoși, cu chipul luminos și cu un veșnic zâmbet mulțumit pe față. Binecuvântați de zeița Ananke. Căci, uneori, zeii nu sunt chiar atât de tiranici. Ei pot fi, câteodată, și cumsecade.
Mai ales cu oamenii sensibili, destoinici, harnici și de treabă.