De foarte multe ori se întâmplă ca un artist să nu semene deloc cu arta sa. Cum ar veni, el s-o ia într-o parte, în vreme ce lucrările sale virează spre altceva. El să aibă aerul inconștient al unei naivități crocante și o aparență de puritate aproape infantilă, iar arta lui, dimpotrivă, să fie aprigă până la furie, provocatoare până la ațâțare, semeață până la aroganță și îndrăzneață până la insolență. În fața acestei dualități parșive, oricine face un pas înapoi. Singurii care se încumetă să rupă vraja și să pătrundă dincolo de această furioasă contradicție sunt criticii dietrologi. Dietrologia (din dietro (it.) = „în spate”) este știința cercetării spațiului din spatele aparenței, acel căuș tainic încărcat de semne oculte aflat dincolo de întâmplare și pe care nu-l sesizează oricine. Dietrologul este un „vânător de conspirații” (fără să fie însă obsedat de scenarii fantasmagorice!), care e capabil, după ce a săpat cu râvnă în mâlul întunericului, să pună brusc spotul de lumină pe un înțeles nou, inedit și spectaculos al ostensibilului. Altfel spus, dietrologul scoate evenimentul sau lucrul din paradigma falaciosului confortabil și-l transformă într-un bun de larg consum. Un bun care topește zbuciumul, alungă zbaterile și aduce, în schimb, liniște, chietudine, tihnă și isihie (din vgr. ῾esyhia) („Mă bucur în isihie de rodul îndelungatei mele trude” – scrie undeva Caragiale). Ceea ce trebuie să recunoaștem că este năzuința secretă a fiecăruia dintre noi.
La o analiză strict dietrologică, Aurel Bulacu – născut în 1947, la Craiova, absolvent al Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București, secția grafică, avându-i ca profesori pe Vasile Kazar, Ion State, Iosif Molnar, membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România și doctor în Arte Vizuale, cu lucrarea „Legitimarea graficii militante între retorism și eficiență”, distins, în 2004, cu Ordinul Meritul Cultural în grad de ofițer, cu un număr impresionant de expoziții naționale și internaționale la activ, iar, de menționat că, printre altele, prestigiosul Contemporary Art print of the World (Tokio) dedică două pagini activității și lucrărilor artistului – deci, Aurel Bulacu nu are nimic din farmecul adânc, diabolic și pervers al unui corupător de paradigme. Din cauză că este un împătimit de trupul femeii, el iese din tiparul obișnuit al admiratorului, putând fi lesne confundat cu un serv al concupiscenței, cu un cavaler nesățios al luxuriei. Ceea ce însă este și rămâne definitiv fals. De fapt, în rândurile ce urmează, trebuie să demonstrăm că grafica senzualistă a lui Bulacu nu este vulgară și că, dimpotrivă, are o contribuție absolut notabilă la detabuizarea funcțiunilor estetice ale Erosului în arta românească.
Cazul lui mi se pare asemănător – en gardant bien sûr les proportions – cu cel al lui Henri de Toulouse-Lautrec, „piticul” genial de doar 152 de cm și mort la doar 36 de ani, la începutul secolului XX (anul 1901). Dependent de alcool (printre altele, fan al unui cocktail patentat de el, Cutremurul, alcătuit din ½ parte cognac şi ½ parte absint, o băutură la modă în acele timpuri, mai ales în lumea artiştilor), dar și, în egală măsură, de femei, Toulouse-Lautrec a petrecut o viață explozivă, acolo, în epicentrul dezmățului și al viciului, care era Montmartre la sfârșitul secolului XIX și a sfârșit răpus până la urmă de patimile sale. Seria de lucrări Elles, dedicată vieții în stabilimente rău famate, modul în care a înfățișat această lume decadentă – nici moralizator (de altfel, nici nu putea!), nici eroic (cu atât mai puțin!) – stau mărturie dragostei, mizericordiei și simpatiei față de femei, indiferent dacă ele erau sau nu decăzute. Pensionarele din bordelul de lux de pe Rue de Moulins, animatoarele (trebuie spus că „piticul” avea un succes nebun la femei, datorat atât felului generos și vesel de a fi, cât și talentului său, pentru orice tânără, o tentație înflăcărată de a apărea pe afișele cabaretului Moulin Rouge, create de artist și răspândite în tot Parisul), prietenele lui (ca, de pildă, cântăreața Yvette Gilbert ori balerina Jane Avril sau dansatoarea Louise Weber, faimoasa La Goulue, „inventatoarea” french-can-can-ului) sau pur și simplu femei anonime surprinse în vârtejul dansului, la petreceri, chermeze, baluri sau simple guinguettes des amoureux – toate au fost o sursă inepuizabilă de inspirație pentru Toulouse-Lautrec. Chiar și scenele de amor explicit, înfățișate în unele dintre miile de schițe și desene, nu au nimic trivial sau obscen, ci fac parte din panorama extraordinar de atent surprinsă de artist a Parisului decadent, depravat și impudic de la sfârșitul de secol XIX.
Somme toute, Toulouse-Lautrec este „preotul” care sanctifică trupul femeii, în ceremonii ce vor rămâne fixate definitiv în mentalul vizual al istoriei artei moderne.
Revenind la Aurel Bulacu, asemănarea cu faimosul artist francez (ce poate părea unora forțată, dar asta e, comparaison n’est pas raison!) rezidă doar într-un singur loc: exuberanța cu care corpul femeii se supune solemnității de a fi băgată în seamă cu migală, de a fi deificată. Departe de orice vulgaritate sau interpretare grosolană. Așa cum „piticul” genial a glorificat femeia, tot astfel Bulacu expune corpul ei în felurite ipostaze, inclusiv în timpul actului iubirii. Or, de la o iconografie primitivistă, amintind de idoli preistorici (luați de priviți cu atenție îmbrățișarea celebrului cuplu de acum 6.000 de ani, din cultura Gumelnița!) sau de divinități ale fertilității, la reprezentări tulburătoare, de o senzualitate insistentă, definită prin curbele asimptotice ale contururilor amețitoare sau prin stimulii unei cromatici foarte pronunțat originale, femeia lui e peste tot.
Bulacu sacralizează femeia, dar nu prin reprezentări minuțios-anatomice sau, mai rău, soporific-renascentiste, ci prin secvențe halucinante, cu îmbelșugate aluzii fertile și contururi foarte groase. Trupurile femeilor n-au pic de romantism. Ele sunt hălci, forme contorsionate, hartane, ciosvârte, secțiuni, insinuări iuți, alegorii spicy, apropouri picante. Sexul lor nu este evident, ci doar intuit, imaginat. (NOTĂ: Nu e L’Origine du monde a lui Courbet, care abia-abia dacă atinge pe margini metafora, cu toate că scandaloasa pânză a lui Père Gustave n-avea nimic pornografic în ea).
La Bulacu, actul împreunării este o formulă sincretică, feroce, informă – de fapt, o dezlănțuire de forme împletite, răsucite, frământate – și halucinatorie (în sensul că nu e doar halucinație, ci și provoacă viziuni!). Erotonirica lui Bulacu este tulburătoare și pasională, emană o forță sălbatică aproape, dar, din fericire, autorul nu rămâne acolo, în zonă. El nu se cantonează resemnat într-un naturalism post-festum grosier, ci trece dincolo de el și umple rezervorul semantic cu substanță metaforizantă concentrată, dezvoltând un melanj de parfumuri esențial mitice. E cazul câtorva lucrări splendid aluzionare, cum ar fi Satyricon (2018), apoi, variantele din 2013 și 2019 la După-amiaza unui faun sau ciclul Leda (2013), diversificat de-a lungul timpului cu numeroase soluții imaginative. În această pastă, el amestecă toate construcțiile frapante, aglomerările de simboluri dezarticulate, nălucind de-a-ndoaselea (chiar dacă amintește pe alocuri de Picasso) trupul, actul, semnificația. La care adaugă o policromie originală, din cale-afară de îndrăzneață și „împachetată” într-un uimitor spirit juvenil.
Interesantă – revenind la cromatica particulară a lui Bulacu – este pasiunea pictorului pentru culoarea roz, un roz pe care l-aș asemăna cu rozul de Marrakesh. Marrakesh, unde casele sunt vopsite cu tabla, argila roșie originară din Al Haouz, regiune aflată la vest de marele oraș imperial. Casele sunt văruite cu această argilă diluată în apă, care, odată uscându-se, dă o tentă roz-somon ce strălucește, și sub lumina soarelui, dar și, mai ales, la asfințit. Atunci, culoarea oferă un aer fabulos orașului, aflat pe o câmpie întinsă, punând în valoare siluetele spectaculoase ale Munților Atlas proiectate pe orizontul de cobalt al serii.
Aurel Bulacu ia rozul de Marrakesh și îl întinde voios pe coapsele femeilor sale. Această culoare transparentă, serafică, un roșu stins (adică, după incendiul galvanic, cum ar veni, post-combustie!) este aproape marca lui, semnătura lui. Sigiliul. Aici cred că se află marea revelație dietrologică. Adâncul din spatele viziunilor bine simțite ale lui Aurel Bulacu.
Și mai e ceva care dă un farmec aparte tablourilor sale. Scrisul. Pictorul are obiceiul de a-și scrie titlurile pe tablourile sale, cu grafeme ușor naive, aproape școlărești, impresie ce vine (probabil așa a simțit subconștientul autorului!) să domolească violența stârnită de imagine. S-o devitalizeze și s-o facă mai puțin agresivă. Unele lucrări merg mai departe și, prin adaosurile grafice, devin suav-explicite, cum ar fi, de pildă, Sweet Dreams (2014). Aici, firește, pe fondul coapselor învelite în acelaș roz de Marrakesh, nu numai că aflăm că tabloul e pictat la Sulina (locul de taină și tihnă al artistului) și în ziua de sâmbătă 16 (nu știm care lună), dar întâlnim și o notație bizară. Pe un obiect aflat în treimea de jos a tabloului, ceva ce ar putea fi un plic deschis – normal, tot roz! – se află o inscripție ciudată (a cărui funcție n-o cunoaștem!), Hong Mei Gui, iar, deasupra ei, silueta unui trandafir. Tot roz. În urma cercetărilor – așa cum face orice dietrolog(!) – aflăm că Hong Mei Gui este titlul unui cântec popular chinez și înseamnă „trandafirul roșu”, ascultat în aranjamentul modern al lui Eason Chan.
Iată, deci, cum rozul de Marrakesh persistă în aproape toate lucrările lui Aurel Bulacu dând acestora o tușă particulară. Și, oricât ar părea de curios, s-ar putea ca el să rezoneze (sigur, e doar o ipoteză!) – chiar dacă sunt mii de kilometri între ele – cu rosé-ul (!) de Segarcea, Domeniul Coroanei aflat la doar 28 de km de Craiova.
Adică, acolo unde, acum 73 de ani, a văzut lumina zilei artistul Aurel Bulacu.